Oraşele greceşti din Dobrogea în timpul stăpânirii romane (secolele I-III d.Hr.)

Cât priveşte oraşele greceşti pontice, romanii le-au protejat încă de la început, nu numai fiindcă ele reprezentau noi celule economice şi administrative ale vastului imperiu, dar şi fiindcă ele constituiau, graţie oligarhiei greceşti din aceste oraşe, tot atâtea puncte de sprijin pentru menţinerea stăpânirii romane pe malurile Dunării, ce devenise o mare arteră comercială romană. Pe de altă parte, bazinul Mării Negre interesa tot mai mult politica romană din Orient.

Un document de mare însemnătate din acest punct de vedere este „hotărnicia” lui M. Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferioare, din 25 octombrie 100 d.Hr. Textul acestui document a fost descoperit încă din săpăturile din primii ani de la Histria. El conţine un adevărat dosar al situaţiei oraşului din momentul în care s-a constituit provincia Moesia şi până în anul premergător primului război dintre romani şi daci. Din textul documentului reiese că patru guvernatori ai provinciei Moesia, anteriori lui M. Laberius Maximus - şi anume Tullius Geminus, Flavius Sabinus, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus şi Pomponius Pius - confirmaseră pe rând privilegiile acordate Histriei de stăpânirea romană.

Astfel, dispoziţia în favoarea oraşului Histria confirmată de Flavius Sabinus, guvernator al provinciei Moesia între anii 50-57 d.Hr., la cererea solilor oraşului, susţinută de comandantul ţărmului pontic, Asiaticus, asigură înainte de toate coloniştilor greci dreptul de pescuit în delta Dunării „deoarece, spune documentul, aproape singurul venit al oraşului, este acela de pe urma peştelui sărat”.

Câţiva ani mai târziu, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al provinciei între 57-67 d.Hr., adaugă în scrisoarea sa către histrieni următoarele cuvinte, semnificative pentru politica romană faţă de oraşele greceşti din Pont: „În ce mă priveşte, atât de puţin mă gândesc să ştirbesc ceva din drepturile acordate vouă de atâta vreme, încât bucuros aş născoci altele, cu ajutorul cărora să împodobesc un vechi oraş grecesc, plin de respect faţă de împărat şi faţă de noi înşine”.

Reamintind toate aceste dispoziţii, M. Laberius Maximus confirmă atât hotarele vechiului teritoriu al oraşului Histria, cât şi dreptul străvechi al histrienilor de a pescui nestingheriţi în delta Dunării, fără să plătească vama faţă de portorium ripae Thraciae. Pescuitul în deltă şi la gurile Dunării reprezenta încă de la întemeierea coloniei milesiene de la Histria una din ocupaţiile de căpetenie ale locuitorilor ei.

Era firesc ca ei să fi cerut de la noua stăpânire romană confirmarea drepturilor lor străvechi de a-şi continua această activitate fără a fi supuşi la un impozit, ce atingea unul dintre cele mai însemnate capitole ale economiei histriene, într-o vreme, în care, cum spune clar documentul, oraşul trecea demult printr-o gravă criză economică. Se mai vorbeşte de asemenea în această decizie a guvernatorului de dreptul pe care-l au locuitorii Histriei de a-şi aduce fără vamă lemnul de pin necesar pentru facle. Cât priveşte lemnul de foc, documentul aminteşte că histrienii şi-l puteau procura nestingheriţi din pădurile ce se întindeau pe propriul lor teritoriu.

Înainte de a încheia discuţia asupra acestui document de cea mai mare însemnătate pentru viaţa economică a Histriei, trebuie să subliniem faptul că hotărnicia lui Laberius Maximus datează din toamna ce a precedat primul război cu dacii. Statul roman întărea prin astfel de hotărâri poziţia oraşelor greceşti din Dobrogea, considerate însemnate puncte de sprijin în vederea războiului cotropitor pe care-l pregăteau pentru primăvara anului următor. Nu aveau de altminteri să întârzie nici în Dobrogea unele lupte cu dacii, pe care le ilustrează monumentul triumfal de a Adamclisi.

Instituţiile lor tradiţionale: sfatul oraşului şi adunarea poporului, amintite în numeroase documente din epoca romană, continuă să reprezinte cele două vechi instituţii democratice, deşi la această dată activitatea lor se restrânge în chip necesar numai la viaţa internă a cetăţii şi la raporturile cu oficialitatea romană, încă din epoca anterioară stăpânirii romane însă, această organizare tradiţională fusese tot mai mult golită de conţinutul său democratic sclavagist.

Aşa-zişii „binefăcători” din aceste oraşe sunt reprezentanţii oligarhiei negustoreşti pontice, care au jucat un rol determinant la definitiva afiliere a acestor cetăţi la stăpânirea romană. Nu e astfel de mirare că în spatele acestor instituţii de veche tradiţie democratică sclavagistă se ascund şi în epoca romană interesele de clasă ale păturii exploatatoare din oraşele pontice, cu atât mai strâns legate de noua stăpânire cu cât ea era singura în stare să-i garanteze exercitarea nestingherită a drepturilor şi posibilităţilor sale economice.

Cetăţeni ai oraşelor pontice, membrii acestei oligarhii au căutat permanent nu numai să dea dovezi de lealitate faţă de noua stăpânire, dar să şi pătrundă în rândurile păturii celei mai privilegiate din punct de vedere juridic şi anume în rândurile cetăţenilor romani. Astfel, un document de mare însemnătate de la Histria, datând din anul 138 d.Hr. şi conţinând numele membrilor „colegiului bătrânilor” din acest oraş aminteşte nu numai 12 romani, dar şi 17 greci al căror nume indică o recentă încetăţenire. Acest fenomen a început în oraşele pontice încă din secolul I d.Hr. şi va continua în cursul secolului următor, până când, în 212 d.Hr., prin „constituţia antoniniană”, populaţia liberă a oraşelor capătă cetăţenia romană.

Istoria oraşului Histria în vremea stăpânirii romane ne este parţial cunoscută printr-o serie de inscripţii privitoare la viaţa internă a cetăţii. Ca toate celelalte oraşe din imperiu, Histria nu mai constituie decât una din nenumăratele unităţi economice şi administrative ale statului sclavagist roman. Autonomia sa administrativă a dăinuit atâta vreme cât clasa exploatatoare locală a putut juca rolul de intermediar între stăpâni şi exploataţi, asigurând prin propriile sale organe administrative funcţionarea aparatului fiscal, de care imperiul nu dispunea.

Aşa se explică desigur o oarecare bunăstare, pe care o cunoaşte oraşul Histria, ca şi celelalte oraşe pontice de altminteri, în cursul veacului al II-lea d.Hr. Arheologic, această bunăstare, de care s-a bucurat înainte de toate clasa exploatatoare, este documentată de numeroase monumente. Inscripţiile amintesc şase edificii ridicate în cinstea lui Antoninus Pius şi Marcus Aurelius. Într-o epocă ceva mai târzie s-au clădit termele, refăcute în mai multe rânduri, şi un macellum, hală, ridicată, probabil, în cursul veacului al II-lea.

Aprovizionarea cu apă a oraşului, adusă de la circa 30 km dinspre vest, prin apeducte bine construite, asigura locuitorilor Histriei, ca şi probabil proprietarilor din jurul său, apa care lipsea în imediata vecinătate a cetăţii. În comparaţie cu epoca frământată şi plină de primejdii, în care trăise cu două veacuri mai înainte, Histria credea că îşi poate îngădui să se intituleze, cu un termen care corespunde într-o anumită măsură situaţiei sale relativ prospere „oraşul prea strălucit al Histrienilor”.

Informaţiile noastre documentare asupra vieţii administrative a oraşului Callatis în epoca romană nu sunt prea numeroase. Raporturile sale cu statul roman fuseseră precizate încă din vremea tratatului încheiat în anul 72 de Varro Lucullus. Dintr-o inscripţie din secolul II d.Hr. se constată că administraţia romană procedase şi în cazul oraşului Callatis la delimitarea teritoriului rural al oraşului.

O inscripţie de la începutul secolului II d.Hr. vorbeşte de prezenţa, la Callatis, a unui grup de cetăţeni romani (cives Romani consistentes Callatis), având în frunte un quinquennalis perpetuus. Este foarte probabil că şi la Callatis, ca şi la Histria, începând cu secolul II d.Hr., unii dintre reprezentanţii oligarhiei negustoreşti locale au căpătat şi ei, pe o cale sau pe alta, cetăţenia romană, bucurându-se astfel de o situaţie juridic privilegiată. Este de la sine înţeles că o asemenea favoare juridică era căpătată înainte de toate de acei reprezentanţi ai oligarhiei pontice, care se remarcaseră prin zelul lor deosebit faţă de stăpânirea romană.

Urmele arheologice din epoca romană de la Callatis dovedesc că oraşul a fost împodobit în această vreme cu o seamă de monumente publice şi private, care reflectă prosperitatea economică a acestei oligarhii negustoreşti. Regiunea din jurul oraşului era, pe de altă parte, renumită încă din epoca greacă pentru bogatele sale recolte de grâne.

Chipul zeiţei Demetra de pe monede, ca şi monumentele închinate divinităţilor protectoare ale agriculturii dovedesc că, în epoca romană, această activitate specifică a populaţiei din oraşul şi teritoriul callatian a luat o şi mai mare dezvoltare. În jurul oraşului se constată arheologic o seamă de proprietăţi rurale (villae), ai căror stăpâni se bucură de o bună stare materială.

Locul cel dintâi între oraşele pontice îl ocupă însă în epoca romană Tomis. Capitală a unei uniuni de oraşe pontice, reşedinţă temporară (până pe la 86 d.Hr.) a comandantului roman al ţărmului pontic, oraşul Tomis se dezvoltă în secolele II-III d.Hr. În aşa măsură încât se poate afirma, pe baza monumentelor arheologice descoperite până acum, că în raport cu toate celelalte oraşe din Pontul Stâng, acest centru urban capătă caracterul unei adevărate metropole.

Aici poposeau guvernatorii şi cei mai însemnaţi funcţionari ai provinciei Moesia Inferioară în inspecţiile lor în regiunea oraşelor pontice, aici se îndreptau soliile celorlalte oraşe atunci când aveau să-şi ceară confirmarea vechilor lor drepturi sau acordarea unor noi favoruri. Mare centru comercial, aşa cum se va vedea în capitolul următor, mare centru de producţie de mărfuri, Tomis se constată, pe baza documentelor scrise şi arheologice, a fi jucat cel mai însemnat rol în epoca romană faţă de toate celelalte oraşe de pe coasta de apus a Mării Negre.

Oraşul îşi păstrează şi în epoca romană organizarea sa tradiţională. Condus de arhonţi, ale căror propuneri sunt aprobate de adunarea poporului, oraşul era împărţit în cele patru triburi specifice coloniilor ioniene. În epoca imperială, cetăţenii romani care, ca şi la Callatis, trebuie să fi fost constituiţi într-un conventus civium Romanorum, sunt grupaţi într-un „trib al romanilor”.

Check Also

Întemeierea coloniilor greceşti din Dobrogea

Cu privire la întemeierea primelor trei colonii greceşti din Dobrogea – într-o epocă mai târzie …

Monumentele arhitectonice din oraşele greco-romane din Dobrogea

Ruinele monumentale descoperite în oraşele pontice dovedesc, pe de altă parte, că şi în aceste …

Dobrogea în timpul stăpânirii romane

Prin poziţia sa geografică şi strategică, Dobrogea romană constituie un adevărat bastion, a cărui importanţă …

Distribuţia proprietăţii în Dobrogea romană

Aşa cum s-a amintit mai sus, în satele din Dobrogea romană au apărut un mare …

Oraşele din Moldova şi Ţara Românească (1834-1848)

Transformările care s-au produs în viaţa economică-socială, analizate în paragrafele precedente, au avut o puternică …