Oraşele şi târgurile din Moldova şi Ţara Românească în perioada de trecere de la feudalism la capitalism

Organizare şi administraţie

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, oraşele şi târgurile au făcut şi administraţie progrese, cu toate distrugerile suferite în timpul războaielor austro-ruso-turce desfăşurate pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. O anchetă din 1769 întocmită de autorităţile ruse, ca şi unele descrieri ale călătorilor străini, subliniază starea precară a unora din aceste aşezări cu caracter urban (Tecuci, Focşani, Buzău, Brăila, Giurgiu), care însă, după război, s-au refăcut într-un timp relativ scurt.

Cele mai importante oraşe din cele două principate erau capitalele lor: Bucureşti şi Iaşi. Prin numărul populaţiei şi prin activitatea lor industrială şi comercială, ele întreceau cu mult pe celelalte. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureştii avea, după o statistică, 6.004 case şi 51 de bresle de meşteşugari şi negustori; la Iaşi erau 2.815 case şi prăvălii şi 33 de bresle.

Craiova rămâne, prin numărul populaţiei şi prin poziţia sa de centru economic al Olteniei, al doilea oraş al Ţării Româneşti, deşi prin numărul prăvăliilor sale Ploieştii tind, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, să-i ia locul. Ascensiunea oraşului Ploieşti se datora deplasării principalului drum comercial spre Transilvania pe valea Prahovei, mai ales după 1784, când a fost încheiat tratatul de comerţ turco-austriac.

Cele mai importante oraşe ale Moldovei, după Iaşi, erau Galaţii şi Botoşanii. Primul constituia singura schelă care lega ţara cu Imperiul Otoman şi cu Orientul apropiat, iar Botoşanii era o piaţă importantă pentru legăturile comerciale cu Rusia şi cu Polonia. După pacea de la Kuciuc-Kainargi au apărut noi oraşe şi târguri, în condiţii istorice deosebite de cele existente în perioada anterioară.

Noile aşezări urbane au fost înfiinţate pe moşiile boierilor care obţinuseră din partea domniei dreptul de a ţine târguri periodice. Pe locul unde meşteşugarii, negustorii şi ţăranii îşi încheiau afacerile de comerţ se ridicau cârciumi, prăvălii sau dughene, umbrare, tarabe, hanuri şi oboare pentru vite, în jurul cărora se înjghebau apoi gospodării stabile.

Hrisoavele domneşti referitoare la înfiinţarea acestor noi târguri cuprindeau, printre altele, şi obligaţia stăpânilor de moşie de a da locuitorilor permanenţi locuri pentru case, prăvălii, şcoală şi izlaz pentru vite. Unele din aceste târguri periodice au devenit târguri permanente, ca de exemplu: Găeşti, Vălenii de Munte, Drăgăşani etc., în Ţara Românească, şi Fălticeni, Buhuşi, Panciu, Adjudul Nou etc., în Moldova.

Din 25, câte erau la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Ţara Românească, numărul târgurilor şi oraşelor s-a ridicat în 1832 la 35, iar în Moldova, de la 22 a ajuns în 1832 la 34. Dar, în afară de Bucureşti, care în 1832 avea 70.000 de locuitori (inclusiv flotanţii), şi de Iaşi cu 48.148, numărul locuitorilor celorlalte oraşe era foarte redus. Astfel Botoşanii cu 13.796 de locuitori, Craiova cu 11.665, Galaţii cu 8.047, Romanul cu 6.169, Ploieştii cu 5.701 au aspect de oraşe adevărate; celelalte nu sunt decât aglomeraţii semirurale.

Capitalele de ţară şi de judeţe, ca centre economice-administrative, primesc un aflux continuu de populaţie, ceea ce le conferă un aspect foarte eterogen. Pe lângă meşteşugari şi negustori, se întâlnesc în târguri şi oraşe boieri slujbaşi din administraţie, slujitori, clerici, robi ţigani şi străini stabiliţi vremelnic sau definitiv, numiţi în documente sudiţi. Numărul mare de locuitori cu îndeletniciri agricole dau încă multor oraşe şi târguri, până în preajma Regulamentului organic, un caracter predominant rural.

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, organele puterii centrale se substituie tot mai mult autorităţilor orăşeneşti alese, sfârşind prin a le înlocui cu totul. În capitalele celor două principate, ele au dispărut de la începutul secolului al XVIII-lea. Singurul oraş din ambele principate care şi-a menţinut până la Regulamentul organic judeţul şi pârgarii a fost Câmpulung Muscel.

Organele puterii centrale care funcţionau în oraşe şi târguri, la început coexistând cu organele locale alese de obşte, purtau denumiri diferite. La Bucureşti, marele agă şi marele spătar îşi împart o serie de atribuţii care până atunci erau exercitate de judeţ şi de pârgari. Ei dispuneau de un corp foarte numeros de subalterni, format din slujitori şi slujbaşi.

Pentru evidenţa populaţiei şi chestiunile fiscale a fost creată în 1794 la Bucureşti funcţia de vornic de politie. În Moldova, la Iaşi, funcţii corespunzătoare exercitau marele agă şi marele hatman. Din 1803 a fost înfiinţată în acest oraş şi funcţia de mare vornic de obşte, care avea în grijă cutia milelor, problemele de moştenire şi alimentarea oraşului cu apă potabilă. Cu sistematizarea oraşului se ocupa din 1813, la Iaşi, marele vornic de politie.

În restul ţării, reprezentanţii domniei erau deosebiţi, după mărimea oraşelor şi târgurilor şi după gradul de autonomie administrativă de care dispuneau. Aceştia erau epistaţi (Câmpulung Muscel), polcovnici (Târgovişte, Craiova, Ploieşti), căpitani de târg (Cerneţi, Buzău, Piteşti), vornici de târg (Botoşani, Bârlad, Suceava etc.). De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, puterea centrală a creat pentru reprezentanţii săi din marile oraşe organe auxiliare, constituite din câţiva membri ai obştii, numiţi din rândul boierilor şi negustorilor localnici.

Ei formau epitropia oraşului sau a târgului (de exemplu Bucureşti, Botoşani, Bârlad). Creşterea populaţiei la Bucureşti şi Iaşi şi a suprafeţei locuite a impus încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea o serie de măsuri edilitare. Prin grija puterii centrale se înfiinţează o serie de servicii administrative însărcinate cu aprovizionarea, salubritatea şi securitatea publică. La Bucureşti, pavarea principalelor străzi cu piatră începe în 1824, prin angajarea cu contract a inginerilor austrieci Freywald şi Martel.

Pentru păstrarea curăţeniei s-au creat în oraşe pieţe speciale de staţionare a carelor şi s-a interzis tăierea vitelor în oraş. Iluminatul străzilor cu felinare (fânare) fixe se introduce la Iaşi în 1806, iar la Bucureşti în 1814. Datorită creşterii numărului locuitorilor s-au luat măsuri pentru mărirea debitului de apă potabilă prin captarea unor noi izvoare la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Târgovişte, Focşani, aduse pe tuburi de olane subterane la cişmelele din oraş. Odată cu aceasta a fost reorganizat şi serviciul suiulgiilor sau cişmigiilor. Pentru prevenirea incendiilor foarte frecvente, care mistuiau cartiere întregi, s-au dat dispoziţii pentru construirea caselor şi prăvăliilor din piatră şi cărămidă. Cu toate acestea, majoritatea caselor continuă să fie construite din lemn şi acoperite cu şindrilă.

Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea se înfiinţează la Bucureşti „steaguri de focuri”, adică primul serviciu de pompieri, dotate cu sacale, tulumbe, căngi, scări şi topoare. La începutul secolului al XIX-lea, ele apar la Iaşi, iar în 1813 la Suceava. Unele oraşe, printre care şi Bucureştii, erau ameninţate de inundaţii din cauza morilor care barau cursul apelor. S-au luat măsuri pentru a evita aceste primejdii. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, cursul Dâmboviţei este corectat înainte de a intra în Bucureşti şi inundaţiile prevenite prin şanţuri de deviaţie.

Desele epidemii de ciumă şi holeră care au bântuit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea au pus problema organizării sanitare, a asistenţei medicale şi a serviciului farmaceutic. În timpul epidemiilor, breslele de ciocli strângeau şi îngropau cadavrele celor decedaţi. Pentru a asigura asistenţa medicală, la Bucureşti, pe lângă spitalele vechi de la Colţea şi Pantelimon, s-au înfiinţat altele noi: Dudeşti (1796), Filantropia (1811-1813), Sărindar (1822). La Craiova a funcţionat între 1754 şi 1794 spitalul Obedeanu, în 1793 s-a deschis un spital la Buzău, în 1797 la Slatina, iar în 1822 la Târgovişte. Acestea erau conduse de epitropii civile sau religioase.

În Moldova, în afară de spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, înfiinţat în 1757, s-a mai deschis unul la Roman (1787) şi un altul la Tg. Ocna (1828). În timpul războaielor austro-ruso-turce, în unele oraşe (Bucureşti, Craiova, Hârlău, Botoşani, Focşani, Slatina) au funcţionat şi spitale militare. Dar capacitatea spitalelor civile era departe de a răspunde nevoilor populaţiei locale. În afară de Colţea, cu 40 de paturi, şi Filantropia, cu 65-100 de paturi, capacitatea celorlalte spitale varia între 6 şi 24 de paturi.

Administraţia oraşelor a stabilit şi servicii permanente de asistenţă medicală, în această vreme se creează postul de medic public la Craiova (1775), Bucureşti (1781), Râmnicul Vâlcea (1786), Focşani (1803), în Ţara Românească iar în Moldova la Iaşi (1776), Botoşani (1793); la începutul secolului al XIX-lea, la Roman, Galaţi şi Focşani. Pentru copiii orfani se înfiinţează azile, numite orfanotrofii, la Bucureşti (1781) şi la Iaşi (1804), iar pentru bătrâni şi săraci azile speciale, de exemplu la Bucureşti (1786).

Încercările de a reglementa comerţul cu medicamente al farmaciştilor - care abuzau de raritatea farmaciilor şi de lipsa de autoritate a organelor sanitare pentru a vinde la preţuri exorbitante chiar şi medicamente vechi şi alterate - au rămas fără efect. Progrese mai însemnate în domeniul sanitar se vor realiza abia în epoca regulamentară. Extinderea fără limită a construcţiilor în cele două capitale a determinat administraţia centrală să recurgă la măsuri de reglementare. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, teritoriul oraşului Bucureşti este delimitat prin stâlpi de piatră şi înconjurat cu garduri de lemn păzite de oamenii marelui agă.

Arhitectul din capitala ţării - maimar-başa - exercită un control mai riguros asupra noilor construcţii de locuinţe şi prăvălii, căutând să le alinieze pe principalele artere de circulaţie. Cu toate acestea, Bucureştii şi Iaşii au rămas oraşe cu o suprafaţă prea întinsă, cu străzi întortochiate şi strâmte, care nu ţineau seama de un plan urbanistic fiindcă proprietarii nu se lăsau expropriaţi „în scopuri de utilitate publică”.

Haosul şi capriciul care au determinat configuraţia oraşelor noastre erau imaginea samavolniciei şi arbitrariului clasei stăpânitoare. Cele mai vechi planuri ale oraşelor şi târgurilor din ambele principate s-au întocmit la sfârşitul secolului al XVIII-lea: la Iaşi în 1769, la Bucureşti în 1770. Celelalte oraşe au planuri de la începutul secolului al XIX-lea: Suceava (1808), Roman (1818), Galaţi (1819), Focşani (1829) etc.

Lupta oraşelor împotriva stăpânirii feudale

Oraşele şi târgurile posedau, ca şi în epocile anterioare, terenuri de cultura, păduri, izlazuri (imaşuri), iazuri şi mori. O parte din acestea formau proprietăţi particulare ale orăşenilor; alta (pădurile, izlazurile etc.) era socotită proprietate obştească şi deci folosită în devălmăşie. Locuitorii oraşelor şi târgurilor aflaţi pe moşia domnească nu datorau statului decât dările publice, pe care le achitau direct vistieriei, în baza unei învoieli, ca ruptaşi. Cei aflaţi pe moşii boiereşti şi mănăstireşti datorau o seamă de obligaţii stăpânilor de moşie.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, numărul oraşelor şi târgurilor dependente de stăpânii de moşie este în creştere nu numai în urma înmulţirii târgurilor nou înfiinţate pe moşii particulare, ci şi prin faptul că domnia continuă să facă danii din moşia şi vatra vechilor oraşe. Astfel, din vechile oraşe libere cad în dependenţă feudală: Ploieşti (1775), Târgovişte (1820) din Ţara Românească şi Herţa (1795), Roman (1798), Fălciu (1802) din Moldova.

La începutul secolului al XIX-lea, 85% din oraşele şi târgurile moldoveneşti şi 60% din cele din Ţara Românească se aflau parţial sau total în dependenţă feudală. Orăşenii şi târgoveţii din oraşele dependente prestau stăpânilor moşiei dijma din toate produsele şi zilele legiuite de clacă şi trebuiau să respecte monopolurile feudale. Pentru dughenile, prăvăliile, umbrarele, tarabele şi casele construite de ei plăteau o taxă anuală în bani sau în natură (de obicei ceară) numită bezmen (în Moldova) sau embatic (în Ţara Românească).

Stânjeniţi în practica meşteşugurilor şi a comerţului de diferitele prestaţii şi redevenţe, de exigenţele mereu crescânde ale stăpânilor de moşii, precum şi de abuzurile slujbaşilor stăpânirii în încasarea dărilor publice, orăşenii şi târgoveţii se ridică împotriva stăpânirii feudale cu aceeaşi violenţă ca şi în epoca anterioară. Negustorii din Câmpulung-Muscel, în 1784 şi 1791, şi cei din Piteşti, în 1791, refuză să mai plătească taxele vamale. Orăşenii din Caracal incendiază magaziile şi acareturile unui slujbaş domnesc care-i asuprise cu dările (1793), 70 de cârciumari în 1807 şi 800 de negustori din Bucureşti în 1808 îşi închid prăvăliile şi refuză să mai vândă mărfuri în semn de protest împotriva taxelor excesive impuse de divanul ţării.

Acţiunile orăşenilor şi târgoveţilor nu s-au limitat numai la împotriviri. Ei au trecut curând şi la forme superioare de luptă de clasă, până la răscoală. Un raport consular austriac din Iaşi relatează că în 1794 izbucnise o răscoală în oraşul Dorohoi, din pricina impozitelor grele. Sub pretextul abuzurilor săvârşite de organele administrative cu prilejul introducerii carantinei în timpul unei epidemii de ciumă, orăşenii din Iaşi se răscoală atacând palatul domnesc, iar cei din Focşani se ciocnesc cu armata trimisă din Iaşi pentru restabilirea ordinii (1819).

Lupta antifeudală a orăşenilor şi târgoveţilor din cele două principate pentru obţinerea libertăţilor economice a luat în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea forme diverse. Apăsaţi de prestaţii şi redevenţe, orăşenii refuză să mai plătească embaticul sau bezmenul, să presteze claca şi dijma, construiesc case, deschid ateliere şi prăvălii, vând băuturi şi produse alimentare, ignorând în mod voit drepturile de monopol ale stăpânilor de moşie. Aceste împotriviri sunt urmate de jalbe şi procese, prin care târgoveţii şi orăşenii cer uneori, în loc de reducerea taxelor şi prestaţiilor, anularea daniei şi restituirea vechilor libertăţi şi scutiri.

În timpul acestor procese, care uneori durează mai multe decenii, se formează o solidaritate tot mai strânsă între orăşeni, indiferent de starea lor socială. Un exemplu ni-l oferă cazul din Piatra (Neamţ), unde 40 de orăşeni, sub conducerea blănarului Manolache, au întocmit în 1807 un legământ scris, prin care au antrenat împotriva stăpânului feudal masa populaţiei: „să stăm cu toţi la un cuvânt, cu unire, la toate pricinile ce s-ar întâmpla”.

Sentinţele acestor procese fiind de cele mai multe ori părtinitoare stăpânilor de moşii, orăşenii trec la forme violente de luptă. Gherghiţenii, în frunte cu Stoica Sârbu, bat şi izgonesc în 1801 pe arendaşul moşiei oraşului. Negustorii ploieşteni, cărora trimisul divanului, însoţit de soldaţi, le pecetluise buţile cu băuturi în 1809, bat în 1810 pe zapcii şi, sub conducerea lui Marin brutarul şi a fratelui său Gheorghe, atacă puşcăria isprăvnicatului, eliberează pe tovarăşii lor închişi şi distrug casele stăpânului de moşie, marele vornic Ianache Moruzi, care este obligat să fugă din oraş. Târgoveţii din Panciu se ridică în 1824 cu „zorbală”, în frunte cu Iosif Gâţă, Constantin Gălăţeanu şi Telu Sârbu, alungind pe vechilul stăpânului moşiei oraşului.

Împotriva unor asemenea acţiuni organizate ale orăşenilor şi târgoveţilor, puterea centrală procedează la represiuni violente. Conducătorii gherghiţenilor, Cristea Cojocaru şi Neagu sin Stan, sunt bătuţi la tălpi în 1816, cei ai vasluienilor în 1818 suferă aceeaşi pedeapsă, executată la poarta curţii domneşti din Iaşi, iar cei ai huşenilor sunt expulzaţi din oraş ca „răzvrătitori”.

Aceste procese pentru moşia şi vatra oraşelor dovedesc constituirea unei pături care organizează acţiunile meşteşugarilor, negustorilor şi populaţiei sărace într-o luptă comună. Astfel, oraşele Ruşii de Vede, Caracal, Bârlad, Suceava sau Tg. Frumos reuşesc să-şi elibereze prin luptă vatra sau moşia. Alte oraşe şi târguri, ca Buzău, Ploieşti, Bacău, Botoşani etc., îşi vor redobândi libertatea abia în cursul secolului al XIX-lea. Numai oraşul Gherghiţa pierde definitiv procesul cu Mitropolia Ţării Româneşti.

Cea mai violentă şi cea mai caracteristică luptă a orăşenilor împotriva stăpânilor feudali a fost aceea a oraşului Târgovişte din 1820-1821. Sub pretextul că moşia acestui oraş era fără stăpân, deci disponibilă, Alexandru Suţu şi-a adjudecat stăpânirea ei şi a trimis la Târgovişte comişeii s-o delimiteze şi s-o ia în stăpânire. Dar populaţia n-a înţeles să se lase deposedată de moşie.

Clopotele din mahalale au sunat alarma, iar locuitorii s-au ridicat ca un singur om, au atacat cu pietre reşedinţa comişeilor şi i-au alungat. Apoi o deputăţie de 300 de oameni a plecat la Bucureşti să protesteze împotriva tâlhăriei care se punea la cale. Ajunşi în capitala ţării, delegaţia s-a prezentat la palatul domnesc, potrivit vechiului obicei, cu jalba în proţap şi cu rogojini aprinse pe cap.

De teamă ca o delegaţie atât de numeroasă să nu provoace tulburări şi în Bucureşti, Alexandru Suţu a convocat în grabă un divan extraordinar care să trateze cu răsculaţii. Deşi adunarea era înconjurată de arnăuţi înarmaţi, totuşi delegaţii târgoviştenilor au arătat că domnul n-avea dreptate să-i despoaie de o moşie pe care ei o stăpâneau de veacuri.

Cu vorbe bune şi cu făgăduieli delegaţii au fost convinşi să se întoarcă acasă şi numai o comisie restrânsă a rămas la Bucureşti să continue tratativele cu guvernul. În cursul acestor tratative a fost întocmit un hrisov domnesc, semnat de boierii divaniţi sub ameninţarea destituirii din funcţie, prin care târgoviştenii erau deposedaţi de moşia lor; delegaţii orăşenilor au fost apoi surghiuniţi.

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a aprins din nou curajul orăşenilor, în februarie 1821 sosi la Bucureşti o nouă delegaţie de la Târgovişte şi sili guvernul provizoriu să convoace divanul şi să dea o declaraţie (martie 1821) care restabilea obştea Târgoviştei în toate drepturile ei. În faţa delegaţiei au fost arse toate actele anterioare care erau potrivnice orăşenilor. Prin luptă dârză, târgoviştenii şi-au salvat moşia, în condiţiile create de mişcarea lui Tudor Vladimirescu, care a avut astfel un rol important în câştigarea victoriei lor.

Check Also

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Povestirile istorice în versuri în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Cronicile versificate şi îndeobşte povestirile istorice în versuri, care încearcă să fixeze, într-o limbă înţeleasă …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Apariţia relaţiilor capitaliste în ţările române

Epoca modernă este caracterizată în istoria universală printr-un mare avânt al forţelor productive, prin apariţia …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …