Organizarea armatei în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, organizarea militară a celor două ţări în măsura în care era încuviinţată de turci, avea în vedere numai paza frontierelor, poliţia internă, execuţia încasării dărilor şi serviciul de curte şi de paradă. Toate aceste servicii reclamau un număr restrâns de ostaşi, care se recrutau prin mijloace diferite, unii cu leafă, alţii cu scutiri de dări, din rândul ţărănimii libere. Chemarea la oaste a unui număr mai mare de locuitori se făcea numai cu ocazia unor acţiuni militare ordonate de Poartă.

La curtea domnului existau în acea vreme slujitori plătiţi cu leafă, care, în Ţara Românească, după reformă, erau: armăşeii şi puşcaşii, păzitori ai închisorilor, topciii (tunari), puşi sub autoritatea marelui armaş, aprozii, împlinitori pentru datorii şi executori ai dispoziţiilor divanului, comandaţi de vătaful şi ceauşul de aprozi. Garda personală a domnului - copiii din casă sau cu numele turcesc, icioglani - asculta de armaş. Împreună cu steagurile de lefegii, seimeni, albanezi şi catane, numărul slujitorilor de la curte se ridica la mijlocul veacului al XVIII-lea la 1.680 de oameni cu 32 de căpitani.

În Moldova, unde, pe lângă cei cu leafă, ca în vremea lui Cantemir, întâlnim şi „soldaţii de scuteală”, slujitorii de curte, organizaţi ca şi în trecut în steaguri, care purtau diferite numiri: cazaci, albanezi, vânători, roşii, joimiri, ulani, dragoni, comandaţi de bulucbaşi, sotnici şi căpitani, în frunte cu aga. Preocupările de fast ale domnilor fanarioţi sunt vizibile în grija pentru uniformele strălucitoare ale ostaşilor de curte, a căror ţinută era menită să impresioneze pe vizitatorii străini.

Făcea mare efect steagul de „joimiri roşii”, o unitate de cavalerie alcătuită din „slujitori aleşi”, scutiţi, în schimbul serviciului, de toate dările către vistierie şi de unele către cămară. Erau şi unităţi militare care veneau cu schimbul la curte. Steagurile de vânători şi puşcaşi, înfiinţate de Grigore Ghica în prima sa domnie, având fiecare câte 55 de oameni, au fost aduse „de şăde pre rând în curte, cu săptămâna, ca şi cele 4 steaguri de siimiani”.

La mijlocul secolului, oştirea de curte a Moldovei era formată din câte o sută de „ruşi” (steagul de joimiri roşii) cu căpitanul darabanilor, seimeni cu baş-ceauşul, „ulani” cu baş-bulucbaşa, vânători cu căpitanul lor, tunari, arnăuţi cu steaguri în mână şi două sute de străji ale oraşului, cu doi căpitani. Slujitorii de ţară, puşi sub ascultarea vel-căpitanilor de margine la Cernăuţi, Soroca, Fălciu, Covurlui, Tecuci, Focşani şi Cerneţi şi a căpitanilor în toate celelalte judeţe şi ţinuturi, asigurau paza marginii, ordinea internă, urmărirea fugarilor şi execuţiile fiscale. Pentru serviciul lor, în loc de leafă aveau scutiri de unele dări. Erau organizaţi tot pe steaguri, uneori două sau mai multe într-un judeţ.

La 7 noiembrie 1723, Nicolae Mavrocordat porunceşte „slujitorilor visternicei dintr-acest judeţ (Teleorman), de la steagul de jos i de la steagul de sus”, să se cisluiască pentru banii haraciului. După reforme, în Ţara Românească, slujitorii din toate judeţele, împreună cu „menzilierii”, erau în număr de 3 144, sub ascultarea a 78 de căpitani. Locuitorilor din Bălţăteşti (Neamţ), „veche strajă domnească di spre Ţara Ungurească”, domnia le întărea în 1729 unele scutiri. Dintre categoriile întâlnite în epoca anterioară sunt menţionaţi mai frecvent în documente martalogii şi saragelele în regiunea de şes, precum şi plăieşii şi potecaşii în partea muntoasă, la schele şi la ocne.

În cursul campaniilor ordonate de Poartă, efectivele ridicate în timp scurt, prin angajări cu leafă, arată că în fiecare din cele două ţări înscrierea la oaste era, pentru ţărănime în special, prilejul de a-şi manifesta dorinţa de libertate. Sporirea efectivelor militare nu se putea face decât cu învoirea Porţii. În timpul războiului turco-austriac din 1716-1718, Mihai Racoviţă „au făcut... o seamă de oaste şi i-au dat şi împărăţia voie să-şi facă cât îi va trebui, cu leafă împărătească”, aşa cum tot atunci şi în aceleaşi condiţii Nicolae Mavrocordat echipase 3.000 de slujitori. Cele mai mari efective militare din această vreme au fost ridicate cu ocazia campaniei contra tătarilor din 1728.

Dacă oastei lui Nicolae Mavrocordat, concentrată la Măxineni, nu i se cunoaşte efectivul, Grigore Ghica strânsese la Fălciu 3.000 de pedestraşi, 4.000 călăreţi şi „12 puste cu săcăluşe”. Acest număr de ostaşi n-a mai fost ridicat nici în campania din 1735-1739; în tabăra de la Galata a lui Grigore Ghica, cu „lipcani, turci, moldoveni şi alţâi, s-au făcut ca la 6.000 oaste”, iar steagurile lui Constantin Mavrocordat nu ajungeau nici la jumătatea efectivului moldovenesc.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …