Organizarea armatei în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea au intervenit unele schimbări şi în oastea Ţării Româneşti şi Moldovei, mai ales în privinţa structurii ei, care o deosebesc de oastea epocii precedente. Odată cu aservirea de către turci, s-a micşorat importanţa şi rolul armatei.

Din 1558, de la amestecul unor oştiri ale Ţării Româneşti şi Moldovei în Transilvania, şi până în 1595, când se produc atacurile lui Mihai Viteazul asupra unor cetăţi turceşti din sudul Dunării, oastea celor două ţări, cu excepţia unor contingente reduse, puse în slujba turcilor, nu a mai purtat nici un fel de război în afara hotarelor. În interior, ca război cu duşmanii externi, este de semnalat doar cel din 1574, al moldovenilor împotriva turcilor, pentru recâştigarea independenţei.

Oastea continuă să fie alcătuită din trei corpuri principale, şi anume: cetele boiereşti, oastea de curteni, aflată sub comanda vornicului în ambele ţări, şi oştile de ţară, în care se încadrau şi slujitorii (călăraşii şi darabanii). Lor li se adăugau unele corpuri de mercenari, care câştigă în importanţă, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul veacului.

Dacă în vremea lui Mircea cel Bătrân baza oştirii o formau cetele boiereşti, în cea a lui Ştefan cel Mare şi până la mijlocul veacului al XVI-lea cetele de curteni, în epoca de care ne ocupăm, temeiul alcătuirii oştilor româneşti îl constituia această categorie privilegiată a slujitorilor, interesaţi în asigurarea succeselor puterii centrale, atât în interiorul ţării, împotriva marilor feudali, cât şi pe plan extern, împotriva duşmanilor dinafară.

Recrutaţi din lumea satelor, îndeosebi din rândurile ţărănimii libere, rămasă fără ocină, slujitorii au fost înzestraţi cu pământ fie individual, fie aşezaţi în grupuri pe pământurile domneşti, ai căror posesori devin pe toată durata serviciului, în schimbul slujbei prestate, atât în timp de pace, cât şi de război, slujitorii beneficiau de unele privilegii fiscale, iar în perioadele de serviciu efectiv - căci el nu era continuu, ci se făcea cu schimbul - e foarte probabil că unii slujitori primeau, şi leafă de la domnie. În vreme de război, călăraşii, după cum îi arată şi numele, luptau călări, iar darabanii erau pedeştri. Un corp aparte de călăreţi, puţin numeros, îl alcătuiau în Moldova aşa-numiţii hânsari. Ei formau oastea chemată să lupte „în dobândă” (pentru pradă).

Începând de la mijlocul veacului al XVI-lea, izvoarele menţionează din ce în ce mai frecvent trupele de mercenari. La mijlocul veacului, ele apar ca gărzi personale ale unora dintre domni, cu un efectiv redus, de numai câteva sute de oameni, dar la sfârşitul lui, în oastea lui Mihai Viteazul numărul lor trecea de zece mii. Leafa pe care o primeau varia, în această epocă, de la 1% până la 4 galbeni pe lună.

Cei mai mulţi dintre mercenari erau: germani, unguri, cazaci, italieni, sârbi, bulgari şi albanezi. Oastea de ţară propriu-zisă, alcătuită din ţărani liberi, este tot mai rar ridicată de către clasa stăpânitoare, de teamă că înarmarea acestora ar putea constitui pentru ea o primejdie. Chemarea la arme a unei importante oşti de ţară a înfăptuit-o în această vreme doar Ioan vodă, care, prin politica sa internă şi ridicarea împotriva turcilor, s-a bucurat de sprijinul maselor.

E de remarcat faptul că - după cât se desprinde din izvoare - efectivele au scăzut, de la circa 40.000 de oameni la mijlocul veacului, la circa 20.000, spre sfârşitul său. Majoritatea ştirilor pun accentul pe călărime, ea fiind baza acestor oştiri. Călătorii străini acordă şi în această vreme o deosebită atenţie capacităţii de luptă a oştirilor româneşti, cu toată piedica pe care o constituia lipsa de armament adecvat epocii respective, şi-şi exprimă admiraţia pentru vitejia lor. A.M. Graziani vorbeşte astfel despre moldoveni: „Se încaieră la lupte cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine, încât adeseori, cu puţine forţe, au bătut chiar oşti puternice ale vecinilor”.

În ceea ce priveşte armamentul, în cea mai mare parte este cel cunoscut în epoca anterioară. Ca un element nou, este de remarcat rolul crescând pe care încep să-l aibă armele de foc şi îndeosebi artileria. De marea lor importanţă în luptă îşi dădeau seama comandanţii de oaste din această vreme şi, de aceea, ele sunt foarte căutate. Unii din domnii Moldovei şi Ţării Româneşti (Lăpuşneanu, Despot, Ioan vodă, Petru Cercel şi Mihai Viteazul) s-au străduit să-şi înzestreze oştile cu arme de foc, cât mai perfecţionate pentru acea vreme.

La mijlocul veacului, oastea Ţării Româneşti avea 30 de tunuri, din care unele mari; în timpul domniei lui Petru Cercel, se toarnă tunuri chiar în ţară, iar domnul are în jurul său o gardă de 700 archebuzieri; în 1600, oastea lui Mihai Viteazul avea peste 20.000 de puşcaşi şi 80 de tunuri. În Moldova, Ioan vodă avea 80 de tunuri, iar în ultimele două decenii ale veacului, este semnalată de izvoare existenţa în oaste a 3.000 de archebuzieri şi 60 de tunuri.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …