Organele cârmuirii centrale şi organele locale în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

În secolul al XVII-lea, sfatul domnesc, numit divan din jumătatea a doua a veacului precedent, era un consiliu restrâns, din care făceau parte în Moldova: logofătul, cei doi vornici, hatmanul, postelnicul, spătarul, paharnicul, vistiernicul, stolnicul şi comisul; în Ţara Românească, sfatul domnesc era compus din următorii dregători: banul, vornicul, logofătul, vistiernicul, spătarul, stolnicul, comisul, paharnicul şi postelnicul, la care se adaugă, în 1634, clucerul, iar în 1655 sulgerul şi pitarul; se adăugau în ambele ţări mitropolitul şi episcopii.

Divanul rezolva împreună cu domnul chestiunile politice, administrative şi judecătoreşti. În afară de acest sfat restrâns, era convocat uneori divanul cel mare, care cuprindea, pe lângă marii dregători amintiţi, dregători mai mărunţi din conducerea centrală, foşti dregători şi căpetenii ale oştirii. Divanul cel mare judeca procesele importante şi se pronunţa în chestiunile politico-administrative de mai mare însemnătate.

În sfârşit, a treia adunare, marea adunare a ţării, se convoacă destul de des în secolul al XVII-lea. La aceste adunări luau parte clerul înalt, trimişii mănăstirilor, boierii mari şi mici, mazilii, conducătorii cetelor militare. Ele reprezentau o formă de asociere a păturilor privilegiate la actele importante de guvernământ. În repetate rânduri, marea adunare a ţării era chemată să se pronunţe asupra măsurilor de luat cu privire la fuga ţăranilor şi a termenelor de prescripţie pentru urmărirea şerbilor fugiţi de la stăpânii lor.

Activitatea dregătorilor, în veacul al XVII-lea, reprezintă un stadiu intermediar între îndeplinirea obligaţiilor feudale de auxilium et consilium (participare la oaste şi la sfat) şi exerciţiul unei funcţii specializate din aparatul de stat modern. Formal, dregătorii mai îndeplineau servicii personale de curte (purtau insignele domneşti la ceremonii, serveau la masa domnului şi îngrijeau de caii lui), dar de fapt aveau în atribuţiile lor probleme de caracter public, ca distribuirea justiţiei, conducerea armatei, perceperea dărilor, hotărniciile de moşii.

Deşi diferenţierea atribuţiilor dregătorilor făcuse progrese în veacul al XVII-lea, totuşi încă şi atunci mulţi dintre ei aveau în acelaşi timp sarcini judiciare, militare şi fiscale. De pildă, marele logofăt în Moldova era şeful cancelariei domneşti, judeca pricini privitoare la moşiile boiereşti, avea în grijă hotărniciile, comanda pe curteni. În Ţara Românească, paharnicul, pe lângă grija băuturilor pentru curte, avea importante atribuţii militare, comandând cetele de roşii.

În veacul al XVII-lea, nu se constată în cele două ţări o sporire însemnată a numărului marilor dregătorii, în schimb sporeşte acela al dregătorilor în subordine şi al atribuţiilor acestora, pe măsură ce domnia lua pe seama ei vechile drepturi ale stăpânilor de domenii înzestrate cu imunitate feudală şi ale obştilor ţărăneşti. Ca dregătorii noi, putem cita dublarea temporară a vorniciei în Ţara Românească în 1658-1659 şi în 1680 şi înfiinţarea, în ambele ţări, a dregătoriei militare a serdarului, care, în Moldova, avea în grija sa paza graniţei dinspre tătari. Dregătorii mari nu se bucurau de stabilitate; ei se schimbau foarte des, odată cu domnii sau cu schimbarea raportului de forţe dintre facţiunile boiereşti. De aceea, Gheorghiţă postelnicul scria birăului de Bistriţa, în Transilvania: „Că la noi să schimbă giudeţele (dregătorii), iar la dumneavoastră îi schimbă numai ceasul morţii”.

În Moldova, ca şi în Ţara Românească, cursus honorum nu era întotdeauna bine stabilit, ci favoarea domnului şi sprijinul grupării aflate la putere asigurau de multe ori ascensiunea fără parcurgerea diferitelor trepte ale dregătoriilor. Un rol care va creşte cu timpul începe să fie jucat, în obţinerea dregătoriilor, de sumele de bani vărsate de candidaţi pentru dobândirea slujbelor. Totuşi, era necesară o perioadă de pregătire pentru viitorii dregători; astfel, domnul numea în rândul postelniceilor de la curte, al aprozilor şi al copiilor de casă pe boierii tineri, care, „deprindzindu-să la aceia cinste, iese şi la altă cinste mai mare”.

Marii dregători nu primeau leafă, dar aveau în schimb alte însemnate surse de venit. Împlinirea serviciilor de stat - judecată, hotărnicii, obţinerea privilegiilor scrise - comporta plata unor taxe în folosul dregătorilor. Dregătorii mari primeau bani de la subalternii lor cu prilejul numirii în dregătorii. De aceea, luptele dintre grupările boiereşti în secolul al XVII-lea se purtau mai ales pentru dregătorii.

În Moldova, în a doua jumătate a secolului, se introduce sistemul de a se remunera serviciile marilor dregători prin concedarea unor venituri locale. Marele logofăt primea astfel zeciuiala din venitul ţinutului Cernăuţilor, marii vornici pe acele ale ţinuturilor Bârlad şi Dorohoi, iar hatmanul se bucura de zeciuiala ţinutului Sucevii. În Ţara Românească, marele paharnic lua o mie de vedre de vin din judeţele Vâlcea şi Argeş, „după obiceiul cel vechi”.

Judeţele (în Ţara Românească) şi ţinuturile (în Moldova) continuă să fie unităţile administrative în care sunt împărţite cele două ţări. Numărul lor cunoaşte o uşoară scădere în secolul al XVII-lea; în Ţara Românească se desfiinţează judeţul Pădureţ, reunit cu Muscelul, iar în Moldova ţinuturile Horincea (reunit cu Putna) şi Trotuş. În fruntea judeţelor se aflau căpitanii de judeţ, iar ţinuturile Moldovei erau conduse de marii vătafi de ţinut şi de pârcălabi (aceştia în ţinuturile unde se aflau cetăţi).

De la mijlocul secolului al XVII-lea, marii vătafi au fost înlocuiţi în Moldova cu căpitanii de ţinut (deveniţi mari căpitani în primii ani ai secolului al XVIII-lea). Toţi aceştia îndeplineau în ţinuturi atribuţii administrative, fiscale şi judiciare. Principalele lor atribuţii, ca şi acelea ale curtenilor şi slujitorilor aflaţi în subordinea lor, într-o vreme când scăzuse importanţa oastei de ţară, erau reprimarea luptei de clasă a maselor populare şi îndeplinirea poruncilor domneşti.

Centralizarea statului feudal în Moldova şi în Ţara Românească se resimte în veacul al XVII-lea şi în cârmuirea oraşelor. Oraşele îşi păstrează şi în acest veac autonomia, dar, alături de conducerea aleasă de orăşeni, un rol tot mai important îl joacă reprezentanţii autorităţii domneşti. Reprezentantul puterii centrale era în Ţara Românească pârcălabul de oraş, iar în Moldova ureadnicul, care în veacul al XVI-lea înlocuise pe vornicul cu atribuţii militare. Conducerea autonomă a oraşelor muntene era alcătuită dintr-un judeţ, ajutat de 12 pârgari, iar în Moldova, dintr-un şoltuz, numit în unele oraşe şi voit, şi din acelaşi sfat de 12 pârgari. Aceşti reprezentanţi ai orăşenilor erau aleşi pe timp de un an.

Faţă de tendinţele domniei de a restrânge autonomia orăşenească, se constată o luptă a orăşenimii pentru apărarea vechilor ei drepturi. Orăşenii din Câmpulung au reales în mai multe rânduri, în a doua jumătate a veacului, ca judeţ pe Andrea, de origine sas, dar domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, a refuzat să-l întărească; totuşi orăşenii şi-au menţinut alegerea, ceea ce a dus la un conflict între comunitatea târgoveţilor şi domnie, care în cele din urmă îşi impuse voinţa cu forţa.

Slăbirea drepturilor de autonomie orăşenească se resimte acum mai ales în Moldova, unde actele de întărire a transmisiunilor de proprietate, date de şoltuz şi de pârgari, poartă menţiunea că sunt valabile numai provizoriu, până ce beneficiarul îşi va face „dires domnesc”. În schimb, în Ţara Românească, actele date de cârmuirea aleasă a oraşelor au o valoare permanentă şi adesea confirmă chiar pe cele date de domn. Judeţii şi pârgarii munteni pierd însă în mare parte, în secolul al XVII-lea, dreptul de judecată asupra orăşenilor (cei din Moldova îl pierduseră mai de mult). Pricinile mai însemnate erau judecate de domn şi de boierii judecători numiţi de dânsul, iar cele ce priveau pe negustori erau rezolvate acum de către starostele negustorilor din oraş.

Între atribuţiile conducerii orăşeneşti erau repartizarea dărilor fiecărui orăşean, după puterea lui, din suma globală datorată vistieriei, precum şi sechestrarea şi punerea în vânzare a averilor imobile din oraş ale celor ce nu-şi plătiseră dările faţă de domnie. În Moldova, şoltuzul şi pârgarii continuă să întreţină corespondenţă în probleme de comerţ şi uneori în chestiuni de caracter politic cu oraşele ardelene, Bistriţa şi Braşov.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …