Organizarea administrativă în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Ceea ce caracterizează organizarea statului în perioada fărâmiţării feudale este faptul că mijloacele nediferenţiate ale puterii se găsesc în posesia fiecărui stăpân de pământ în parte, fiind coordonate doar de domn. Statul de fărâmiţare feudală nu comportă deci o activitate administrativă diferenţiată, controlată de un centru organizator, capabil de o intervenţie activă.

Nu există mijloace diferite pentru ducerea războiului sau pentru administrarea propriu-zisă: cei care au ca sarcină apărarea statului - deci funcţia sa externă - o îndeplinesc în egală măsură şi pe cea internă, de aparat de represiune. De aceea, curtenii formează, în acelaşi timp, baza oştirii în vreme de război şi temeiul administraţiei în timp de pace. Acest fapt rezultă atât din caracterul militar pe care îl are funcţia represivă îndeplinită de curteni, cât şi din participarea acestora în oastea ţării, şi una şi cealaltă fiind făcute sub comanda vornicilor.

„Curtea” - ca principal mijloc de represiune feudală - intra în funcţiune de fiecare dată când se cerea o intervenţie militară, fie că era vorba de apărarea ţării contra unui duşman extern, sau dacă „ordinea” feudală era primejduită de masele exploatate. Chiar atunci când atribuţiile puterii centrale s-au dezvoltat, aparatul de guvernare nu a cunoscut o adevărată diferenţiere, slujitorimea îndeplinind şi ea atât atribuţiile militare, cât şi pe cele administrative.

Curtenii sunt, deci, cei care asigură administraţia - în sensul de aparat de represiune - în cele trei zone pe care le putem deosebi pe teritoriul ţării în ceea ce priveşte modul cum se realizează administraţia. Este caracteristic în această privinţă faptul că, pentru interpolatorul cronicii lui Ureche, „a dvori” este termenul care desemnează toate slujbele administrative - deşi acesta scria în secolul al XVII-lea - iar în Lexiconul lui Mardarie Cozianul - alcătuit pe la 1649 - termenul „a curteni” se explică prin a porunci, ceea ce arată că activitatea curtenilor îngloba în chip nediferenţiat toate manifestările guvernării şi că aceste curţi erau centrele de administrare de unde veneau poruncile de îndeplinire a unor obligaţii, care implicau o constrângere.

Curtenii - ca principale organe de administrare a ţării - sunt instrumentul represiunii de clasă, care nu are în sarcina sa preocupări de ordine publică, întrucât asemenea preocupări de poliţie internă - ca prinderea şi aducerea la domnie a răufăcătorilor sau chiar paza (straja) la hotare sau în interiorul statului - cădeau în sarcina locuitorilor, liberi sau aserviţi, ai ţării, curtenii nu interveneau decât pentru a supraveghea modul cum se îndeplineau asemenea obligaţii sau pentru a sili pe locuitori să le îndeplinească şi pentru a globi (amenda) pe vinovaţi.

O altă atribuţie principală a lor - în afară de reprimarea împotrivirii celor exploataţi - era şi aceea de a strânge veniturile datorate domniei de locuitorii ţării şi de a-i sili să îndeplinească prestaţiile în muncă în folosul acesteia. Ca organe de execuţie, curtenii nu îndeplineau funcţii diferenţiate după natura activităţii administrative. Pererubţi, osluhari, pripăşari sau desetniceri sunt doar nume diferite date aceloraşi curteni, care constituiau centrul nediferenţiat de coerciţiune administrativă, chemat a îndeplini toate poruncile domneşti, prin folosirea, în caz de nevoie, a unor mijloace militare de represiune.

Ţinuturile şi judeţele. Dregătorii din fruntea lor

Administrarea sub controlul domnesc, în satele libere şi pe moşiile micilor boieri, se realiza prin intermediul unor dregători teritoriali, în cadrul aşa-numitelor judeţe - în Ţara Românească - şi ţinuturi - în Moldova. Judeţele sunt vechi împărţiri ale teritoriului ţării, care îşi au începuturile, probabil, în perioada dinainte de formarea statelor feudale, în uniunile de obşti, grupate de obicei pe valea unui râu, al cărui nume l-au împrumutat, sau într-o regiune naturală.

În secolele XIV-XV, judeţele nu aveau încă caracterul unor diviziuni administrative organizate de domnie, ci mai mult pe acela de grupări teritoriale, pe care domnia le-a transformat, treptat, în unităţi administrative ale activităţii organelor ce reprezentau puterea centrală. Transformarea lor treptată în unităţi administrative organizate de o putere centrală este rezultatul creşterii autorităţii şi a posibilităţilor acestei puteri de a asigura administrarea întregii ţări. Organizarea treptată a ţinuturilor şi judeţelor din cele două ţări este, astfel, o latură a procesului de întărire a puterii domneşti.

O situaţie deosebită aveau ţinuturile din Moldova; numele acestora, derivând de la verbul a stăpâni, a ţine - arată că aci avem de-a face - încă din această vreme - cu unităţi teritoriale ce depindeau de o cetate sau curte domnească, al cărei nume l-au împrumutat în cele mai multe cazuri. În această vreme, ţinuturile şi judeţele erau, probabil, mai numeroase decât în secolele XVI-XVII, având în vedere tendinţa descreşterii numărului lor în aceste veacuri, când existau 24 de ţinuturi în Moldova şi 16 judeţe în Ţara Românească.

În perioada fărâmiţării feudale nu erau consideraţi ca făcând parte din ţinuturi - din punct de vedere administrativ - decât ţăranii liberi şi micii boieri, adică tocmai aceia asupra cărora domnia exercita - prin reprezentanţii săi - autoritatea administrativă propriu-zisă. Faptul că domeniile feudale nu erau considerate ca aparţinând judeţului pe teritoriul căruia se găseau arată că dregătorii ţinutului respectiv nu aveau dreptul să intervină pe aceste domenii şi că locuitorii lor nu erau socotiţi a face parte din ţinut, în ceea ce priveşte administraţia. Acelaşi regim îl au în Moldova ocoalele - în care sunt grupate satele domneşti - care apar în documente ca unităţi separate de ţinuturi, administraţia lor fiind asigurată de vornicii şi de curţile domneşti locale, de care „ascultă” satele respective.

Judeţele şi ţinuturile aveau în fruntea lor dregători stabili, reprezentanţi ai autorităţii centrale, care îndeplineau atribuţiunile de administraţie, judecată şi strângerea dărilor. Aceşti dregători au numiri diferite, precum diferite în parte le sunt şi atribuţiile. În ţinuturile din Moldova care au în cuprinsul lor cetăţi, ei se numeau pârcălabi sau starosti (termenii sunt sinonimi); în celelalte ţinuturi li se spunea sudeţi şi aveau atribuţii mai puţin cuprinzătoare decât ale pârcălabilor, care erau, în plus, şi membri ai sfatului domnesc.

În Ţara Românească, unde - cu excepţia comandantului cetăţii Poenari - pârcălabii erau reprezentanţii puterii domneşti în târguri, dregătorii teritoriali se numeau, de asemenea, sudeţi şi aveau atribuţii asemănătoare cu ale pârcălabilor din Moldova. Aceştia din urmă - în calitatea lor de comandanţi ai cetăţii domneşti din cuprinsul teritoriului ce li se încredinţa spre administrare - aveau, însă, în plus, şi atribuţii militare: de a asigura paza cetăţii şi ţinutului respectiv şi de a aduce la luptă contingentul de trupe din acel ţinut.

Autoritatea pârcălabilor nu cunoştea alte limite decât cele teritoriale, acelea ale ţinutului ce le era încredinţat, în cadrul căruia ei îndeplineau toate atribuţiile suveranităţii. Faptul că autoritatea exercitată de ei se exprimă în acte prin acelaşi termen care desemnează şi puterea boierului în satele sale, precum şi suveranitatea domnului asupra ţării, oglindeşte nediferenţierea puterii încredinţate acestor reprezentanţi ai domniei în ţinutul respectiv. Dregătorii cărora li se încredinţau aceste împărţiri administrative ale ţării - ei înşişi mari boieri - se bucurau, deci, de o putere deosebită.

Cuvântul sudeţ - ca şi sudstvo, cum este numit judeţul în Ţara Românească - derivă de la cuvântul slav - a judeca, ceea ce înseamnă că sudeţii erau mai marii judeţelor, asupra cărora aveau şi dreptul de judecată, pe lângă acela de a administra şi de a strânge dările. Pentru a îndeplini aceste atribuţii, pârcălabii şi sudeţii aveau la dispoziţia lor un aparat represiv local, alcătuit din curtenii din ţinutul respectiv - cum era Dragoş Urlat, care „ţinea” de steagul de la Tutova - şi care sunt numiţi uneori în documente dregători (urednici) sau globnici (cei care îndeplineau funcţia - deosebit de importantă în acea vreme - a globirii sau încasării amenzilor).

Până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, însă, organele cele mai importante ale puterii administrative nu erau grupate pe ţinuturi sau judeţe, ci ţineau de anumite curţi domneşti, de unde erau trimise în ţară, după cum cereau nevoile domniei. De aceea, în numeroase documente din Ţara Românească se vorbeşte de slugile domneşti şi dregătorii mărunţi trimişi pentru strângerea dărilor şi executarea muncilor cuvenite domniei.

Organizarea oraşelor

Târgurile şi oraşele se bucurau de o relativă autonomie, având dreptul de a-şi alege o conducere proprie, cu atribuţii multiple, peste care se suprapunea autoritatea vornicului sau pârcălabului de târg, ca reprezentant al domniei. Conducerea orăşenească se afla în mâinile unui reprezentant ales al obştii târgoveţilor, care purta în Moldova numele de şoltuz sau voit, iar în Ţara Românească pe acela de judeţ. În îndeplinirea atribuţiilor sale, judeţul era ajutat de un sfat de 12 pârgari. Alături de acest sfat restrâns, apare menţionat în documente şi unul mai larg, ai cărui membri sunt numiţi sfetnici sau „oameni buni şi bătrâni”. Aceasta este o supravieţuire a conducerii vechii obşti rurale, peste care s-a suprapus organizarea specific orăşenească.

Conducerea orăşenească avea atribuţii foarte variate. Ea îndeplinea funcţiuni administrative - între care supravegherea activităţii negustorilor şi a meşteşugarilor - judiciare, fiscale (organizarea veniturilor şi cheltuielilor oraşului şi repartizarea dărilor către domnie); ea reprezenta oraşul faţă de domnie şi întreţinea relaţii cu conducerile altor oraşe, ca cele ale Liovului sau Braşovului. În cadrul oraşului ia naştere şi un drept specific, menţionat sub numele de „obiceiul târgoveţilor” şi care constituia un complex de norme juridice izvorâte din practica zilnică şi din contactul cu negustorii din alte ţări.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …