Organizarea armatei în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

După cum s-a văzut în volumul al II-lea, aservirea Ţării Româneşti şi a Moldovei de către Imperiul Otoman a avut urmări însemnate şi în organizarea lor militară: Poarta nu le-a mai permis întreţinerea unor efective numeroase, iar una dintre principalele atribuţii ale oştilor româneşti a devenit participarea la războaiele Porţii.

Cu excepţia epocii lui Matei Basarab şi Vasile Lupu şi a urmaşilor lor imediaţi, armatele celor două ţări nu au mai purtat în această vreme războaie în afara propriilor lor graniţe decât atunci când însoţeau oştirile turceşti, pentru care îndeplineau îndeosebi - mai ales către sfârşitul secolului - diverse servicii auxiliare: reparau podurile şi cetăţile, făceau de pază, asigurau aprovizionarea etc.

Oastea celor două ţări era formată din trei corpuri principale: curtenii - numiţi şi roşii în Ţara Românească - slujitorii şi mercenarii. Aceste trei corpuri ajutau la îndeplinirea ambelor funcţii ale statului, atât cea externă cât şi cea internă. La aceste corpuri se adăugau, în Moldova, hânsarii, ostaşi chemaţi „în dobândă” (retribuiţi prin pradă). Cetele boiereşti, deşi amintite încă în lupta de la Finta, joacă un rol tot mai neînsemnat, iar ţărănimea nu mai este chemată decât foarte rar sub arme.

Curtenii, alcătuiţi din mai multe bresle - păhărnicei, spătărei, vistiernicei etc. - făceau parte din mica nobilime de ţară; ei îşi îndeplineau obligaţiile în schimbul unor scutiri fiscale. Dintr-un document din 1656 rezultă că roşii plăteau la acea dată câte 30 de ughi bir anual, fiind obligaţi în schimb ca, atunci „când va fi vremea de oaste, să se afle cu cai buni, cu arme bune, să meargă unde va fi. treaba ţării”.

În timp de pace, îndeplineau diverse sarcini administrative şi fiscale. Curtenii erau organizaţi pe judeţe, fiind comandaţi, în Moldova, de marii vătafi de ţinut, iar de la mijlocul secolului al XVII-lea de căpitanii de ţinut. În Ţara Românească, roşii se aflau sub comanda căpitanilor de judeţ, ajutaţi - ca şi în Moldova - de iuzbaşi, vătafi, ceauşi şi stegari, care comandau grupuri mai mici.

Supuşi unor dări tot mai mari, îndeosebi în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, curtenii sunt în continuă decădere, până ce, la sfârşitul veacului, ajung să fie înglobaţi în categoria slujitorilor. Slujitorii, organizaţi în două cete - călăraşi şi dorobanţi - proveneau îndeosebi din rândurile ţărănimii libere şi primeau pentru serviciile lor pământ domnesc în folosinţă, iar uneori erau plătiţi cu leafă, ca şi mercenarii, în plus, ei se bucurau, ca şi curtenii, de unele privilegii fiscale.

Spre deosebire de curteni, slujitorii erau însă organizaţi în jurul unor oraşe de garnizoană, îndeosebi în oraşele capitală. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, situaţia slujitorilor se înrăutăţeşte, iar numărul lor scade. La sfârşitul veacului, termenul de slujitor se extinde asupra tuturor celor aflaţi în slujba statului feudal, atât foştii curteni cât şi mercenarii fiind numiţi slujitori.

Ca şi curtenii, slujitorii îndeplineau în timp de pace atribuţii administrative, fiind folosiţi şi ca instrument de constrângere şi represiune. Din secolul al XVII-lea au rămas numeroase porunci adresate de domnie unor comandanţi de slujitori, prin care li se cerea să silească pe ţărani la îndeplinirea obligaţiilor feudale faţă de stăpânii de moşii. Într-una din aceste porunci, Matei Basarab scria lui Dumitraşco iuzbaşa de călăraşi din Pietroşani să ajute egumenului mănăstirii Radu Vodă să ia dijma de la cei care foloseau ocina de la Parapani: „să cauţi care om nu va vrea să-şi dea dijma, să te scoli cu călăraşii să-i trageţi să-şi dea tot omul dijma”.

Mercenarii sau lefegiii ocupă un loc tot mai important în armata celor două ţări, îndeosebi după decăderea curtenilor şi slujitorilor. Deosebit de grăitoare pentru rolul însemnat pe care îl jucau mercenarii în statul feudal sunt cuvintele lui Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, care recunoştea în mod deschis că fără sprijinul lor ar fi fost alungat din scaun de poporul nemulţumit, în afară de mercenarii străini (seimenii sud-dunăreni, cazaci, nemţi, poloni, lipcanii tătari sau beşliii turci), existau şi numeroşi mercenari de ţară, cum erau levenţii din vremea lui Matei Basarab, saragelele şi martalogii din timpul lui Constantin Brâncoveanu. Mercenarii primeau de la domnie, în afară de leafă, îmbrăcăminte şi arme. Cele mai mari efective de mercenari au existat în timpul domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, când numărul lor a atins cifra de 8.000.

În afară de aceste categorii de ostaşi, un rol militar îndeplineau şi locuitorii satelor dinspre munte, plăieşii din Ţara Românească şi străjerii din Moldova, care, în schimbul unor scutiri fiscale, păzeau punctele de trecere spre Transilvania. La aceste sate de pază s-au adăugat în secolul al XVII-lea două categorii de slujitori: călăraşii de margine şi martalogii (în Ţara Românească). Situaţia militară a celor două ţări în secolul al XVII-lea se reflectă în modul cel mai limpede în felul în care au evoluat efectivele armatelor lor.

Dacă în timpul domniei lui Mihai Viteazul, când Ţara Românească a avut de susţinut cel mai mare efort războinic din istoria sa, aceasta ajunsese să dispună de circa 50.000 de ostaşi, în timpul lui Radu Leon - într-o vreme de relativă linişte - ea nu mai avea decât 12.000. O deosebită dezvoltare a cunoscut oastea Ţării Româneşti în timpul domniei lui Matei Basarab, care dispunea de circa 40.000 de oameni înarmaţi, ce i-au permis să obţină victoriile sale împotriva oştilor, de asemenea numeroase, ale lui Vasile Lupu.

Efectivele armatei Ţării Româneşti au scăzut apoi în mod vertiginos în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, îndeosebi în urma măsurilor represive luate după răscoala din 1655 şi a transformării, în timpul lui Brâncoveanu, a multor ostaşi în ţărani birnici. La sfârşitul secolului al XVII-lea, Ţara Românească dispunea doar de câteva mii de ostaşi, ale căror principale atribuţii erau îndeplinirea obligaţiilor faţă de Poartă, asigurarea ordinii feudale şi paza curţii domneşti. Merită a fi amintită aici încercarea lui Mihnea al III-lea de a da o nouă organizare armatei Ţării Româneşti în vederea luptei pentru scuturarea jugului otoman. El a eliberat numeroase sate de rumâni, înscriindu-i în cetele slujitoreşti, şi a reorganizat breasla dorobanţilor. Aceste măsuri au fost anulate de urmaşii săi.

Evoluţia armatei moldoveneşti este asemănătoare. Dacă Moldova dispunea în vremea luptelor dintre Movileşti şi Ştefan Tomşa de un efectiv de circa 15.000 de oameni, în timpul lui Vasile Lupu armata ei - din care făceau parte şi mulţi mercenari - ajunsese să numere circa 35.000 de ostaşi. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, îndeosebi după domnia lui Gheorghe Ştefan, efectivele armatei moldoveneşti înregistrează aceeaşi descreştere ca şi cele muntene. În 1683, când oştirea Moldovei, ca şi cea munteană, a fost obligată să însoţească pe turci la asediul Vienei, efectivele ei erau atât de reduse, încât domnul s-a văzut silit să le completeze prin înrolarea vătafilor boiereşti.

Curtenii şi slujitorii fiind oameni liberi şi bucurându-se de un regim fiscal privilegiat, ţăranii aserviţi încercau „să scape de rumânie”, înscriindu-se fără ştirea stăpânilor în aceste cete. Când erau însă descoperiţi, domnul dădea poruncă să fie restituiţi stăpânilor, precizând „că nu scriu domnia-mea călăraşi, rumânii boiereşti sau ai mănăstirii”. Înscrierea „ilegală” a ţăranilor aserviţi în cetele de curteni, slujitori şi mercenari este una dintre formele luptei de clasă, folosită adeseori în secolul al XVII-lea. În ce priveşte armamentul, oştile celor două ţări dispuneau atât de arme de foc, cât şi de arme albe, dar în ansamblu ele erau slab înarmate.

Dintr-o relatare contemporană rezultă că în campania din 1663-1664 împotriva imperialilor, la care a participat alături de turci, oastea Ţării Româneşti era alcătuită din 2.000 de puşcaşi şi 3.300 de ostaşi înarmaţi cu suliţe. În afară de mercenarii înarmaţi cu arme de foc, sunt pomeniţi ca alcătuind două corpuri separate, dar puţin numeroase, tunarii şi puşcării în Ţara Românească, iar în Moldova, puşcaşii şi sineţarii.

Numărul tunurilor de care dispuneau armatele celor două ţări era destul de mic; în timpul domniei lui Matei Basarab, oastea Ţării Româneşti avea doar 20; de acelaşi număr de tunuri dispunea, se pare, şi armata moldovenească în vremea lui Ştefan Tomşa. Despre Mihnea al III-lea se spune că ar fi avut 53 de tunuri. În documente sunt amintite în această vreme şi pistoalele. Armele albe continuă a fi şi ele folosite, numeroşi ostaşi având numai astfel de arme. În Moldova, existau chiar două corpuri de suliţaşi şi arcaşi, iar la 1711 ostaşii moldoveni erau înarmaţi cu suliţe de lemn arse la vârf. Curtenii erau obligaţi să-şi procure singuri armele, în timp ce slujitorii şi mercenarii primeau arme de la domnie.

Cetăţile celor două ţări nu mai joacă rolul de odinioară în sistemul lor de apărare, deoarece cele de la margine fuseseră ocupate de turci, iar cele din interior, arse sau dărâmate din porunca Porţii, care interzicea construirea şi folosirea fortificaţiilor. Singurele locuri de refugiu rămân mănăstirile, din care unele - de pildă Tismana - dispuneau de adevărate arsenale de arme.

Scăderea efectivelor militare, slaba lor înzestrare cu armament şi lipsa unor cetăţi puternice explică faptul că, îndeosebi în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi la începutul celui următor, cele două ţări - şi în special Moldova - sunt lipsite de posibilitatea de a se apăra chiar împotriva unor oşti străine puţin numeroase, fie ele podgheazuri polone sau trupe austriece, iar când vin tătarii, domnii nu pot face altceva decât să anunţe pe locuitori să se ascundă fiecare unde poate.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …