Oraşele din Transilvania în secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, pe teritoriul principatului Transilvaniei se găseau nouă localităţi cu statute orăşeneşti: Alba Iulia, Bistriţa, Braşov, Cluj, Mediaş, Orăştie, Sibiu, Sighişoara şi Tg. Mureş. În comitatele învecinate se pot aminti: Baia Mare, Oradea şi Satu Mare, iar în Banat Timişoara. Importanţa economică şi politică a centrelor urbane în epoca aceasta este mai mică decât în secolul precedent, împrejurare care se oglindeşte şi în raportul dintre numărul locuitorilor de la oraşe şi populaţia totală a provinciei. Astfel, recensământul din 1785-1786 a înregistrat doar 71.281 de suflete în cele nouă oraşe din Principatul Transilvaniei, adică abia 4,98% din numărul total al locuitorilor, ceea ce arată încă odată starea de înapoiere în care se găsea această provincie în timpul stăpânirii austriece.

Situaţia respectivă se datora în primul rând unor cauze legate de structura internă a oraşelor, iar în al doilea rând, stăpânirii austriece. Oraşele se bucurau în epoca aceasta de o largă autonomie internă, conducerea fiind deţinută de un număr restrâns de cetăţeni înstăriţi. Vechile dispoziţii privitoare la interzicerea stabilirii străinilor înăuntrul zidurilor oraşelor au fost reînviate şi aplicate cu cea mai mare străşnicie, mai ales de când meşteşugari, negustori sau alte elemente româneşti începuseră să asalteze poziţiile deţinute până atunci numai de pătura privilegiată a orăşenimii celorlalte naţionalităţi. Tocmai de aceea românii au fost cu desăvârşire excluşi de la posibilitatea de a deveni cetăţeni cu drepturi depline în oricare din oraşele Transilvaniei.

Maghiarii nu se puteau nici ei stabili în oraşele cu populaţie săsească. Dar la frânarea dezvoltării oraşelor a contribuit şi menţinerea monopolului exercitării meseriilor pentru un număr restrâns de meşteşugari. Breslele au devenit în perioada aceasta o piedică în calea dezvoltării economiei. Meşteşugarii bogaţi din fruntea breslelor le-au transformat tot mai mult în corporaţii închise, exclusiviste, cu scopul de a elimina concurenţa internă, exercitând astfel un adevărat monopol asupra producţiei. Cum însă tendinţa aceasta nesocotea într-o oarecare măsură interesele nobilimii feudale şi ale statului mercantilist, autorităţile vor încerca să desfiinţeze prin lege autonomia breslelor meşteşugăreşti.

În principatul Transilvaniei se vor lua măsuri de lărgire a dreptului de exercitare a meseriilor în 1769, 1771 şi 1775. Dar măsurile preconizate n-au determinat schimbări esenţiale, deoarece nici cercurile conducătoare nu erau interesate în abolirea sistemului de breaslă, urmărindu-se doar aplicarea unor reforme limitate, cu scopul de a înlesni producţia în condiţiile politicii absolutismului luminat. Faptul că producţia meşteşugărească a fost monopolizată în folosul unui număr restrâns de meşteri a atras după sine o îndârjită luptă de clasă între patroni şi calfe, care s-au văzut tot mai mult reduse la starea de lucrători salariaţi.

În urma acestui fapt, negustorii şi meşteşugarii de sine stătători din oraşe constituiau doar o minoritate în raport cu numărul total al locuitorilor. Astfel, la Braşov, din 17.671 de locuitori înregistraţi în 1785-1786, numai 1261 se bucurau de drepturi cetăţeneşti, majoritatea fiind, bineînţeles, comercianţi şi meseriaşi. Cum însă creşterea generală a populaţiei a determinat sporirea cererilor de produse manufacturate, numărul meşteşugarilor în Transilvania s-a mărit permanent.

Neputându-şi exercita profesiunea în oraşe, ei s-au stabilit în târguri şi chiar în sate, organizându-se şi acolo în bresle, dar acestea nu erau corporaţii atât de exclusiviste ca cele din oraşele privilegiate. Astfel, conscripţia fiscală din 1721-1722 a înregistrat în Făgăraş 320 de contribuabili, dintre care 238, adică 74,4%, erau meşteşugari şi negustori. Situaţii asemănătoare se întâlneau şi în alte oraşe mai mici, cum erau Reghinul Săsesc, Haţeg, Hunedoara, Caransebeş, Lugoj etc.

În Banat, situaţia era cu totul alta. Mai întâi austriecii au interzis cu desăvârşire constituirea breslelor şi, ca atare, exercitarea meşteşugurilor nu a fost îngrădită de regulamente cu caracter exclusivist. Apoi stăpânirea habsburgică a îngăduit mai totdeauna stabilirea necatolicilor în oraşe. Tocmai de aceea în secolul al XVIII-lea este amintită o numeroasă populaţie românească nu numai în unele târguri, ca Lugoj, Caransebeş, Orşova şi altele, dar chiar şi în Timişoara. Situaţia aceasta se datorează în primul rând faptului că regimul austriac era interesat din punct de vedere fiscal în creşterea numerică a orăşenilor. Dar şi administraţia habsburgică a luat uneori măsuri discriminatorii în această privinţă, favorizând pe catolici în dauna celor de alte credinţe.

Între oraşele din Transilvania secolului al XVIII-lea şi satele din împrejurimi existau puternice contradicţii. Meşterii breslaşi vor căuta uneori să scape de concurenţa meşteşugarilor de la sate, confiscându-le uneltele şi mărfurile. Dar forma cea mai gravă în care s-au concretizat contradicţiile dintre oraş şi sat a fost tendinţa de iobăgire a ţăranilor de către vârfurile conducătoare orăşeneşti. Oraşe ca Bistriţa şi Sibiu vor duce o adevărată campanie pentru reducerea la starea de iobăgie a ţăranilor români din împrejurimi, cu scopul de a le spori sarcinile şi de a le răpi proprietăţile obşteşti, cum erau munţii, pădurile şi păşunile, în districtul bistriţean, această tendinţă apare încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, dar ea nu va lua amploare decât la mijlocul celui următor.

Locuitorii satelor româneşti vor opune însă o rezistenţă îndârjită, care s-a ridicat până la răscoala armată, după ce ţăranii au constatat că memoriile înaintate forurilor de conducere şi delegaţiile trimise la Viena n-au fost urmate de vreo schimbare esenţială în atitudinea vârfurilor conducătoare ale oraşului Bistriţa faţă de această problemă. Dimpotrivă, apăsarea magistratului bistriţean devine tot mai grea, nesupuşii fiind urmăriţi fără cruţare şi întemniţaţi. Incidente grave au loc la Mocod, Năsăud, Rebrişoara şi în alte părţi, locuitorii punând în imposibilitate pe slujbaşii oraşului de a-şi îndeplini îndatoririle.

Anchetele întreprinse din ordinul guberniului de către comisiile prezidate de contele Paul Teleki în 1759 şi contele Nicolae Bethlen în 1760 n-au dat satisfacţie ţărănimii apăsate. Ca urmare, locuitorii şi-au dat seama că nu au altă cale de scăpare decât acceptarea militarizării, împrejurare care va favoriza interesele regimului austriac atunci când se va pune problema constituirii graniţei militare.

O situaţie asemănătoare întâlnim şi în scaunele Tălmaciului şi Săliştei. Magistratul oraşului Sibiu încercase încă de pe la mijlocul secolului al XVII-lea să transforme proprietăţile obşteşti ale comunelor româneşti în moşii feudale, dar chiar dieta transilvană a refuzat să aprobe o asemenea încercare. În cursul secolului următor apăsarea a crescut, ajungându-se până la represiunea sângeroasă din 1774, când peste 20 de locuitori din Sălişte au fost ucişi. Rezistenţa continuă şi în deceniile următoare, dar cu toate că cele mai înalte foruri de judecată au dat dreptate de cauză locuitorilor, ei nu au putut să se elibereze complet de apăsare decât după desfiinţarea iobăgiei în 1848.

Românii de pe „Pământul Crăiesc” au fost supuşi în epoca aceasta şi altor numeroase abuzuri, mergându-se până la dărâmarea caselor şi alungarea lor din unele localităţi. Astfel, în 1754 s-a preconizat îndepărtarea populaţiei româneşti din Slimnic, Şura Mică şi Vurpăr, acţiunea nefiind întreruptă decât în urma dispoziţiei Mariei Tereza. Problema a fost reluată în 1776, când s-a şi început dărâmarea caselor locuitorilor români din mai multe sate. Repunerea în drepturi a celor năpăstuiţi a durat ani de zile, cu toată intervenţia personală a împăratului Iosif al II-lea.

Check Also

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Oraşele din Moldova şi Ţara Românească (1834-1848)

Transformările care s-au produs în viaţa economică-socială, analizate în paragrafele precedente, au avut o puternică …

Noi oraşe romane în Dobrogea

Urmele arheologice şi epigrafice descoperite în cele mai multe dintre aceste localităţi dovedesc ca, pe …

Oraşul şi lumea sa în timpul Evului Mediu

Din ce în ce mai numeroase şi mai dezvoltate pe măsura trecerii timpului, oraşele şi …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …