Opoziţia lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie înainte de intrarea Adunării norodului în Bucureşti

Comandantul pandurilor a plecat din Bucureşti spre Oltenia (18 ianuarie), însoţit de o ceată de vreo 30 de soldaţi călări. Această gardă i-a fost dată lui Tudor Vladimirescu de spătarul de atunci, prinţul român Grigore Brâncoveanu, adversar al domniilor fanariote şi promotor - inconsecvent - al ridicării pandurilor (potrivit specificării lui Liprandi). Faptul întovărăşirii lui Tudor cu un grup de arnăuţi va fi fost cunoscut şi de Iordache şi Farmache, comandanţi ai gărzii domnitorului (cum rezultă din relatarea lui I. Dârzeanu). Cu toate acestea, nepotrivirea dintre planul lui Vladimirescu şi planurile eteriştilor s-a manifestat chiar de la începutul revoluţiei.

Doi din arnăuţii cu care Tudor a plecat în Oltenia, Dimitrie Macedonschi şi Iova (nepotul Olimpiotului), se pare că aveau misiunea secretă, dată de Iordache, de a observa cu atenţie acţiunile lui Vladimirescu şi a le raporta. Deoarece Tudor n-a mers pe linie eteristă, neînţelegerea dintre el şi cei doi ofiţeri n-a întârziat să apară. Abia a început răscoala, şi Dimitrie Macedonschi, aflându-se în „îndoială şi nemulţumire”, a încercat să se retragă din această acţiune (cum reiese dintr-o scrisoare a banului Barbu Văcărescu, din 2 februarie). Mai târziu, în Rusia, el va face mărturisirea că „după ce am trecut Oltul şi am intrat în Oltenia, a treia zi după plecarea noastră din Bucureşti, el [Vladimirescu] mi-a declarat că glasul poporului îl cheamă anume pe el spre a-i fi conducător în lupta pentru dobândirea drepturilor lui şi de nu voi fi de acord, îmi voi pierde viaţa... Neavând încotro, am promis cu jurământ să slujesc cu credinţă poporul în această cauză”. Iova va fi executat din porunca lui Vladimirescu, la Oteteliş, la 3 martie.

Proclamaţia de la Padeş (23 ianuarie), reformele politice şi fiscale anunţate de Tudor au avut un larg răsunet în popor. Ţăranii alergau în masă în jurul său şi nu-l mai numeau decât Domnul Tudor (Tudor Vodă) (observaţie făcută şi de Karl Marx, în Însemnări despre români). Trebuie să menţionăm că în Adunarea norodului s-au înrolat, alături de mii de ţărani români, şi câteva sute de voluntari de alte naţionalităţi - mai ales sârbi şi bulgari -, oameni de diverse condiţiuni sociale, mânaţi de interese şi de scopuri diferite (unii provenind chiar din rândurile trupelor guvernamentale, trimise de divan să înăbuşe răscoala).

Această împrejurare se cere examinată cu atenţie. După unii istorici, încadrarea în Eterie a revoluţiei din Ţara Românească este incontestabilă, cel puţin în prima ei fază, până la intrarea lui Tudor cu Adunarea norodului în Bucureşti (21 martie) şi, implicit, până la aflarea ştirii despre dezavuarea acţiunii pandurilor de către ţar: „Până la 18 sau 19 martie, când a fost lovită de dezavuarea ţarului, mişcarea lui Tudor Vladimirescu era solidară cu mişcarea eteristă” (argumentează Andrei Oţetea).

Pentru a scoate în evidenţă sensul eterist al pornirii lui Tudor, cercetătorul amintit s-a văzut nevoit să neglijeze, ca fiind nesemnificative, toate faptele din prima etapă a insurecţiei pandurilor care dezvăluie contradicţia dintre ea şi Eterie; mai mult, el a susţinut că, în desfăşurarea mişcării româneşti, „totul s-a petrecut după un plan prestabilit”, aparţinând Eteriei. Această interpretare pune accentul pe acele fapte care par indicii ale ridicării pandurilor la lupta antiotomană: Astfel, proclamaţia de la Padeş (23 ianuarie) se adresa „fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!”

Iar o scrisoare a lui Vladimirescu din 28 februarie pomeneşte de „270 de sârbi, care sunt cu mine”. Un considerent care, în aparenţă, favorizează teza inseparabilităţii mişcării din Ţara Românească de Eterie îl constituie împrejurarea că în sânul oastei lui Tudor se numărau unităţi compuse din bulgari şi sârbi, comandate de Dimitrie Macedonschi, Hagi Prodan şi Alexandru Nicolaevici. Aceasta pare a fi o dovadă clară a platformei comune de luptă pe care se situau popoarele balcanice. Prezenţa arnăuţilor în Adunarea nerodului a fost socotită argument al concordanţei scopurilor urmărite iniţial de Eterie şi de Vladimirescu.

„Cum se face - întreabă Andrei Oţetea - că trupele guvernamentale (formate din mercenari străini, cunoscuţi sub numele de arnăuţi sau albanezi) trimise în Oltenia să restabilească autoritatea publică au trecut cu arme şi cu bagaje în tabăra lui Tudor, dacă ofiţerii care le comandau nu erau eterişti, înţeleşi de mai înainte cu Tudor?”. Argumentaţia lui Vasile Maciu este asemănătoare: Până la dezavuarea ţarului, „Între Tudor Vladimirescu şi Eterie a fost o înţelegere deplină. Alături de panduri mergeau de la început şi arnăuţi, mulţi din ei bulgari, sârbi şi greci, iar lupta de eliberare de sub turci urma să se ducă împreună cu aceştia în numele credinţei creştine ortodoxe, de unde şi numele de zavera dat mişcării generale din Principatele Române din 1821”.

Este însă de observat că alăturarea unor elemente de naţionalitate străină la oştirea pandurilor nu infirmă caracterul social al revoluţiei lui Tudor. Cu drept cuvânt, cercetătorul bulgar N. Todorov subliniază că Tudor Vladimirescu a chemat alături de sine, în vederea realizării programului său social, atât pe românii asupriţi, cât şi minorităţile naţionale din Ţara Românească.

Este probabil că, în ochii unor bulgari şi sârbi, lupta pandurilor era îndreptată mai ales împotriva Porţii. Dar, deoarece Principatele aveau altă situaţie faţă de Imperiul otoman decât Bulgaria, pentru ele războiul cu turcii nu era strict necesar, iar provocarea şi desfăşurarea lui pe teritoriul românesc apărea fără sens în ochii populaţiei româneşti. Aceste considerente explică de ce politica lui Tudor nu era în consonanţă deplină cu dorinţele tuturor bulgarilor şi ale sârbilor din Adunarea norodului. De altfel, nici politica sârbească, sub Milos Obrenovici, năzuind la autonomie prin tratative cu Poarta, nu corespundea cu linia eteristă.

Subliniem faptul - esenţial - că bulgarii şi sârbii intraţi în Adunarea norodului nu constituiau o masă omogenă; cercetătorul trebuie să-i diferenţieze, în primul rând după apartenenţa şi atitudinea lor de clasă. Întrebarea este: de ce arnăuţii sârbi şi bulgari din garda domnească, trimişi de divan să înăbuşe răscoala din Oltenia, au refuzat să-şi îndeplinească misiunea? Era de aşteptat ca Vladimirescu să fie combătut de mercenarii aflaţi în slujba regimului fanariot, în cazul când ridicarea lui a fost antifanariotă şi nu antiotomană. Ofiţerii eterişti care comandau trupele guvernamentale au sabotat însă măsurile de represiune luate de guvern împotriva lui Tudor.

Andrei Oţetea găseşte aici un argument decisiv în sprijinul ideii că lupta pandurilor se încadrează în Eterie. În realitate - credem noi -, acest fapt vădeşte nu afilierea la Eterie a mişcării româneşti, ci numai străduinţa eteriştilor de a şi-o subordona. Comandanţii de arnăuţi din gărzile foştilor domnitori Caragea şi Alexandru Suţu fuseseră mai de mult câştigaţi de Eterie. Dacă ei înţelegeau rostul războiului cu turcii, în schimb nu se puteau devota cauzei antifeudale şi antifanariote, aspiraţiilor sociale şi naţionale româneşti, în ce aveau ele specific.

Bulucbaşa Enciu, serdarul Diamandi Giuvara, Hagi Prodan, Iordache, Farmache etc. la care boierii reacţionari au apelat pentru înăbuşirea răscoalei ţăranilor, au văzut în ea un prilej pentru desfăşurarea acţiunii eteriste, sau pentru aventură şi jaf, şi au căutat să-i schimbe cursul. Enciu, Diamandi Giuvara şi Hagi Prodan au fost primiţi chiar în oştirea lui Tudor, ajungând însă, curând, în conflict cu acesta.

Executând ordinele ofiţerilor eterişti, arnăuţii n-au luptat cu pandurii răsculaţi, iar o parte din ei au rămas în tabăra lui Tudor. Nu s-a produs însă - şi nici n-ar fi fost cu putinţă - o fraternizare, în adevăratul înţeles al cuvântului, între trupele stăpânirii fanariote şi Adunarea norodului. Arnăuţii erau cu totul străini de obiectivele sociale ale revoluţiei pandurilor şi, în general, de interesele Ţării Româneşti. Ei au căutat să profite de răscoală, în felul lor, pustiind satele, dedându-se la jefuirea populaţiei, fără deosebire de stare socială. De altfel, încă înainte de revoluţie, trupele domnitorilor fanarioţi se îndeletniciseră adesea cu jaful. Arnăuţii - spune Cioranu - „jefuiau pe faţă, cu armele încărcate şi cu iataganele la brâu, aceste nenorocite ţări”.

Este interesant un fapt povestit de Ioan Solomon în amintirile sale. La izbucnirea revoluţiei, el era cârc-serdar la Craiova (comanda panduri ai spătăriei). Primind poruncă de la stăpânire să meargă asupra răsculaţilor şi să restabilească ordinea, a avut ciocniri cu o ceată răzleaţă de arnăuţi ai căpitanului Iordache, care trecuseră la răsculaţi şi se puseseră pe jaf. În satele Cioroiul şi Băileşti, Solomon a luptat cu circa 400 de arnăuţi jefuitori (printre care s-au amestecat şi panduri), conduşi de „unul Stan Bulubaşa, Iovan Bulubaşa şi Stancu Bulubaşa, oameni ai căpitanului Iordache, greci”. „A treia zi - istoriseşte mai departe I. Solomon - m-am pomenit cu o scrisoare de la Slugerul Tudor particulare, în care îmi scria, că [pe] cei care s-au apucat de jafuri, să-i prind şi să-i zdrobesc...”

Cum va reieşi din argumentaţia cuprinsă în capitolul de faţă, rămânerea unora din arnăuţi pe lângă Tudor, în subordinea căpitanilor Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, conform cu dispoziţiile date de Iordache Olimpiotul, avea rostul să împiedice orientarea socială şi antifanariotă a revoluţiei româneşti, în vederea afilierii ei la Eterie. Observăm că o serie de mărturii documentare de primă importanţă (omise în sinteza lui Andrei Oţetea) vădesc conflictul dintre Tudor şi eterişti, existent încă din prima fază a mişcării, şi demonstrează caracterul independent al revoluţiei româneşti. Sunt informaţii care provin de la participanţi la evenimente, precum Mihai Cioranu, Chiriac Popescu şi Ioan Solomon - căpitani ai lui Tudor Vladimirescu -, de la prinţul Nicolae Ipsilanti, fratele şefului Eteriei, de la C. Ducas, comandantul avangărzii armatei eteriste, sau de la observatori contemporani, precum colonelul rus I.P. Liprandi, povestitorul grec I. Fotino, consulul francez Page etc.

Mihai Cioranu susţine că Eteria s-a alarmat de orientarea antifanariotă a răscoalei din Oltenia şi de înştiinţările trimise de Tudor turcilor, în care ocârmuitorii greci ai ţării, uniţi cu boierii pământeni, erau denunţaţi ca „vrăjmaşi ai prea puternicei împărăţii şi ai noştri” (arzul către Poartă, din 23 ianuarie). Pierzându-şi tot mai mult încrederea în Tudor, eteriştii au luat măsuri spre a-l ţine în subordinea lor. Se deduce (din textul lui Cioranu) că ofiţerilor Dimitrie Macedonschi şi - ulterior - Hagi Prodan li s-a cerut să împiedice, prin arnăuţii lor, evoluţia pe linie neeteristă a mişcării româneşti: „Eteria grecească, spăimântându-se de aceasta (adică de izbucnirea unei revoluţii îndreptate împotriva jugului grecesc şi al boierimii), pe de o parte au trimis să întrebe pe Tudor ce însemnează această proclamaţie, iar pe de alta, a trimis lui Macedonschi deocamdată 1.500 de arnăuţi, sub pretext de ajutor şi întărire pentru Tudor, poruncindu-i însă în secret să privegheze toate păsurile lui”.

Cum trebuie înţeles acest pasaj din cronica lui Cioranu? Dimitrie Macedonschi, prevăzut cu mandat semnat de trei boieri pământeni din comitetul de regenţă, şi, pe de altă parte, având de îndeplinit o însărcinare ascunsă dată de Iordache Olimpiotul (jucând rol dublu), a fost însoţitorul lui Tudor chiar de la începutul mişcării, iar Eteria s-a îngrijit ca trupele de arnăuţi comandate de el în cadrul oştirii lui Tudor să se înmulţească, pe măsură ce creştea şi Adunarea norodului. În a doua jumătate a lunii februarie, lui Dimitrie Macedonschi i s-a alăturat Hagi Prodan, cu detaşamentul lui de sârbi şi bulgari.

Pe aceştia, Eteria îi expediase - spune Cioranu - „tot cu cuvântul acela că-i trimite drept ajutor, iar întru ascuns aceste două căpetenii, Prodan şi Macedonschi, erau porunciţi straşnic să observe toate păsurile lui Tudor şi subt nici un cuvânt să nu se depărteze de dânsul”. Cioranu revine la această afirmaţie, accentuând că Prodan şi Macedonschi, cu arnăuţii lor, „lucraţii) neîncetat în oştirea lui [Tudor] contrarevoluţie împotrivă-i”. Cu alte cuvinte, trupele trimise de stăpânire în mai multe rânduri să combată răscoala au urmat ordinele secrete date de Iordache şi Farmache, de a trece la Tudor, pentru a preface mişcarea antifanariotă a românilor în acţiune eteristă. În orice caz, lefegiii străini, aflaţi în slujba stăpânirii fanariote, nu împărtăşeau obiectivele sociale şi antifanariote pentru care se ridicase ţărănimea română.

Mihai Cioranu declară că la plecarea lui Tudor cu pandurii din Oltenia spre Bucureşti, se aflau în preajma lui circa „2.500 de arnăuţi, subt Prodan şi Macedonschi, care îi urmărea(u) în toate păsurile lui. Tâlhăriile şi jafurile acestora din urmă au fost nesuferite. Tudor le cunoştea, dar nu avea ce face, decât le pândea vreme cu prilej, ca să se scape de ei, măcelărindu-i pe toţi”. Mărturia lui Mihai Cioranu este confirmată de Nicolae Ipsilanti, din memoriile căruia aflăm că Tudor mai era supravegheat, încă de la plecarea din Bucureşti, şi de un alt ofiţer de arnăuţi, rudă a lui Iordache Olimpiotul (probabil Iova, nepot sau văr al lui Iordache).

Acest văr al Olimpiotului primise instrucţiuni secrete de a urmări toate acţiunile lui Vladimirescu, a-i controla corespondenţa şi a transmite informaţii lui Iordache. „Dar Vladimirescu, stânjenit de o asemenea supraveghere, ce îl împiedica de la realizarea proiectelor ambiţioase pe care le concepea de când s-a văzut înconjurat de valahii săi,... sfârşi prin a-l otrăvi”. De fapt, Iova, făcându-se vinovat de indisciplină şi jaf, a fost decapitat la Oteteliş, cum arătăm mai departe.

După suprimarea rudei lui Iordache, supravegherea lui Tudor de către Eterie a continuat prin Dimitrie Macedonschi. În temeiul acestei spionări, N. Ipsilanti dă asigurări, spre exemplu, că Tudor n-a purtat corespondenţă cu Aii Paşa, căci Alexandru Ipsilanti ar fi fost informat despre aceasta. Macedonschi, care era „omul de încredere” al lui Vladimirescu, „ar fi spus imediat acest lucru căpitanului Iordache şi lui Alexandru Ipsilanti, căci avea obiceiul de a le aduce la cunoştinţă tot ceea ce făcea Vladimirescu sau avea intenţia să facă”. Ultima afirmaţie ni se pare exagerată, relaţiile dintre aceşti comandanţi fiind mai complexe.

Ţinând seama de declaraţiile lui Dimitrie Macedonschi şi de observaţiile lui Liprandi, ar fi greşit să conchidem că între Dimitrie Macedonschi şi conducătorii Eteriei a existat o deplină unitate de vederi. „Macedonschi, Hagi Prodan şi Iordache, cu toţii îşi aveau planurile lor” - spune Liprandi. De vreme ce Dimitrie Macedonschi s-a alăturat lui Tudor şi i-a îndeplinit ordinele, socotim că el a fost, în fapt, mai apropiat de comandantul pandurilor decât de şefii Eteriei, însă aceştia au căutat - şi în cele din urmă au reuşit pe deplin - să-l facă instrumentul lor.

Care au fost raporturile lui Tudor cu Iordache Olimpiotul, în prima fază a mişcării? în calitatea sa de comandant al gărzii domneşti de la Bucureşti, Iordache a fost trimis şi el de divan în Oltenia, împreună cu căpitanii Ioan Farmache, Hagi Prodan şi alţii, cu misiunea de a „sfărâma” pe Tudor şi a potoli răzvrătirea. Expediţia împotriva răsculaţilor avea ca şef pe vornicul Nicolae Văcărescu, numit în această funcţie de către divan la 4 februarie, înlocuit însă după o săptămână - 11 februarie - prin Constantin Samurcaş. Se înţelege că Iordache - căruia Ipsilanti îi atribuise în scrisori titlul de „generalisim” al armatei sale de la Dunăre - n-a combătut răscoala pandurilor, dar a făcut eforturi de a o pune în slujba Eteriei, încercând să-l convingă pe Tudor să-şi treacă armata sub steagul lui Alexandru Ipsilanti.

Liprandi relatează că Iordache, pornind împotriva lui Tudor (la 9 februarie) „a spus lui P... [A. Pini] la consultat: «Eu nu mă voi bate cu el, va fi al nostru, deoarece I... [Alexandru Ipsilanti] va trece curând în Principate»”. Deosebirile de vederi dintre Tudor şi Iordache, reflectând dezacordul obiectiv dintre revoluţia pandurilor şi Eterie, s-au manifestat în cursul tratativelor de la Ţânţăreni, ce au avut loc în a doua jumătate a lunii februarie, cu puţin timp înainte şi după începerea mişcării eteriste în Moldova.

Se pare că prima întrevedere a avut loc la 16 februarie. Atunci Olimpiotul s-a dus la Ţânţăreni şi, în loc să acţioneze pentru potolirea răscoalei, după cum îi ordonase divanul, el a cerut de la Dimitrie Macedonschi, cu împrumut, „2.500 de galbeni austriaci”, invocând motivul că trebuie să-şi trimită soţia şi copiii în Austria. Împrumutul s-a făcut în prezenţa lui Tudor. Însoţitorul lui Iordache, Mihail Bairactarul, ne-a lăsat mărturia că „după înapoierea la Craiova, îndată s-a împrăştiat zvonul că Gheorgachie a adus bani”.

Tratativele sunt prezentate astfel în istoria lui C. D. Aricescu: „Căpitan Iordache, în acele convorbiri, urmează să fi cerut explicări lui Tudor pentru proclamaţiile sale, în care se condamnau deopotrivă grecii ca şi boierii... Dovadă că explicările lui Tudor nu puteau convinge pe căpitan Iordache, este că puse pe Tudor sub privegherea lui Prodan şi Macedonschi, însărcinaţi a-l spiona, şi a-i raporta regulat toate mişcările lui. Temerea ce-i insuflă Tudor, care devenise acum o putere de temut, şi speranţa că Tudor are a fi de un mare ajutor Eteriei, aceasta sili pe căpitan Iordache a lua deocamdată acea măsură...”.

În acelaşi fel e înfăţişată atitudinea Olimpiotului de Nicolae Iorga: Eteriştii temându-se de o acţiune separată românească, „colaborarea lui Iordache cu Tudor [în Oltenia]... e ca o pază [a cauzei greceşti], iar după acest moment Iordache aleargă la Focşani să întâmpine pe Ipsilanti, sub ordinele căruia comanda 1.500 de oameni”. Andrei Oţetea reţine numai colaborarea, nu şi disensiunea dintre Iordache şi Tudor. Informaţiile referitoare la raporturile dintre aceşti comandanţi, pe care ni le furnizează Liprandi, I. Fotino, Chiriac Popescu etc., dovedesc că Aricescu şi Iorga au prezentat fidel realitatea (în această privinţă), pe când Andrei Oţetea o simplifică, acomodând-o la teoria sa.

E adevărat că Liprandi nu spune nimic despre legăturile lui Tudor cu Eteria, înainte de începerea răscoalei în Oltenia (indirect le neagă sau n-are cunoştinţă de ele). În schimb, acest memorialist a sesizat neconcordanţa dintre cele două mişcări, relatând, printre altele, două fapte esenţiale: că, la Ţânţăreni, Iordache şi Tudor nu s-au înţeles pe deplin; şi că, aproape de Focşani, Iordache, venit în întâmpinarea lui Ipsilanti, şi-a rugat şeful „să se grăbească să ocupe Bucureştii înaintea lui Tudor, pe care îl făcea trădător”: Olimpiotul se angajase faţă de Ipsilanti să convingă pe Vladimirescu şi pe căpitanii de panduri a face cauză comună cu Eteria.

El a raportat conducătorului Eteriei că Tudor este omul său şi că această unire se va produce negreşit. Asigurările Olimpiotului erau însă neîntemeiate, căci, după fuga lui Caragea din ţară (fugă protejată de trupele lui Iordache), Tudor s-a aflat în raporturi duşmănoase cu acest şef militar, iar ideea unirii cu eteriştii a întâmpinat „o netă împotrivire” din partea căpeteniei pandurilor, în cursul tratativelor de la Ţânţăreni.

Drept urmare, Iordache l-a înştiinţat printr-o scrisoare pe Ipsilanti (primită de acesta când a venit la Focşani, 6 martie), că Tudor „şi-a călcat făgăduiala” - adică refuză să se alăture eteriştilor -, şi l-a rugat să-şi grăbească intrarea în Bucureşti, mai înainte de a sosi acolo Tudor. După vreo 10 zile (răstimp în care Iordache l-a întâlnit încă o dată pe Tudor, la Slatina, iar apoi a trecut prin Bucureşti), Olimpiotul a ieşit în întâmpinarea şefului său, în împrejurimile Focşanilor, aducându-i aceleaşi ştiri. Atunci Ipsilanti i-a dat sume însemnate de bani, pentru a cumpăra pe căpitanii de panduri.

Această tentativă de corupere a căpitanilor de panduri a fost reînnoită şi după întrevederea dintre Tudor şi Ipsilanti de la Bucureşti (sfârşitul lui martie), dar „fără nici un succes vizibil”. Iordache a căutat mereu să atragă oastea lui Tudor de partea sa. Rezumându-şi observaţiile, Liprandi precizează: „Proiectul întemeiat pe asigurări iluzorii [date de Iordache lui Ipsilanti], de a atrage pe Tudor la o acţiune comună cu ei, a dispărut curând din visurile conducătorilor Eteriei. Temeiurile răscoalei pandurilor şi celei a eteriştilor erau cu totul contrarii: primii acţionau împotriva cârmuirii nefaste a fanarioţilor, neluând nicidecum atitudine împotriva Porţii; ceilalţi se răsculau împotriva acesteia...”.

Reiese că Vladimirescu, chiar dacă iniţial a promis să dea un anumit sprijin mişcării eteriste, nu s-a gândit să devină instrumentul ei servil, aşa cum îi pretindeau căpeteniile eteriste. Cauză comună cu Eteria grecească el nu putea face, decât (probabil) în condiţiile războiului ruso-turc. Tudor a înţeles că, în împrejurările existente, mişcarea antifeudală a românilor trebuia să-şi păstreze autonomia, în timp ce şefii Eteriei voiau să profite de ea, dirijând-o în direcţia dorită de ei, fără a ţine seama de revendicările aparte ale ţărănimii române şi de situaţia Principatelor; de aici, presiunile lor asupra lui Tudor.

Concepţia că mişcarea pandurilor, cel puţin în prima ei fază, a fost pe deplin solidară cu Eteria e contrazisă şi de informaţiile transmise de Ilie Fotino, care, deşi laudă pe eterişti şi susţine dependenţa iniţială a lui Tudor ele mişcarea grecească, nu numai că nu ascunde conflictul dintre şefii revoluţionari de la 1821, dar îl prezintă în toată ascuţimea lui. Spusele povestitorului grec, în această ordine de idei, merită un interes deosebit. Lucrarea lui I. Fotino este un izvor documentar preţios, dar, folosită necritic, poate fi o sursă de erori, întrucât conţine, pe lângă date verosimile, ce concordă cu ansamblul documentelor, destule inexactităţi, datorate în special poziţiei autorului de apologet al lui Alexandru Ipsilanti.

Andrei Oţetea extrage din scrierea lui Fotino unele afirmaţii care ţin de partea tendenţioasă a lucrării, invocate pentru dovedirea afilierii lui Tudor la Eterie; câteva sunt vădit greşite. Din păcate, el lasă la o parte relatările - neaşteptate sub pana lui Fotino - ce atestă dezbinarea dintre Tudor şi eterişti manifestată încă din prima perioadă a mişcării, dezbinare explicată de istoricul grec mai ales prin „divergenţa opiniunii”, creşterea autorităţii lui Tudor şi - se deduce - prin nesupunerea lui la dispoziţiile Eteriei:

Pe de o parte, ofiţerii trimişi să-l combată pe Tudor, fiind eterişti, au zădărnicit măsurile luate de divan împotriva lui, astfel că trupele stăpânirii n-au luptat cu răsculaţii; mai mult decât atât: o parte din soldaţii din tabăra de la Coţofeni a lui Iordache au trecut în tabăra de la Ţânţăreni a lui Tudor. Pe de altă parte, s-a produs o „dezbinare” între „oamenii care se aflau în capul revoluţiunii”, cauza fiind, în primul rând, „divergenţa opiniunii”. Fotino precizează că discordia între Ipsilanti şi Tudor s-a manifestat mai înainte ca Ipsilanti să fi intrat în Ţara Românească şi ca Tudor să fi ajuns la Bucureşti: „...din momentul în care Ipsilanti ajunsese la Focşani, se ivise între dânşii o mare răceală şi nemulţumire”. Afirmaţia concordă cu susţinerile lui Liprandi.

Ipsilanti era nemulţumit, printre altele, de legăturile lui Vladimirescu cu turcii, temându-se de o înţelegere secretă a şefului de panduri cu ei, în defavoarea grecilor: Legăturile cu turcii îl opun deci pe Vladimirescu Eteriei, încă din prima fază a răscoalei. Despre corespondenţa lui Tudor cu seraschierul - paşa - din Silistra, dă amănunte precise Liprandi: După plecarea sa de la Ţânţăreni spre Bucureşti, Vladimirescu a primit o scrisoare de la sus-numitul guvernator turc, prin care i se comunica poziţia sultanului, în general favorabilă, faţă de arzul expediat Porţii la 23 ianuarie şi faţă de cererile poporului român.

Scrisoarea i-a fost adusă lui Tudor de către Nuri-aga, pe care Liprandi l-a cunoscut. Iată şi o altă informaţie: Documentul intitulat Activitatea poştei, pe luna februarie 1821, însemnează faptul că, la 11 februarie, din Craiova, s-au dat 4 cai pentru un „arnăut al seraschirului, cu trebuinţă, la Ţânţăreni şi întors”. Vladimirescu îşi avea atunci tabăra în această localitate.

Înainte de sosirea lui Ipsilanti, un conflict acut se produsese între Tudor şi ofiţerii Eteriei din Ţara Românească, şi aceştia au venit să se plângă şefului lor de autoritatea de domn a lui Tudor: Căpitanii albanezi - susţine Fotino - „spuseră lui Ipsilanti multe contra lui Tudor, nesuferind, mai cu seamă, preponderenţa ce pretindea să aibă Tudor, întru a comanda... ca un domn absolut, după voia şi hotărârea sa”. Desigur, un motiv de disensiune era faptul că, pe când Iordache, cu cetele sale, începuse devastarea ţării, Tudor înfrâna anarhia şi jaful, pedepsind cu moartea pe vinovaţi, şi necruţând nici pe nepotul Olimpiotului, Iova, cu atât mai mult cu cât acesta avea misiunea de a-l spiona.

Chiriac Popescu povesteşte cum au devenit Iordache şi Farmache, încă de la Slatina - începutul lui martie -, „o partidă gonitoare a lui Tudor..., cu pizmă”, căci Tudor a omorât aproape de Slatina doi ofiţeri de arnăuţi ai lui Iordache, pentru jafurile şi silniciile săvârşite: „unul a fost nepotul lui căpitan Iordache şi celălalt a fost cel mai iubit al lui ostaş şi viteaz. Şi de atunci s-a făcut căpitanul Iordache duşman al lui Tudor. Aceasta a fost pricina cea mai de căpetenie de vrăjmăşie, şi au păzit vreme căpitan Iordache până când au pus mâna pe dânsul şi şi-au pus în lucrare scopul său”.

În conformitate cu naraţiunea lui I. Fotino, ostilitatea dintre Vladimirescu şi Eterie ajunsese încă din a doua jumătate a lunii martie atât de mare, încât ameninţa să se transforme într-un război. Pe Ipsilanti, unii din căpitanii săi îl îndemnau la atacarea şi nimicirea lui Tudor: „Nemăsurata sa mândrie [a lui Tudor] şi faptele sale arbitrare (adică nesupunerea la dispoziţiile şefilor eterişti), atât de mult întărâtară spiritele căpitanilor albanezi, încât ei ajunseră a conspira în contra lui, şi se pregăteau a-l ataca cu cei 8.000 de oameni ai lor, toţi mercenari aleşi, spre a-l nimici cu desăvârşire împreună cu toată oastea ce-i mai rămăsese.

Prinţul Ipsilanti neaprobând o asemenea faptă, care avea să provoace un război civil din cele mai sângeroase, nu aderă la hotărârea lor şi menaja împrejurările cu prudenţă, până când Tudor, prin intervenirea căminarului Sava şi a lui Gheorghe Olimbie, consimţi, în cele de pe urmă, a se duce la Ipsilanti” (a acceptat să se întâlnească cu şeful Eteriei). Să reţinem deci din Fotino informaţia - confirmată de alte izvoare - că Ipsilanti nu trecuse în Ţara Românească şi oastea pandurilor nu ajunsese la Bucureşti, când eteriştii îl priveau deja cu ostilitate pe Tudor. Înainte de întâlnirea lui Tudor cu Ipsilanti de la sfârşitul lui martie, cele două tabere se aflau aproape pe picior de război.

Iată un fapt concludent pentru nesupunerea lui Tudor la directivele Eteriei şi pentru opoziţia sa faţă de planul lui Ipsilanti de a se aşeza în capitala Ţării Româneşti: Tudor se afla cu tabăra la Ţânţăreni (preocupat de creşterea şi instruirea Adunării norodului), iar Iordache la Coţofeni sau Craiova, când Sava, de la Bucureşti, îi transmite lui Iordache un ordin din partea lui Ipsilanti, aflat încă la Iaşi: toate forţele militare ale eteriştilor, comandate de ofiţerii Iordache, Farmache, Hagi Prodan, Mihali, Ghencea, să se strângă la Bucureşti, unde va veni şi el, neîntârziat, iar Tudor să se întărească în Craiova, în vederea luptei cu turcii, unindu-se cu trupele serdarului Diamandi (orânduit din partea Eteriei să rămână pe lângă Tudor): „Din ordinul lui Ipsilanti, de îndată ce primiţi scrisoarea, fără întârziere, să veniţi cât mai curând la Bucureşti...” „Poate, Ipsilanti a şi plecat deja din Iaşi pentru a veni aici; avangarda lui soseşte mâine la Focşani...” „Spuneţi lui Teodor să intre în Craiova (şi să rămână acolo, - se subînţelege), spre a bate pe turci, şi să se unească cu Diamandi”. Scrisoarea este datată 27 februarie.

Aşadar Ipsilanti, pentru a lua în stăpânire capitala Ţării Româneşti, îşi cheamă trupele eteriste (care erau şi trupele stăpânirii fanariote) la Bucureşti, iar pe Tudor caută să îl reţină deocamdată în Oltenia. În loc să asculte dispoziţiile Eteriei, Vladimirescu renunţă la intrarea în Craiova şi îşi începe marşul spre Bucureşti, unde ţinea să ajungă înaintea lui Ipsilanti. Sosind la Slatina la 4 martie, el s-a oprit aici câteva zile. pentru a lua unele măsuri privind administraţia Olteniei. A orânduit comandant peste oştirea lăsată la Craiova pe Ioan Solomon, poruncindu-i, după cum povesteşte chiar acesta, să fie „cu priveghere la salhaturile [serhaturile] turceşti, să nu treacă turci în ţară”.

Era vorba, deocamdată, de cetele de turci care puteau trece graniţa şi fără aprobarea guvernului otoman. Poarta era obligată să ţină seama de tratatele cu Rusia, ce prevedeau inviolabilitatea frontierelor Ţării Româneşti şi Moldovei. Se pare că zabitul de Romanaţi, chemat de divanul Craiovei să-şi dea concursul la înăbuşirea răscoalei, ameninţase pe Tudor că va aduce oaste turcească în Oltenia.

La rândul său, conducătorul pandurilor a trimis acestui comandant turc o scrisoare de răspuns (la 12 februarie), avertizându-l să nu tulbure ţara cu trupe, întrucât se va expune pedepsei înaltei Porţi, căreia îi este cunoscut - ca şi serhaturilor - faptul că norodul românesc nu s-a răsculat împotriva împărăţiei: ... Păzeşte-te foarte tare ca să nu cazi în primejdie şi urgia prea puternicii împărăţii, fiindcă norodul... cu oamenii împărăteşti... bătaie nu arc, decât numai au judecată cu cei ce i-au prădat, fără milostivire şi făr’ de ştirea prea puternicii împărăţii”.

În biografia sa, Ioan Solomon relatează un fapt revelator pentru neînţelegerea dintre Vladimirescu şi Ipsilanti: Înainte de plecarea sa din Slatina spre Craiova, Solomon s-a consfătuit cu Tudor, Iordache, Farmache şi alţi ofiţeri. Tocmai atunci un negustor a adus vestea neaşteptată că Ipsilanti a sosit deja în Bucureşti. Plin de mânie, „Tudor auzind aceasta zise cu gura lui: că [Ipsilanti] este prea crud şi la ce a venit; celelalte agale [ofiţeri] tăcură toţi”. Trecuseră vreo două săptămâni de când şeful Eteriei îşi începuse acţiunea în Moldova, şi Tudor îi reproşa cruzimea trupelor sale, care despuiau ţara, şi se întreba ce caută Ipsilanti în capitala Ţării Româneşti. (Vestea sosirii lui Ipsilanti în Bucureşti, la începutul lunii martie, s-a dovedit însă falsă).

Din amintirile lui I. Solomon rezultă între altele faptul că, la Slatina, Tudor s-a întâlnit din nou cu Iordache - care venea de la Craiova şi mergea spre Bucureşti - şi că au ţinut sfat (în jurul datei de 6 martie). Relaţiile care s-au stabilit aici între aceşti doi comandanţi n-au putut fi decât de subordonare - tactică, determinată de împrejurări - a lui Iordache faţă de conducătorul Adunării norodului. Trebuie să avem în vedere împrejurarea că Vladimirescu dispunea încă de la Ţânţăreni de o forţă importantă, care nu putea fi nesocotită: „adunase în jurul său până la vreo 10.000 de oameni, cu intenţia de a se îndrepta spre Bucureşti” (arată Liprandi).

O dovadă că puterea lui Tudor ajunsese de temut pentru Iordache este următoarea întâmplare, menţionată şi mai sus: La 3 martie, în drumul către Slatina, fuseseră executaţi din ordinul lui Tudor bulucbaşii Iova şi Ienciu, oameni ai Olimpiotului, pentru prădăciunile şi atrocităţile ce le săvârşiseră - la Beneşti, judeţul Vâlcea -, în conformitate cu exemplul şi cu dispoziţiile şefului lor.

După cum s-a spus, Iordache îi propusese lui Tudor, la Ţânţăreni, în mod stăruitor, unirea cu Ipsilanti. Dar, în faţa refuzului neînduplecat al lui Vladimirescu, Olimpiotul şi-a schimbat, pentru moment, tactica: a acceptat, în aparenţă, poziţia independentă a conducătorului ţărănimii, ca să nu devină imposibilă orice înţelegere între ei. Din expunerea lui Liprandi deducem că, la ultima întrevedere a lui Tudor cu Iordache din prima perioadă a mişcării (întâlnirea de la Slatina), Olimpiotul a promis cu jurământ - fără însă a fi sincer - „a comunica lui Ipsilanti ca acesta să nu ocupe Ţara Românească”. Ba chiar mai mult: autorul citat susţine că „şiretul de Iordache” s-a prefăcut a nu fi solidar cu Alexandru Ipsilanti şi s-a închinat lui Tudor în Oltenia, cu toate că îi purta o duşmănie crescândă, mai ales în urma executării ofiţerilor de arnăuţi Iova şi Ienciu.

În esenţă, Liprandi spune următoarele, în legătură cu atitudinea adoptată de Iordache faţă de Tudor în Oltenia, şi faţă de Alexandru Ipsilanti, la venirea acestuia în Muntenia: „Iordache a depus jurământ şi lui Tudor şi prinţului Ipsilanti, ale căror răscoale erau cu totul opuse în ceea ce priveşte cauzele lor. El a luat de la amândoi bani şi îi înşela pe amândoi”. Potrivit acestei relatări se poate face presupunerea că. În acea perioadă, Iordache va fi declarat lui Tudor că, în timp ce Alexandru Ipsilanti avea să meargă fără întârziere în Grecia, el, Iordache, intenţionează să rămână în Ţara Românească, punându-se în slujba comandantului pandurilor. Scopul ascuns al Olimpiotului era însă de a subordona mişcarea românească Eteriei (eventual, sacrificându-l pe Tudor).

La 8 martie, Tudor lansează din Slatina o proclamaţie către bucureşteni, anunţându-le venirea Adunării norodului în capitală şi invitând breslele (diversele categorii sociale) să trimită răspunsuri în scris de adeziune la mişcarea sa: „…Să gătiţi conacu cel trebuincios, iar pe de altă parte să-mi trimiteţi din toate isnafurile câte un om cu adeverinţă în scris spre încredinţare...”. Această invitaţie o găsim repetată în proclamaţia din 16 martie. Plecând spre Bucureşti mai înaintea lui Tudor, Iordache s-ar fi angajat (după I. Fotino) să difuzeze chiar el proclamaţia din 8 martie, dar „n-a dat-o în mâna nimănui, şi astfel (proclamaţia) rămase de tot necunoscută”. Fără îndoială, Olimpiotul era interesat să pregătească intrarea în Bucureşti a lui Ipsilanti, iar nu a lui Vladimirescu; zădărnicind acţiunea acestuia din urmă, el aleargă spre Focşani să-l determine pe şeful Eteriei să-şi grăbească venirea.

Însă atitudinea dezaprobatoare a lui Tudor faţă de întreprinderea lui Ipsilanti (şi frica acestuia de un eventual atac turcesc) făcea şovăielnică înaintarea eteriştilor spre Bucureşti. Armata eteristă a staţionat aproximativ o săptămână la Focşani (6-13 martie), unde „Ipsilanti a convocat consiliul său de război, alcătuit din toţi şefii, să se consfătuiască pentru viitoarea expediţie” (conform relatării comandantului eterist C. Ducas). La 16 martie, trupele eteriste au ajuns la Buzău, iar în ziua de 18 se aflau la Mizil şi Ploieşti. „Aici au stat fără folos aproape 10 zile” (18-25 martie), motivul întârzierii fiind noile ştiri aflate despre ostilitatea lui Tudor - care ajunsese la marginea Bucureştiului încă de la 16 martie - faţă de întreprinderea lui Ipsilanti.

A fost convocat un nou „consiliu de război ca să discute expediţia ce urma să aibă loc”. Hotărârea iniţială luată cu acest prilej prevedea deplasarea armatei eteriste de la Ploieşti la Târgovişte. A intervenit însă comandantul avangărzii, C. Ducas, care a susţinut cu tărie să se urmeze drumul spre Bucureşti, „deoarece este ruşine să ne temem de un român, noi care purtăm arme” şi am putea înfrunta chiar „lin duşman mai numeros”. După mai multe discuţii, această părere a fost acceptată, şi astfel, abia la 27 sau 28 martie Ipsilanti a sosit în apropierea Bucureştiului, la satul Colentina.

Unii eterişti au reproşat conducătorului lor încetineala marşului său, precum şi teama de a intra în capitala Ţării Româneşti: „în loc de a merge drept în Bucureşti - scrie Iacovachi Rizo Nerulos - şi de a arăta acolo o siguranţă imperturbabilă, [Ipsilanti] evită să intre în acest oraş, şi, cu ezitarea omului care se îndoieşte de forţele sale, merse să-şi stabilească cartierul general la Colentina”. Autorul precizează că Ipsilanti avea temeri în legătură cu „planurile lui Vladimirescu” (fapt aflat de el dintr-o scrisoare pe care i-a trimis-o chiar Ipsilanti, la venirea în Muntenia).

Într-un mod asemănător, M. Raybaud explică nesiguranţa înaintării lui Ipsilanti prin neînţelegerile ivite între el şi cei doi şefi militari din Ţara Românească, Tudor şi Sava: „Dezbinarea care exista între prinţ şi cei doi şefi de partizani, Teodor şi Sava, nu mai putea scăpa nimănui, şi devenea [pentru Ipsilanti] o cauză de neîncredere în succesul întreprinderii sale, nu mai puţin gravă decât dezaprobarea diplomatică a curţii ruseşti”.

Este posibil ca unii boieri din divan, temându-se de ţăranii răsculaţi şi de căpetenia lor, şi crezându-l pe Ipsilanti susţinut de ruşi, să-l fi invitat - la un moment dat - în Bucureşti. Pe de altă parte, divanul, ajun-gând sub influenţa lui Tudor, i-a comunicat lui Ipsilanti să nu ocupe principatul. Sigur este însă că populaţia părăsea oraşul, pe măsură ce se apropiau trupele eteriste. În proclamaţia lansată din Mizil, la 18 martie, Ipsilanti se adresează locuitorilor Bucureştiului, condamnându-le fuga: „Trecând în provinciile dacice, am aflat cu mare nemulţumire că aţi lăsat pustie capitala voastră şi v-aţi risipit”. El dă încredinţare că „frica este neîndreptăţită” şi declară patetic: „mai nainte de a se vărsa o picătură de sânge dacic, mormântul va acoperi trupurile noastre ale tuturora”.

Consulul francez Page, rămas la Bucureşti în timpul evenimentelor din a doua jumătate a lunii martie, descrie în rapoartele sale situaţia capitalei, unde se aştepta cu nelinişte înfruntarea armată dintre Tudor (care a ocupat Cotrocenii la 18 martie) şi şeful Eteriei, a cărui intrare în oraş apărea de asemenea ca iminentă: Ipsilanti şi-a anunţat sosirea printr-un ofiţer, care a transmis divanului ordinul de a pregăti alimente şi furaje pentru 10.000 de oameni şi 5.000 de cai (raportul din 11/23 martie).

„Anarhia a ajuns la culme în acest nefericit oraş - spune Page -, şi apariţia lui Ipsilanti, dintr-o clipă în alta, o va spori încă mai mult. Teodor, care comandă în acest moment în Bucureşti, nevoind să-l recunoască pe Ipsilanti, situaţia se va decide prin soarta armelor (...Theodoraki, qui commande en ce moment, ne veut pas le reconnaître, alors le sort des armes doit en decider). În această dezordine, bărbaţi, femei, copii, fug din oraş care încotro, pentru a fi prădaţi şi omorâţi pe câmpuri” (raportul din 19/31 martie).

Am văzut că şi din scrierea lui I. Fotino reiese acuitatea conflictului iscat între Vladimirescu şi şefii militari eterişti, în luna martie. În lumina faptului istorisit de Fotino şi menţionat mai sus, anume că, la venirea lui Ipsilanti în Muntenia, „căpitanii albanezi... se pregăteau a-l ataca...” pe Tudor, cuvintele acestuia din urmă, dintr-o scrisoare din 4 aprilie către marele vistier, capătă înţeles şi rezonanţă deosebită.

Fanarioţii au interesul să se aşeze în Bucureşti, spune Vladimirescu, pentru ca „apoi, cu chipuri înşelătoare să tragă tot norodu lângă dânşii”. Însă el nu va ceda eteriştilor capitala: „Ci mai bine este ca să-l lăsaţi să mă bată, precum sunt hotărâţi, şi Dumnezeu este bun, căci eu sunt bucuros ca mai bine să pier cu cinste în casa mea decât să umblu prin păduri după pohtele şi planurile fanarioţilor”.

Ipsilanti n-a îndrăznit însă să deschidă lupta pentru ocuparea capitalei, întrucât (după cum explică Liprandi) Vladimirescu „îi dăduse de ştire că prezenţa lui la Bucureşti ar fi deplasată”; şeful Eteriei „nu se prea baza pe forţa sa, se temea de panduri şi nu se încredea cu totul în Sava”. Bucureştiul fiind ocupat de Tudor, Ipsilanti s-a mărginit să se apropie de oraş (la 27 martie) şi, pentru câteva zile, şi-a aşezat tabăra la Colentina, la 2 km de oraş, „în care n-a putut intra deoarece nu l-a lăsat Tudor”. Este deci inexactă imaginea armoniei dintre acţiunea lui Tudor şi cea eteristă, pe care mai mulţi cercetători o socotesc verosimilă şi încearcă s-o acrediteze, cel puţin pentru prima etapă a mişcării pandurilor.

Presupunerea că Vladimirescu „îşi potrivea înaintarea după a lui Ipsilanti”, întrucât el venea în capitală cu gândul „să se unească” cu şeful Eteriei, apare lipsită de suport documentar. Precizarea lui Andrei Oţetea că „Tudor porni spre Bucureşti”, abia „după ce se încredinţase de trecerea lui Ipsilanti în Ţara Românească”, îşi pierde valabilitatea prin simpla confruntare a datelor, recunoscute şi de istoricul citat: plecarea armatei pandurilor din Slatina are loc la 10 sau 11 martie, iar a lui Ipsilanti din Focşani după câteva zile, la 13 martie.

De altfel, încă de la 28 februarie, când a ridicat tabăra de la Motru şi Ţânţăreni, lăsând în dreapta Craiova, Tudor pleca cu destinaţia Bucureşti (după cum relatează I. Dârzeanu, I.P. Liprandi şi alţii). Susţinerea că Vladimirescu şi Ipsilanti s-au dezbinat „numai la sfârşitul lui aprilie, şi nici atunci complet”, vine în contrazicere, printre altele, cu relatările lui C. Ducas, Page şi Fotino despre situaţia extrem de încordată din a doua jumătate a lunii martie.

Documentele vorbesc despre agravarea treptată a conflictului dintre conducătorul oastei pandurilor şi şefii eterişti, în urma încercărilor făcute de aceştia de a-şi afilia mişcarea românească şi în urma invadării ţării de către trupele lui Alexandru Ipsilanti, care a intrat în rivalitate cu Tudor pentru deţinerea capitalei. În condiţiile menţinerii păcii între marile puteri, scopul venirii în capitală a Adunării norodului era (după cum spune proclamaţia din 16 martie) să obţină, prin tratative cu trimişii Porţii, instaurarea unui regim de „dreptate şi orânduială bună”, adică răsturnarea jugului fanariot.

Inserăm aici câteva date privitoare la unii căpitani, care au jucat un rol important în evenimentele revoluţionare (şi a căror poziţie, încă neclarificată, a provocat controverse). Dintre comandanţii militari ce s-au alăturat lui Vladimirescu în Oltenia (în luna februarie), un loc aparte trebuie rezervat vechiului său tovarăş de arme, căpitanul de panduri Ioan Solomon, care nu era eterist. El ajunsese căpetenie de panduri încă din timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, la care a participat sub comanda lui Tudor, distingându-se prin vitejie deosebită. A rămas apoi credincios slugerului, până la sfârşitul mişcării din 1821.

Din amintirile lui Ioan Solomon, un pasaj semnificativ - printre altele - este acela în care autorul povesteşte felul cum a fost avansat din funcţia de căpitan de poteră în districtul Dolj, în aceea de cârc-serdar peste întreaga Oltenie, sub domnia lui Alexandru Suţu. (Citatul ne ajută să precizăm poziţia lui I. Solomon în revoluţie): „Vodă Suţul, fiindcă eram român, nu vrea să mă facă cârsărdar, căci era atunci un grec, ce-i zicea Sărdarul Iamandi; iar Banul Brâncoveanul, ce era spătar, unindu-se cu boierii veliţi, au mers la vodă Suţul şi i-au spus, că dacă nu mă va face pre mine cârsărdar în locul acelui grec, de la care n-au văzut pe urma lui nici un folos ţara, decât nişte jafuri prin judeţe..., [atunci] să desfiinţeze acest post; aşa vodă, văzând că nu poate în alt chip, au fost silit de m-au întărit pre mine de cârsărdar, dându-mi toate poterile supt comanda mea, din cinci judeţe, precum şi osibit patru sute de panduri...”.

Ioan Solomon a fost atras îndeosebi de caracterul antifanariot (nu de cel antiboieresc) al mişcării de la 1821, despre al cărei început spune: Tudor s-a adresat „către norod şi către toţi căpitanii care purtau arme, să se scoale cu mic cu mare, asupra şerpilor şi balaurilor care le-a(u) supt sângele de atâta vreme, precum şi asupra grecilor”. După ce a luptat cu o parte din arnăuţii jefuitori ai lui Iordache, Solomon s-a împăcat cu acest căpitan, legând cu el chiar frăţie de arme - în vederea posibilului război cu turcii -, în urma scrisorilor pe care declară că le-a primit de la Tudor. Dacă Vladimirescu i-a scris lui Solomon să cadă la înţelegere cu Olimpiotul, el i-a cerut totodată să continue a-i prinde şi a-i zdrobi pe cei care s-au apucat de jafuri. (Semnificaţia acestor scrisori rămâne însă imprecisă, întrucât ele n-au fost reproduse nici măcar fragmentar în autobiografia lui Solomon).

Declaraţiile pe care Iordache le-a făcut lui Solomon când s-au întâlnit la Craiova în luna februarie - anume că: nu ne-am sculat asupra boierilor, ci „numai pentru lege” - apar ca o platformă comună a mişcării româneşti şi greceşti. De fapt. ele sunt ilustrative pentru străduinţele comandantului de arnăuţi de a preface insurecţia pandurilor în acţiune eteristă, aşa cum rezultă din întreaga sa tactică utilizată în Oltenia.

E de precizat că latura antiotomană a revoluţiei pandurilor a fost doar subsidiară - subordonată celei antifanariote şi antiboiereşti - după cum va reieşi mai clar din consideraţiile privind problema contradicţiei principale a societăţii româneşti de la 1821. Când Adunarea norodului a ajuns la Slatina, Solomon a fost orânduit comandant militar peste Oltenia, în noul regim revoluţionar.

La încercările făcute - începând din luna martie - de Iancu Samurcaş (caimacamul lui Scarlat Callimachi pentru Craiova, aflat atunci la Vidin), precum şi de paşa Vidinului de a-l convinge pe Solomon să depună armele şi a-l dezbina de Tudor, Solomon a răspuns - după cum însuşi declară - „ca [ei] să se înţeleagă de-a dreptul cu Slugerul Tudor Vladimirescu, fiindcă jurământul ce l-am făcut lui, nu-l pot strica până la sfârşitul vieţii”.

În acelaşi timp, Solomon a raportat lui Tudor că este ameninţat de turcii din serhaturi, instigaţi de caimacamul fanariot I. Samurcaş, şi a primit dispoziţii privitoare la tactica ce trebuia urmată: „Acestea toate fără zăbavă făcându-le cunoscute prin ştafetă Slugerului Tudor la Bucureşti, dânsul îmi răspunde ca să le făgăduiesc că ne vom preda mai târziu puţinei, dar aceasta să nu o fac niciodată, şi văzând că oştirile otomane vin asupra mea, să mă trag asupra mănăstirilor de la munte”.

Mai târziu, în timpul retragerii răsculaţilor spre mănăstirile din Oltenia (după 15 mai), când căpitanii de arnăuţi, instigaţi de şefii eterişti, complotau în tabăra pandurilor, Tudor, simţindu-se ameninţat de partizanii lui Ipsilanti, a chemat lângă sine pe Solomon. Scrisoarea trimisă acestuia conţinea următoarele dispoziţii (după relatarea lui Solomon): (1) „orice sârbi şi greci vor fi prin mănăstiri să-i dăm afară şi să rămâie numai panduri”; (2) „să mă scol cu toţi pandurii mei şi să mă duc la dânsul la satul Goleşti”; aceasta, „fiindcă toţi pandurii cei mai vechi şi mai buni erau cu mine”.

Actul trădării de la Goleşti s-a petrecut însă mai înainte ca Solomon să fi putut executa ultimele ordine ale lui Tudor. Alexandru Ipsilanti şi căpitanul Iordache au scris şi ei lui Solomon, lăudându-i vitejia, şi chemându-l să se unească cu ei. Însă Solomon, de comun acord cu căpitanii săi, a refuzat să dea ajutor eteriştilor în lupta cu turcii, şi a trecut în Austria”‘‘.

Cu totul altul este cazul comandantului de arnăuţi Diamandi Giuvara (Iamandi). El fusese numit cârc-serdar în Oltenia, în timpul lui Caragea. După izbucnirea mişcării, divanul Craiovei îi dă misiunea să înfrângă pe răsculaţi. Diamandi porneşte împotriva lor, când aceştia asediau mănăstirea Motru, unde se închiseseră ispravnicii de Mehedinţi (începutul lui februarie). După puţin timp, Diamandi (care era eterist şi urma dispoziţiile lui Iordache) se închină lui Tudor şi îi jură credinţă.

Câştigă astfel încrederea conducătorului, care, ajuns stăpân peste Oltenia, îl orânduieşte ispravnic şi comandir militar în judeţul Romanaţi. Conflictul dintre Diamandi şi Tudor se manifestă la sfârşitul lunii aprilie, când Giuvara părăseşte făţiş partidul lui Tudor (neinteresându-l obiectivele lui sociale şi antifanariote), pentru a trece de partea lui Ipsilanti. Atunci a căutat, prin viclenie, să ia în stăpânire mănăstirea Cozia, ocupată de panduri. „Atentatul a eşuat - notează Fleischhackl - graţie severei vigilenţe prin care Tudor se străduieşte să-şi apere cele cinci districte ale Olteniei”.

Diamandi n-a fost mai credincios nici cauzei antiotomane. La venirea turcilor, s-a dovedit a fi un simplu aventurier. „S-a arătat necredincios şi predător al Eteriei - susţine Chiriac Popescu - arătându-se de două ori la bătălia Drăgăşanilor (cum am aflat) la turci...”. „Am aflat... că a dat coasta vrăjmaşilor” (= s-a înţeles în ascuns cu ei). A promis ajutor trupei lui Macedonschi şi Hagi Prodan, făcând-o să se angajeze în lupta cu turcii (29 mai); apoi, s-a despărţit pe neaşteptate de ea şi a luat-o la fugă. El „nu numai n-a vrut a sta la război împotriva vrăjmaşului, dar n-a vrut a da mână de ajutor, încaltea cu o parte din muniţia lui, la războiul Drăgăşanilor, la lipsa mare ce avea Hagi Prodan...” (Chiriac Popescu)

„Îndată ce a început focul bătăliei, Iamandi a fugit cu întreaga sa cavalerie, alcătuită din 2.000 de arnăuţi, şi m-a lăsat numai cu infanteria de panduri” (Dimitrie Macedonschi). De asemenea, în a doua luptă de la Drăgăşani (7/19 iunie), „când s-au bătut trupul cel mare al lui Ipsilanti, el a fost cel dintâi care s-a tras din bătălie...” (Chiriac Popescu). Diamandi s-a predat lui Sava, care l-a dat pe mâna turcilor, l-a mănăstirea Cozia (20 iulie), şi a fost executat la Constantinopol. „Om intrigant şi perfid” - cum îl caracterizează Liprandi (care concede însă că ar fi fost cândva şi viteaz).

Mai complexă este figura sârbului Hagi Prodan, căpitan în garda domnească, trimis şi el, cu un detaşament de arnăuţi, împotriva răsculaţilor din Oltenia (februarie 1821). Misiunea lui oficială, dată de divan, era ca împreună cu ceilalţi comandanţi de arnăuţi (Ghencea-aga, delibaşa Mihali etc.) să-l reducă pe Tudor la supunere. A plecat „cu cuvânt să se bată cu Tudor, şi... s-a dat de partea lui Tudor” (I. Otetelişanu), probabil în virtutea unei înţelegeri anterioare.

Însărcinarea secretă primită de Hagi Prodan din partea Eteriei, şi poziţia reală adoptată de el în răscoală constituie chestiuni controversate. Hagi Prodan participase la mişcarea de eliberare a sârbilor, sub Caragheorghe, iar în noiembrie 1814 condusese o revoltă antiotomană cu caracter local, oprită însă de Milos, fiindcă nu era suficient de organizată şi nu putea reuşi. Refugiindu-se în Austria şi trecând apoi în Ţara Românească, Hagi Prodan a devenit aici mercenar al curţii domneşti; totodată, a aderat la Eterie.

La 1821, crezul lui politic a fost oscilant: unele acte ale sale par să vădească convingeri eteriste, în vreme ce în altele se manifestă spiritul - temperat în combaterea Porţii - al revoluţiei sârbeşti (imprimat cu deosebire de Milos), care îl apropia de Tudor: Hagi Prodan pare a fi înţeles uneori caracterul specific al mişcării româneşti, ce nu se definea ca o ridicare antiotomană. O vreme, el s-a arătat mai legat de Tudor decât de Ipsilanti, pentru ca apoi să se decidă a face jocul eteriştilor. El a venit în tabăra pandurilor spre sfârşitul lunii februarie.

Cronica anonimă intitulată Istoria jăfuitorilor spune că „se îndatorase foarte mult de boieri ca să piarză pre Tudor; însă el, ... în loc să săvârşească făgăduiala, după ce au mers la dânsul, s-au lipit de el şi i-au descoperit toată taina şi cuvântul ce legase cu boierii, şi i s-au făcut ca un tată”. Cu toate acestea, abia rămas pe lângă Tudor, Hagi Prodan a început să comploteze împotriva lui: prin dare de bani, a căutat să-şi facă aderenţi în rândurile oştirii, răsculaţilor; voia, în primul rând, să-i câştige pe sârbii ce intraseră în Adunarea norodului mai înainte de venirea sa. (Utilizează pentru aceasta suma ce-i fusese încredinţată de boierul eterist C. Samurcaş, care o obţinuse de la vistierie).

La 23 martie / 4 aprilie, în hanul Şerban Vodă din Bucureşti, Tudor a avut o întrevedere cu Udrizki, locţiitorul consulului austriac, făcând, cu acel prilej, declaraţii privitoare la linia sa politică. Era de faţă şi Hagi Prodan, care s-a manifestat ca asociat al lui Tudor şi potrivnic lui Ipsilanti: Ei declară - raportează Udrizki - că nu se războiesc cu Poarta şi că „în nici un caz nu ar face cauză comună cu mişcarea lui Ipsilanti”. După ce s-a alăturat astfel politicii neeteriste a lui Vladimirescu - încât am putea crede că era hotărât să lupte pentru emanciparea poporului român -, Hagi Prodan s-a crezut totuşi îndreptăţit, împreună cu Dimitrie Macedonschi, să-l predea pe conducătorul pandurilor în mâinile lui Iordache, pe motiv că a trădat Eteria.

La retragerea răsculaţilor din capitală, Hagi Prodan „căuta pricină” lui Tudor: ca să-şi poată împlini scopul de a-l pierde, l-a hărţuit cu cereri de bani, în tot cursul călătoriei până la Goleşti, „întărâtând şi pe ceilalţi şefi de oaste” împotriva lui. La arestarea lui Tudor de către Iordache, Hagi Prodan a răpit condica de socoteli păstrată de secretarul lui Vladimirescu, N. Chinopsi.

Apoi, după înfrângerea eteriştilor, ajungând la Sibiu (împreună cu Dimitrie Macedonschi), a încercat să obţină bani de la cămătarul Hagi Ianuş, precum şi de la casa de comerţ a lui Hagi Constantin Pop, oferindu-le în schimb nişte acte luate din cancelaria lui Vladimirescu, semnate de boieri din divan, care dispuneau să se facă un împrumut, în contul vistieriei, pentru a se plăti lefurile arnăuţilor din oştirea lui Tudor. Tendinţa de căpătuială a lui Hagi Prodan s-a manifestat şi în alte împrejurări, bunăoară cu ocazia jafului de la Beneşti (2 martie) la care a participat şi el. În schimb, are meritul de a fi luptat cu turcii, la 29 mai 1821, la Drăgăşani.

Check Also

Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Legăturile lui Tudor Vladimirescu cu turcii

Legăturile cu turcii, principalul cap de acuzare formulat de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu, se …

Extrase din actele lui Tudor Vladimirescu

„Eu numai cu pandurii ţării, făr’ de nici un ostaş străin, voi face de nu …

Rolul lui Tudor Vladimirescu în Revoluţia de la 1821

Conducătorul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu, s-a născut pe la 1780 în satul Vladimiri …