Organizarea administrativă a Daciei romane

Provincia Dacia, constituită de Traian încă din vara anului 106, a format la început o singură unitate administrativă, neîmpărţită. Fiind situată la graniţele imperiului, ea făcea parte din categoria provinciilor imperiale, a căror conducere şi administrare revenea împăratului. În fruntea provinciei se afla un trimis al împăratului, legatus Augusti pro praetore, cu atribuţii militare, administrative şi juridice pe care le exercita în numele împăratului. El este ales numai dintre membrii ordinului senatorial.

Primul guvernator al Daciei a fost Decimus Terentius Scaurianus, care la 2 iulie 110 era încă în funcţiune, după cum se ştie dintr-o a doua diplomă militară de la Porolissum, purtând această dată. După el mai sunt cunoscuţi alţi doi guvernatori, anume C. Avidius Nigrinus şi C. Julius Quadratus Bassus despre care am spus că a murit în Dacia în anul 117 şi a fost înmormântat cu mare pompă la Pergam. Toţi aceşti trei guvernatori sunt de rang consular, adică foşti consuli (viri consulares). Rangul lor mai înalt era necesar deoarece în acest timp staţionau în Dacia mai multe legiuni.

În 118-119 avem în Dacia comanda excepţională a lui Q. Marcius Turbo de rang ecvestru, creată datorită evenimentelor din interiorul şi de la graniţele provinciei, despre care am amintit. După lămurirea situaţiei dificile în care s-a găsit Dacia, conducerea provinciei revine însă la sistemul obişnuit, acela al legaţilor imperiali, din ordinul senatorilor. Datorită reorganizării de către Hadrian a teritoriilor romane din nordul Dunării, s-au făcut schimbări şi în ceea ce priveşte conducerea provinciei Dacia.

Mărturiile epigrafice ieşite la iveală în ultimul timp au arătat că prin 119, după reprimarea mişcării iazigilor, roxolanilor şi dacilor, a avut loc mai întâi împărţirea în două părţi a provinciei până aci unitară: în Dacia Superior, condusă de un legatus Augusti, din ordinul senatorial, şi în Dacia Inferior, condusă - cel puţin aşa se credea - dintru început de un procurator Augusti vice praesidis, din ordinul ecvestru.

Prima atestare a acestei împărţiri în două e făcută de o diplomă militară de la Porolissum, datând din 28 iunie 120, la care se adaugă acum şi diploma de la Căşei, purtând aceeaşi dată. Cu drept cuvânt s-a afirmat că împărţirea Daciei în două provincii a fost urmarea evenimentelor din 117-119. O inscripţie descoperită la Caesarea din Mauretania Africei (azi Cherchel), publicată şi comentată mai recent, ne aduce însă surprinzătoarea informaţie că Dacia Inferioară, despărţită de Dacia Superioară din nevoi militare şi politice, în anii 118-119, nu a fost dintru început organizată ca o provincie procuratorială, ci ca una guvernată de un praefectus.

În inscripţia de la Caesarea apare, într-adevăr, un personaj din ordinul cavalerilor, cu numele de Titus Flavius Priscus Gallonius Fronto Quintus Marcius Turbo, care, pe lângă alte funcţiuni, a fost şi praefectus provinciae Daciae Inferioris (prefect al provinciei Dacia Inferioară). Cu toată asemănarea numelui, acest Titus Flavius Priscus nu e identic cu binecunoscutul general Quintus Marcius Turbo, care a reprimat răscoala roxolano-daco-iazigă la începutul domniei lui Hadrian şi care a îndeplinit reorganizarea, prin bifurcare, a Daciei. El trebuie să fie un personaj ulterior organizatorului Turbo, nu prea îndepărtat în timp de acesta şi, pe cât se pare, nici ca legătură personală.

În orice caz, el e primul şi până acum şi unicul prefect cunoscut al Daciei Inferioare (nu al întregii Dacii, cum fusese, pe un timp limitat, omonimul său Q. Marcius Turbo). Când anume a îndeplinit T. Flavius Priscus funcţia de prefect al Daciei Inferioare, nu ştim, dar desigur după 119 şi înainte de anul 129. Pentru anul 129 ne este însă atestat un guvernator, Plautius Caesianus, care, după toate aparenţele, nu mai era prefect, ci procurator, aşa cum e acel T. Flavius Constans, din anul 138, purtând titlul de procurator Augusti. E de presupus că guvernarea Daciei Inferioare prin prefecţi nici nu a durat multă vreme şi a avut numai un caracter provizoriu.

Potrivit noii organizări a Daciei din 118-119, Dacia Superior este condusă tot de un legatus Augusti, dar de rang pretorian (vir praetorius), adică numit dintre foştii pretori. Rangul inferior al guvernatorului Daciei Superioare se explică prin reducerea efectivelor armatei staţionate în provincie şi în primul rând datorită faptului că după 119 a mai rămas în Dacia o singură legiune (XIII Gemina).

Reşedinţa legatului era la Apulum, el fiind în acelaşi timp şi comandantul legiunii XIII Gemina, staţionată în castrul din această localitate. Primul legat de rang pretorian al Daciei Superioare a fost Cn. Iulius Severus, după care au urmat mulţi alţii, numai în parte cunoscuţi nouă. Legatul imperial era ajutat de un procurator, care se afla sub ordinele sale şi avea numai atribuţiuni financiare, ocupându-se de încasarea impozitelor pentru fiscul imperial, plata soldei armatei şi asigurarea cheltuielilor de administraţie a provinciei. El face parte din tagma cavalerilor (ordo equestris).

Dacia Superior cuprindea teritoriul Banatului şi al Transilvaniei, cu excepţia zonei de la est şi sud de Olt. de la Angustia până la Caput Stenarum, care ţinea de Dacia Inferior. Dacia Inferior avea un teritoriu mai redus, cuprinzând Oltenia de astăzi şi fâşia de pământ de la sud de Oltul transilvan, cu toate trupele aflătoare pe această linie de frontieră a provinciei până la Angustia. În fruntea provinciei se afla, după cum s-a spus, un procurator presidial (cum iure gladii).

El face parte tot din ordinul cavalerilor, dar pe lângă atribuţiile financiare, administrative şi judecătoreşti este şi comandantul trupelor din provincie, alcătuite însă numai din formaţiuni auxiliare. De aceea numele lui figurează pe diplomele militare acordate soldaţilor la eliberarea lor din armată. El este un guvernator al provinciei sale cu drepturi depline, dar probabil comanda sa militară este totuşi subordonată legatului Daciei Superioare. Astfel, deşi alcătuită administrativ ca provincie aparte, se păstrează totuşi oarecare legătură de unitate între cele două Dacii.

O nouă modificare în conducerea şi organizarea administrativă a Daciei s-a produs pe timpul lui Antoninus Pius între 8 iulie şi 27 septembrie 158, după cum s-a putut stabili pe baza unei alte diplome militare La această dată Dacia este împărţită în trei provincii: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Împrejurările în care s-a efectuat şi cauzele care au determinat trifurcarea Daciei nu ne sunt prea bine cunoscute.

Au fost fără îndoială motive de ordin intern, pentru o mai bună administrare a teritoriului şi o mai sigură supraveghere a populaţiei autohtone, prin ruperea legăturilor şi izolarea ei în limitele mai restrânse ale celor trei provincii, deci, prin aceasta, prevenirea răscoalelor, dar şi nevoi imperioase de ordin extern, determinate de ameninţarea de la graniţele de nord ale provinciei în preajma războaielor marcomanice, care vor începe nu peste mult timp. Pentru a face faţă acestei ameninţări era nevoie de crearea unui nou front, de nord, împotriva dacilor liberi şi a altor seminţii, ca cele germanice, care locuiau în apropierea graniţelor Daciei.

Provincia cea mai importantă - este Dacia Apulensis, situată la centru. Guvernatorul ei rămâne mai departe un legat presidial de rang pretorian. El îşi are reşedinţa tot la Apulum, unde staţiona şi singura legiune aflătoare în Dacia. Datorită rangului său şi comandei legiunii XIII Gemina, legatul Daciei Apulensis are ascendenţă faţă de procuratorii celorlalte două provincii, care, din punct de vedere militar cel puţin, se află în subordinele sale.

Dacia Porolissensis era constituită din partea de nord a fostei provincii Dacia Superior. Ea era condusă de un procurator presidial, care avea şi comanda trupelor auxiliare din provincie. Cunoaştem numele a doi procuratori de acest rang, M. Macrinius Vindex şi Sempronius Ingenuus, al căror nume figurează în diplomele militare emise pentru soldaţii din Dacia Porolissensis.

Cât priveşte Dacia Malvensis, localizarea ei este mult discutată, deoarece nici localitatea Malva, de la care şi-a primit numele, nu a fost identificată până acum pe teren. Unii cred că Dacia Malvensis cuprindea Banatul, în timp ce alţii, o localizează în Oltenia. Indicaţii sigure în această privinţă nu există până acum. Cert este doar că zona din Transilvania de sud-est, care înainte aparţinuse Daciei Inferioare, ţine acum de Dacia Apulensis. Dacia Malvensis era condusă, ca şi mai înainte Dacia Inferior, de un procurator presidial, dar nu cunoaştem numele nici unuia dintre cei care au condus provincia în primul deceniu după trifurcarea Daciei.

O nouă modificare în conducerea şi organizarea Daciei are loc prin anii 167-168, când guvernatorul Daciei Apulensis este din nou un legatus Augusti de rang consular. El este acum guvernatorul celor trei Dacii, de aceea se intitulează legatus Augusti pro praetore trium Daciarum sau consularis Daciarum trium. În subordinele lui se găsesc procuratorii celorlalte două provincii dacice. Deşi constituite aparte, cele trei Dacii formează totuşi o unitate strânsă, pusă sub jurisdicţia civilă, juridică şi militară a legatului consular.

Primii legaţi de rang consular ai celor trei Dacii au fost M. Claudius Fronto şi Sex. Calpurnius Agricola, dintre care primul a fost simultan şi legat al Moesiei Superior. Situaţia nouă e creată prin aducerea în Dacia prin 167-168 a unei noi legiuni, a V-a Macedonica, care îşi stabileşte garnizoana la Potaissa. Guvernatorul celor trei Dacii este superior ca rang celor doi comandanţi de legiune, care îi sunt subordonaţi. Reşedinţa consularului este tot la Apulum.

În Dacia Apulensis funcţionează, ca şi înainte, un procurator financiar, care este auxiliarul consularului, pe care uneori îl şi înlocuieşte, purtând în acest caz titlul de procurator Augusti agens vice praesidis. Reşedinţa procuratorului Daciei Apulensis, ca şi înainte al Daciei Superior, este însă la Sarmizegetusa. În fruntea Daciei Malvensis rămâne mai departe un procurator presidial.

În schimb, după 167 procuratorul Daciei Porolissensis are numai atribuţii fiscale. Legatul legiunii V Macedonica de la Potaissa comandă şi trupele auxiliare ale provinciei, fără a fi totuşi adevăratul guvernator al ei. Conducerea şi organizarea administrativă instituită în Dacia prin anii 167-168 nu se mai schimbă până la sfârşitul stăpânirii romane.

Check Also

Regalitatea şi religia în Dacia

În secolele I î.Hr. – I d.Hr., societatea geto-dacică a cunoscut o perioadă de apogeu, …

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …