Oraţie

Oraţia este o specie folclorică în versuri ce se rosteşte la nuntă, de obicei pe un ton ceremonios, şi care stăruie asupra principalelor momente ale desfăşurării ritualului, subliniind totodată importanţa acestora. În limba română există o variantă destul de veche a acestui termen. Latinescul oratio a dat în româneşte „urâciune”. Cât despre formele „oraţie”, „uraţie”, întâlnite în secolul al XVIII-lea în scrierile cronicarilor, acestea derivă din polonezul oracya.

Neologismul polonez a fost concurat în epoca influenţei greceşti de cuvântul encomion. De aici şi cumulul de înţelesuri pe care îl capătă noţiunea, însemnând nu numai oraţia de nuntă, ci şi oraţia de înmormântare. Sensul de bază, aflat şi în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, rămâne acela de „cuvântare”. În ceremonialul nunţii, oraţia este semnalată la români din secolul al XVIII-lea. Cel mai vechi text al unei oraţii de nuntă este cel reprodus de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Oraţia care se rostea la nunţile boiereşti şi domneşti nu se deosebea de aceea întâlnită la nunţile ţărăneşti. De cele mai multe ori lungimea textului făcea dificilă memorarea lui spontană, încât pentru a nu fi uitată, oraţia era transcrisă uneori de dascăli bisericeşti, de călugări şi chiar de preoţi. Aşa se explică prezenţa elementelor apocrife şi mai ales a citatelor biblice în oraţia de nuntă, ceea ce i-a determinat pe unii cercetători să atribuie acestei specii o origine cultă, religioasă.

Investigaţii amănunţite au arătat însă că, de fapt, toţi autorii indicaţi de manuscrisele ce păstrează oraţia de nuntă, precum Grigore Lehaci din nordul Moldovei, transilvăneanul Ilie Şerban, Iosif Popovici, Ilie Logofăt şi alţii, nu au făcut decât să noteze pe hârtie oraţiile care circulau în popor în vremea lor.

Cele mai importante oraţii de nuntă sunt oraţia schimburilor, rostită de vornicei cu prilejul schimbării darurilor (straielor) între mire şi mireasă, oraţia de iertăciune, prin care starostele sau unul dintre vornicei se adresează socrilor rugându-i să-i binecuvânteze pe miri, oraţia mare de colăcărie (conăcărie sau colăcăşie), spusă de unul dintre vornici la poarta părinţilor miresei în momentul în care soseşte alaiul mirelui, şi oraţia la masa cea mare sau de dezlegare a mesei, declamată de vornic înaintea bucatelor.

Oraţia de nuntă cuprinde o adevărată aglomerare de motive şi simboluri specifice, în variate exprimări metaforice. Mirele este un „tânăr împărat”, mireasa este „o floare crăiasă”, vorniceii sunt „feţi-frumoşi din ceea lume”, constituiţi în „armata mirelui” şi „armata miresei”. Invocate, pâinea, sarea, apa, grâul semnifică vigoarea, frumuseţea castă, belşugul şi norocul care trebuie să-i însoţească în viaţă pe tinerii căsătoriţi.

Oraţia de colăcărie configurează un cadru de basm, în care nunta este prezentată alegoric. Un tânăr împărat împreună cu mai mulţi însoţitori pleacă la vânătoare. În cale ei întâlnesc o urmă misterioasă, care îi pune în încurcătură. Tinerii din alaiul mirelui-împărat pornesc în căutarea fiinţei necunoscute, identificată în cele din urmă cu mireasa. Naraţiunea poetică se încheie cu o parte umoristică. Vorniceii intervin cu o avalanşă de glume la adresa nuntaşilor, amplificând astfel atmosfera de petrecere. Motivul mirelui-împărat plecat la vânătoare pe o urmă de căprioară se găseşte şi în folclorul albanezilor, sârbilor, ruşilor şi al altor popoare.

Oraţia de colăcărie are un caracter conservator; cel care o recită nu-şi permite să improvizeze decât foarte rar şi totdeauna în partea finală, unde nota şăgalnică poate fi mai mult sau mai puţin accentuată. 0. de iertăciune aduce în contextul nunţii o notă solemnă, gravă. Iertăciunea este compusă din două părţi. Prima cuprinde legenda biblică privitoare la zidirea omului, iar partea a doua alcătuieşte iertăciunea propriu-zisă, prilej de exprimare a înţelepciunii în faţa momentelor cruciale ale vieţii.

Oraţia de iertăciune este cunoscută la toate popoarele romanice. Mai mici ca întindere, celelalte oraţii de nuntă fac loc în mai mare măsură improvizaţiilor de moment. Predominantă rămâne nota de umor şi de bună dispoziţie pe care acestea le degajă. Sub influenţa creaţiilor populare, la Curţile domneşti şi boiereşti a luat naştere oraţia domnească, creaţie retorică alcătuită într-un mediu cărturăresc, pe canavaua unor vechi obiceiuri populare. Acest tip de oraţie este influenţat de epistolele greceşti, în special de epistolele lui Teofil Coridaleu, şi a servit drept model oraţiile protocolare rostite la sărbători.

Un creator de oraţii ocazionale a fost marele ban Văcărescu, tatăl poetului Ienăchiţă Văcărescu. Spre deosebire de oraţia festivă, obişnuită la Curţile domneşti şi boiereşti, oraţia de nuntă conservă numeroase elemente poetice de o rară frumuseţe.

Check Also

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile …