ONU şi organismele sale. Tratatele de pace

Naşterea Organizaţiei Naţiunilor Unite

Exact aşa cum „Cele 14 puncte” ale lui Wilson trasaseră criteriile primului război mondial, Carta Atlanticului stabilea criteriile celui de al doilea. Încă din 1941 englezii şi americanii au propus crearea unui sistem de securitate generală mult mai eficace decât Societatea Naţiunilor. Modificat, adaptat, acest proiect a devenit în 1942 Declaraţia Naţiunilor Unite. Până în octombrie 1944, I.V. Stalin şi-a manifestat ostilitatea faţă de acest proiect, deoarece defuncta Societate a Naţiunilor admisese abia în 1934 intrarea URSS în organizaţie şi a expulzat-o prompt în 1939, în urma agresiunii împotriva Finlandei.

Negocierile pentru înfiinţarea acestei organizaţii internaţionale s-au purtat în august-septembrie 1944, în cadrul Conferinţei de la Dumbarton Oaks, Statele Unite. Documentele elaborate cu această ocazie au fost dezbătute de reprezentanţii a 50 de state în cadrul Conferinţei de la San Francisco din 25 aprilie - 26 iunie 1945, care a adoptat Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, intrată în vigoare în 24 octombrie 1945, marcând astfel înfiinţarea ONU. Spre deosebire de Carta Societăţii Naţiunilor, noua Cartă cuprindea angajamentul statelor membre de a recurge la sancţiuni, inclusiv militare, contra statelor care refuzau să se conformeze „interesului comun”.

Organele de conducere ale ONU

ONU, care are sediul la New York, este alcătuită din:

  • Adunarea Generală, cuprinzând delegaţii tuturor statelor membre, care poate vota „recomandări” cu majoritate de două treimi, fiecare stat dispunând de un vot;
  • Consiliul de Securitate, compus din 6 membri aleşi pentru doi ani (din 1963,10 membri) şi 5 membri permanenţi cu drept de veto (Statele Unite, Marea Britanie, URSS, Franţa şi China, care în 1971 a înlocuit în Consiliu Taiwanul), care este un organ executiv responsabil cu menţinerea păcii. Un secretar general ales pentru un mandat de cinci ani trebuie să asigure administrarea organizaţiei.

Alte organisme importante ale ONU sunt:

  • Consiliul de Tutelă, care se ocupă de administrarea unor teritorii sub tutelă sau mandat până la obţinerea independenţei acestora;
  • Consiliul Economic şi Social care are astăzi numeroase instituţii specializate şi se ocupă de promovarea în lume a unor standarde mai înalte de viaţă şi justiţie socială;
  • Curtea Internaţională de Justiţie, un tribunal internaţional care se ocupă de judecarea disputelor de ordin juridic între naţiuni (cu sediul la Haga).

Europa după război. Tratatele de pace

Al doilea război mondial a durat 6 ani, a cuprins toate continentele, mai puţin America, şi a făcut peste 60 de milioane de victime (din care 45 de milioane în Europa), în special printre civili. Europa, un continent în ruine, a fost împărţită din punct de vedere politic în două zone de influenţă corespunzând regiunilor ocupate de sovietici, pe de o parte, şi occidentali, pe de altă parte. Europa, ca şi întreaga lume, era împărţită între democraţiile liberale (reprezentative) şi democraţiile populare.

Din 1946, o conferinţă de pace a pregătit tratatele de pace care au fost semnate la Paris la 10 februarie 1947. Ţările aliate Germaniei - Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda - au suferit o serie de modificări teritoriale. Cazul Japoniei şi cel al Austriei au fost reglate în 1951 şi 1955. URSS a negociat de pe poziţii de forţă şi a păstrat toate cuceririle făcute din 1939 (Karelia, ţările baltice, estul Poloniei, nordul Prusiei Orientale, Rutenia şi Basarabia). Germania pierdea 100.000 kmp şi era împărţită, ca şi Austria, în patru zone de ocupaţie. Restul ţărilor Europei reveneau în cea mai mare parte la hotarele din 1937.

Frontierele Italiei au fost modificate în profitul Greciei, care lua Dodecanezul, al Iugoslaviei, căreia îi revenea Istria, şi al Franţei, care prelua regiunea Brique. Graniţele poloneze erau translatate spre vest în detrimentul Germaniei. Pentru a se pune capăt iredentismelor şi pentru ca noile state să corespundă naţiunilor lor, în Europa au avut loc importante transferuri de populaţie. Circa 12 milioane de germani s-au deplasat spre vest.

Procesul de la Nurnberg

În numele tuturor ţărilor învingătoare, cei patru mari - Statele Unite, Marea Britanie, URSS şi Franţa - au constituit în 1945 Tribunalul militar internaţional de la Nurnberg, care a judecat pe principalii conducători nazişti acuzaţi de crime contra păcii, crime de război şi de crime contra umanităţii. Din cei 24 de acuzaţi, 12 au fost condamnaţi la moarte. Procesul a marcat o premieră juridică absolută pe scena lumii: pentru prima dată un întreg guvern al unui stat a fost judecat şi condamnat pentru crimele comise în anii în care s-a aflat la putere. Un tribunal similar i-a judecat şi pe criminalii de război japonezi.

Bilanţul pierderilor umane ale războiului

Ţări

Pierderi militare

(în milioane)

Pierderi civile (în milioane) Populaţia în 1939
Germania 3,0 2,5 67,8
Italia 0,3 0,1 43,8
Japonia 1,3 0,7 72,0
Polonia 0,5 5,5 34,7
Franţa 0,4 0,2 41,6
Marea Britanie 0,4 0,1 47,7
URSS 10,0 10,0 167,3
Statele Unite 0,3 0,0 131,0

România şi Organizaţia Naţiunilor Unite

După sfârşitul războiului, România nu a obţinut statutul de cobeligerantă, deşi luptase în vest alături de Aliaţi. Din teritoriul ţării lipseau Basarabia, Bucovina de Nord, zona Herţei, Cadrilaterul şi Insula Şerpilor (cedată cu acte, în 1948, Uniunii Sovietice). România nu a putut protesta în cadrul Conferinţei de pace de la Paris, unde delegaţia română a fost condusă de Gheorghe Tătărescu, deoarece delegaţia sovietică a cerut reprezentanţilor români ca toate problemele care priveau relaţiile dintre cele două părţi să fie soluţionate pe cale bilaterală.

Problemele adevărate ale României au fost însă făcute cunoscute opiniei publice internaţionale de un grup de diplomaţi şi oameni politici români refugiaţi în Occident în frunte cu Grigore Gafencu, fost ministru de externe. Tratatul de pace recunoştea drepturile României asupra Transilvaniei de Nord, dar legaliza prezenţa militară sovietică neprevăzând nici un termen de evacuare. Comisia Aliată de Control, unul dintre ultimele obstacole în calea cuceririi puterii de către comunişti, a fost desfiinţată. România a fost obligată să plătească URSS despăgubiri de război. România a devenit şi ea membră a ONU în 1955.