Optzecism

Termenul optzecism este menit să desemneze sintetic ansamblul caracteristicilor (estetice, tematice, stilistice, „tehnice”, ţinând de obiectivele, viziunea şi ideologia literară etc.) aparţinând generaţiei ’80 - adică acelor scriitori care au debutat şi au început să se afirme în anii ’80 ai secolului al XX-lea. Ivit iniţial în sfera conversaţiilor informale, acceptat ulterior de critica şi istoria literară vizând literatura contemporană, optzecismul păstrează o oarecare doză de vag, la fel ca orice concept dorit atotcuprinzător pentru o realitate diversă şi consistentă.

Problema definirii generaţiei ’80 rămâne spinoasă, cum se întâmplă când e vorba de circumscrierea cu precizie a unei generaţii sau promoţii literare. Opţiunile terminologice sunt diverse, motivate adeseori subiectiv. Există, în demersul de periodizare a istoriei literare, distincţia între generaţie şi promoţie. Se consideră că o nouă generaţie literară apare o dată la 30 de ani, în vreme ce promoţiile pot fi decenale. Astfel, Laurenţiu Ulici, în anii ’90, într-un text de susţinere a generaţiei sau a promoţiei nouăzeciste, opina că „promoţia ’90 este prima promoţie a unei generaţii noi (admiţând că şaizeciştii, şaptezeciştii şi optzeciştii fac împreună o singură generaţie, iar cincizeciştii sunt ultima promoţie a generaţiei zise «a războiului»”.

Totuşi, sintagma „generaţia ’80” s-a impus în panoplia conceptuală a exegezei şi a istoriei literare consacrate perioadei contemporane, existând convingerea larg împărtăşită că promoţia de scriitori afirmaţi în deceniul al nouălea al secolului trecut este - prin numărul şi prin valoarea componenţilor ei şi mai ales prin caracterul radical novator al demersului literar al acestora, definit de caracteristici comune dincolo de fireasca diversitate a scrierilor lor - una cu totul excepţională, învederând apariţia unei noi generaţii literare.

Denumirea a fost promovată în primul rând de optzeciştii înşişi, conştienţi de statutul lor de generaţie insurgenţă şi neconformistă. Fundamentarea identităţii inconfundabile a optzecismului nu s-a redus la criterii strict literare şi e elocvent că un optzecist marcant, Mircea Cărtărescu, opina retrospectiv în 1999 - în postură de istoric şi teoretician literar - că „aşa cum apare astăzi optzecismul, el pare să nu fi fost doar un grup artistic sau o şcoală literară, ci un fel de generaţie biologică, naţională, diferită de cele dinainte nu numai artistic, ci şi ca mod de viaţă, de percepere a realităţii. Nu întâmplător această generaţie a purtat o vreme gloriosul titlu (fireşte, atribuit ei, iniţial, cu un sens peiorativ) de «generaţia în blugi», definindu-se prin acest obiect vestimentar o întreagă brave new world.

Optzecismul pare a fi, într-adevăr, ’68-ul întârziat al românilor, momentul în care, la fel ca în Occident cu vreo 10-15 ani în urmă, o întreagă generaţie şi-a afirmat diferenţa faţă de cele anterioare şi care nu poate fi redusă la banalul conflict între generaţii”. Optzecismul literar s-a coagulat şi s-a manifestat iniţial prin intermediul cenaclurilor şi al revistelor studenţeşti. Au existat mai multe nuclee de coagulare, în diferite zone ale ţării, cele mai importante fiind legate însă de Universitatea bucureşteană, şi anume de Facultatea de Limba şi Literatura Română.

Aici au funcţionat cenaclurile devenite între timp faimoase, mitologizate chiar ca leagăn incontestabil al optzecismului: Cenaclul studenţesc de proză Junimea, coordonat de Ovid S. Crohmălniceanu (din 1971 până în 1984, când a fost desfiinţat din ordin superior), Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu (care a funcţionat în perioada 1977-1983), Cenaclul de critică îndrumat de Eugen Simion, apoi, din 1983 şi până în 1990, Cenaclul Universitas (legat însă cu precădere de afirmarea a ceea ce ulterior avea să se numească nouăzecism), condus de Mircea Martin. În aceeaşi vreme, la Cluj Napoca se desfăşura activitatea grupării de tineri studenţi-scriitori de la revista „Echinox”, iar din rândul generaţiilor (ceva) mai mature de critici îşi exercitau rolul de „descoperitori” şi îndrumători Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic.

Au existat şi alte nuclee sau cadre de manifestare propice pentru literatura înnoitoare a tinerilor din epocă - Cenaclul „Pavel Dan” de la Timişoara, cu grupul de tineri scriitori care îl au ca mentor pe Livius Ciocârlie, revistele „Dialog” şi „Opinia studenţească” de la Iaşi, colocviile de poezie de la Piatra Neamţ etc. - dar optzecismul nu este reductibil la ele, constituindu-se, într-adevăr, ca un fenomen observabil pe scară naţională. Importante în revelarea şi impunerea lui au fost câteva volume colective de debut (unele tipărite pe cheltuiala autorilor, dată fiind reticenţa instituţiilor culturale oficiale faţă de promovarea unor noutăţi dinamitarde, în plină perioadă de paroxism a ceauşismului, altele publicate la Editura Cartea Românească, cu sprijinul unor redactori devotaţi valorii literare).

Astfel, în 1981 apare, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu, volumul de poezie Aer cu diamante, grupându-i pe Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, în 1982 apare alt volum colectiv, Cinci, cu poeme de Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter şi Mariana Marin, prefaţat tot de Nicolae Manolescu, iar în 1983, cu titlul Desant ’83 şi o prefaţă de Ovid S. Crohmălniceanu, iese o antologie de proză scurtă unde figurează Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, George Cuşnarencu, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Marius Bădiţescu, Emil Paraschivoiu, Hanibal Stănciulescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Mihai Rogobete, Valentin Petculescu, Maria Holmeia, Mircea Cărtărescu; Editura Albatros scoate în 1985 Caietele debutanţilor. 1983-1984, iar în 1988, sub titlul Debut ’86, e editată altă culegere de proză scurtă a peste treizeci de tineri scriitori, postfaţată de Mircea Ciobanu etc. Încă de la începutul anilor ’80 - în unele cazuri chiar mai înainte, de vreme ce Traian T. Coşovei a debutat în 1979, cu volumul Ninsoarea electrică - mai mulţi autori debutează cu volume personale. Alţii vor debuta editorial abia după 1989, fiind socotiţi „optzecişti cu debut întârziat”, diferiţi de nouăzecişti.

Pe de altă parte, există şi opinia - susţinută de corifei ai nucleului dur al optzecismului, între care Mircea Cărtărescu - că optzecismul a strălucit cu adevărat în intervalul 1980-1985, tot ce a urmat fiind mai degrabă raliere la o modă, imitaţie întârziată şi în cele din urmă conformistă, epuizare rapidă şi istoricizare accelerată a fenomenului optzecist. Nu lipsite de doza lor de adevăr, asemenea constatări se cuvine a fi considerate cu prudenţă, ele resimţindu-se inevitabil de optica maximalistă a celor direct implicaţi.

Susţinuţi în presa literară de critici din generaţiile mai vârstnice - în primul rând de mentorii cenaclurilor care au contat în afirmarea lor, dar şi de alţi critici consacraţi - optzeciştii s-au străduit să-şi promoveze ei înşişi literatura prin texte teoretice sau de poziţie ori prin texte critice, publicate - în limita posibilităţilor din epocă - în revistele studenţeşti, în cele literare, dar şi în alte periodice (astfel, Radu G. Ţeposu şi Tania Radu, care răspundeau de rubrica literară la „Flacăra pentru minte, inimă şi literatură”, supliment cultural al revistei „Flacăra”, publică asiduu cronici despre cărţile optzeciştilor în plină afirmare).

Se cuvine relevat faptul că, în perioada de „preistorie” a optzecismului, adică în vremea studenţiei unora dintre viitorii protagonişti ai acestei şcoli literare (1970-1973), un grup format din Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Ioan Lăcustă, Gheorghe Iova, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Constantin Stan şi Sorin Preda a scos o revistă murală într-un singur exemplar, intitulată „Noii”. După 1990 au apărut volume antologice propunând o încercare de canonizare a literaturii optzeciste şi vizând afirmarea ideologiei literare a scriitorilor optzecişti.

Notorii sunt Antologia poeziei generaţiei ’80, întocmită de Alexandru Muşina şi apărută în 1993 (reunind texte de Liviu Antonesei, Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Caius Dobrescu, Aurel Dumitraşcu, Bogdan Ghiu, Paul Grigore, Florin Iaru, Mariana Marin, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Alexandru Muşina, Viorel Padina, Aurel Pantea, Marta Petreu, Daniel Pişcu, Cristian Popescu, Simona Popescu, Petru Romoşan, Dan Stanciu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan, Marcel Tolcea, Matei Vişniec, Călin Vlasie) şi antologia Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, întocmită de Gheorghe Crăciun şi publicată în 1994 (cu texte de Liviu Antonesei, Vasile Andru, Ştefan Agopian, Ioan Buduca, Ştefan Borbely, Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Dumitru Chioaru, Magda Cârneci, Radu Călin Cristea, Alexandru Cistelecan, Gheorghe Crăciun, George Cuşnarencu, Nichita Danilov, Valeriu Gherghel, Vasile Gogea, Mihai Dinu Gheorghiu, Bogdan Ghiu, Ioan Groşan, Emil Hurezeanu, Bedros Horasangian, Florin Iaru, Al. Th. Ionescu, Nicolae Iliescu, Gheorghe Iova, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu, Mircea Mihăieş, Cristian Moraru, Virgil Mihaiu, Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Mircea Nedelciu, Nicolae Oprea, Marta Petreu, Gheorghe Perian, Virgil Podoabă, Simona Popescu, Aurel Pantea, Sorin Preda, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Simuţ, Eugen Suciu, Mircea Scarlat, Radu G. Ţeposu, Cristian Teodorescu, Stelian Tănase, Matei Vişniec, Călin Vlasie, Alexandru Vlad şi Daniel Vighi).

Ca şi alte concepte asemănătoare, optzecismul rămâne oarecum imprecis: utilizat cu sensuri mai înguste sau mai largi, desemnând fie o grupare sau o şcoală literară, fie literatura caracteristică unei întregi epoci sau chiar un fenomen social, deja însoţit de o „mitologie” şi un „folclor” proprii, el este imposibil de fixat consensual, deşi, tot consensual, legitimitatea lui apare ca necesară. Între extremele posibile - lărgirea lui până la irelevanţă prin considerarea drept aparţinători optzecismului a tuturor scriitorilor născuţi în anii ’50 (mai precis între 1948 şi 1958) şi care au debutat în anii '80, de unde concluzia unui optzecism „neţărmurit” sau, dimpotrivă, reducerea lui la câteva nuclee restrânse, la o pleiadă limitată, adică la elita generaţiei literare şi, mai ales, circumscrierea lui la o estetică unitară, asociată cu o tehnică de scriitură precis definită - soluţia convenabilă este cea a căii de mijloc.

Generaţia ’80 e numeroasă şi prezintă diversitatea firească pentru scriitori care depăşesc cercul limitat al unei şcoli literare organizate. Pe de altă parte, sunt incontestabile cristalizarea şi promovarea unei estetici aplicate, a unei viziuni şi a unei practici literare caracteristice. Această generaţie de scriitori are un traseu biografic specific: adolescenţa şi prima tinereţe a optzeciştilor au coincis cu liberalizarea politico-ideologică a regimului comunist, formarea lor intelectuală s-a făcut într-un moment de relativă deschidere către modelele şi patrimoniul literaturii universale, iar anii următori au înregistrat rerigidizarea sistemului comunist, însoţită de aberante privaţiuni materiale şi disfuncţii sociale.

Generaţie într-adevăr „în blugi”, este în bună parte cultivată şi animată de imboldul înnoirii radicale, însă marginalizată social şi oprimată sau blocată profesional, „infantilizată”, după cum s-a remarcat, până în pragul senectuţii, fără intenţii neapărat vinovate, de generaţiile anterioare („Eticheta de «tânără generaţie» care însoţeşte de 20 de ani grupul optzecist a făcut ca el să fie permanent minimalizat şi privit cu condescendenţă, ca un fel de «grupă mică» a lumii literare, mentalitate de care s-au impregnat şi optzeciştii înşişi, care, în majoritate, au rămas nişte eterni copii, cu avantajele şi dezavantajele acestei situaţii” - Mircea Cărtărescu). Generaţia este martor şi, într-un fel, victimă principală a atmosferei de marasm şi dezamăgire generală care a afectat societatea românească în anii ’80 şi are şi trăsături specifice la nivelul exprimării ei literare.

Simplificând întrucâtva lucrurile, se obişnuieşte să se spună că aportul particular al optzecismului constă în ralierea deplină a literaturii române actuale la postmodernism. Corectă în esenţă, etichetarea reclamă câteva observaţii menite să o nuanţeze: optzecismul nu se suprapune perfect cu postmodernismul, există o parte care nu se lasă afiliată postmodernismului (ci, de pildă, tardo-modernismului, poststructuralismului, neoexpresionismului etc.) şi, pe de altă parte, se consideră că manifestarea deplină a postmodernismului literar românesc e identificabilă în scrierile unor optzecişti apărute către sfârşitul anilor ’80 şi mai ales în anii ’90, precum şi în contribuţia unor promoţii mai noi.

Caracteristice optzecismului în poezie sunt considerate renunţarea la gravitatea modernistă, refuzul înfiorării patetice sau a tonului înalt, de vaticinaţie pe teme ontice, respingerea exprimării măiestrite şi promovarea tonului familiar, colocvial, ironic şi autoironie; biografismul truculent şi colorat, dublat de magnificarea hâtră a derizoriului, sordidului sau a insignifiantului prin recuperare manierist-cărturărească, de fapt ironică, mitologizarea burlescă a cotidianului prin recurs la procedeele culturii populare; caracterul narativ al poemelor, recursul la listă sau la panoptic, la acumulări descriptive. Totul dublat de o aplecare spre ceea ce s-a numit comedia literaturii, de autoreferenţialitatea textului ori de implicarea conştiinţei teoretice a autorului. Acestea ar fi „ingredientele” optzecismul poetic canonic, însă există viguroase filoane optzeciste de nuanţe sensibil diferite: autenticiste, neoexpresioniste, minimaliste etc.

Pentru unii, formula clasică a poeziei optzeciste este cea manifestă în volumul colectiv Aer cu diamante, orientare poetică ce - opinează Mircea Cărtărescu - „nu trebuie nici fetişizată, nici subestimată”. Există, neîndoios, mai multe optzecisme. Numele de poeţi cel mai des citate sunt Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Matei Vişniec, Ion Mureşan, Magda Cârneci, Nichita Danilov, Denisa Comănescu.

Şi în ce priveşte proza sunt identificabile mai multe aripi ale optzecismului: există orientarea radical textualistă, aşa-zis tardomodernistă, concentrată pe „ingineria textuală” şi pe „textuare” (Gheorghe Iova), există un optzecism prozastic propriu-zis, care combină echilibrat textualismul şi autoreferenţialitatea cu un realism mărunt şi fragmentar, preocupat să valorizeze cotidianul frust, derizoriul, grotescul ori tragismul nespectaculos, provocat de distorsiunile sociale din perioada comunismului, şi să promoveze un autenticism rafinat, mediat intelectual, prin textualizare, şi există, în sfârşit, ficţiunea carnavalesc apocaliptică, flamboaiant postmodernă (în maniera lui Thomas R. Pynchon), marcată de truculenţă fantasmagorică, propunând lumi alternative, ficţiuni istorice, operând cu fantasticul şi fabulosul etc.

Reprezentativi pentru prima formulă ar fi Gheorghe Iova şi Gheorghe Ene, pentru a doua Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun, iar pentru a treia Mircea Cărtărescu, George Cuşnarencu, dar şi Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu (prin scrierile lor mai noi), ca şi, probabil, Petru Cimpoeşu, Ioan Mihai Cochinescu etc. (nu puţini nouăzecişti, precum Daniel Bănulescu, Dan Perşa etc., s-au raliat din mers acestei formule, radicalizând-o şi ilustrând-o strălucit).

Comode pentru creionarea unui tablou de ansamblu, asemenea delimitări şi clasări sunt destul de imprecise, fiindcă în practică formulele se întâlnesc rareori în stare pură, iar majoritatea prozatorilor optzecişti învederează cazuri mixte, intermediare, de ilustrare a lor. Numele de prozatori optzecişti cel mai des vehiculate sunt Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Mircea Cărtărescu, Sorin Preda, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, George Cuşnarencu, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Petru Cimpoeşu, Ioan Mihai Cochinescu, Hanibal Stănciulescu, Alexandru Vlad, Daniel Vighi, Ioan Groşan, Ştefan Agopian şi Bedros Horasangian.

În critică şi în eseistică generaţia ’80 nu a produs o revoluţie la fel de clar perceptibilă şi de radicală precum cea din literatura propriu-zisă. Spiritul teoretic şi modernizarea uneltelor au fost preluate de la elita înaintaşilor imediaţi, cu o tendinţă de continuitate şi de emulaţie, iar nu de ruptură polemică. Dintre criticii aparţinând, prin vârstă biologică, generaţiei ’80 s-au ilustrat Ion Simuţ, Vasile Popovici, Radu G. Ţeposu, Monica Spiridon, Gheorghe Perian, Alexandru Cistelecan, Dan C. Mihăilescu, Ştefan Borbely, Nicolae Oprea, Adrian Dinu Rachieru, Mihai Dragolea etc. Ca eseişti, s-au distins, între alţii, Ioan Buduca şi Liviu Antonesei. Ei nu au acţionat totuşi în calitate de critici de direcţie (dată fiind şi împrejurarea că în critică debutul şi câştigarea autorităţii sunt, de regulă, mai târzii decât în poezie şi în proză), mentorii şi promotorii optzecismului fiind critici din generaţiile anterioare.

În anii ’80 criticii debutau de regulă cu volume despre clasici ori cu eseuri de istorie sau teorie literară, în vreme ce beletristica optzecistă emergentă era descoperită, comentată, recomandată şi validată de critici consacraţi, precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion etc. Prima exegeză panoramică nu numai a optzecismului, ci a întregii literaturi a tinerilor din deceniul al nouălea aparţine totuşi unui critic optzecist, Radu G. Ţeposu, în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă (1993).

Trebuie însă subliniat faptul că poeţii şi prozatorii optzecişti au, în majoritatea lor, competenţă şi vocaţie teoretică, fiind de regulă - chiar dacă în subsidiar - şi eseişti sau critici literari. Textele critice, teoretice şi programatice cele mai importante - şi cele mai autorizate - au fost date de scriitori percepuţi în primul rând ca poeţi sau ca prozatori: Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Gheorghe Iova, Mircea Cărtărescu etc. Începând din anii ’90, Ion Bogdan Lefter, „retras” din activitatea poetică, încearcă să-şi asume postura de critic al generaţiei optzeciste.

După 1995, şi mai ales după 2000, reprezentanţi ai generaţiei literare optzeciste s-au identificat tot mai mult cu ceea ce se numeşte establishmentul vieţii literare şi culturale a ţării: ei se află la conducerea unor instituţii culturale, ocupă catedre universitare, sunt directori de publicaţii culturale ori de edituri, uneori acţionează în calitate de analişti politici sau de formatori de opinie.

La această situaţie - cu totul diferită de marginalitatea socială din perioada debutului - se adaugă o campanie de autopromovare exclusivistă, prin care generaţia ’80 e prezentată drept singura generaţie literară importantă după cea interbelică, predecesorii ei imediaţi fiind contestaţi pentru colaboraţionism cu regimul de dictatură şi pentru cantonarea în modernismul întârziat, iar succesorii imediaţi fiind de asemenea contestaţi ca imitatori lipsiţi de originalitate şi aderenţi anacronici ai unor estetici literare perimate.

Optzecismul e glorificat cu accente similimilenariste ca izbăvitor al literaturii naţionale prin conectarea ei la postmodernismul decretat punct terminus al istoriei de orice fel, deci şi al istoriei literaturii, ceea ce provoacă iritarea reprezentanţilor altor generaţii sau promoţii literare, care, ca ripostă, tind să conteste valoarea şi importanţa generaţiei optzeciste. Confraţii mai vârstnici, moderniştii şaizecişti, par să nu se împace cu ieşirea optzeciştilor din starea lor de „infantilizare” şi continuă să-i considere generaţia tânără, refuzându-le excelenţa valorică, în vreme ce vârful de lance militant al generaţiilor cu adevărat mai tinere îi contestă ca retrograzi, ca evazionişti esteţi şi tehnicişti, lipsiţi de autenticitate, plăsmuitori ai unui „univers de carton”.

„Excepţionalismul” generaţiei ’80 este astfel pus în chestiune. Contestările vehemente, reciproce ori încrucişate, par să fie un lucru normal, poate chiar banal în viaţa literară de la noi şi, probabil, şi de aiurea. Dincolo de supraevaluările ori de subestimările partizane, optzecismul rămâne în cele din urmă unul dintre cele mai importante episoade ale dinamicii literaturii române contemporane.