Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739)

În urma păcii de la Passarowitz, Oltenia a fost anexată la Imperiul habsburgic şi supusă unui nou regim administrativ. Provincia a fost pusă sub autoritatea supremă a unei comisii, formată din reprezentanţii consiliului militar şi ai Camerei aulice (Hof-Kammer). Decretul imperial din 22 februarie 1719 stabilea liniile generale ale viitoarei cârmuiri a provinciei. Autoritatea locală, sub denumirea de administraţie, era încredinţată unui consiliu (sfat boieresc), format dintr-un ban sau preşedinte (praeses, nu voievod, cum doriseră boierii), în persoana lui Gheorghe Cantacuzino, şi patru consilieri.

Administraţia, al cărei sediu fusese stabilit la Craiova, era pusă, la rândul ei, sub controlul şi autoritatea superioară a comandantului trupelor habsburgice din Transilvania şi Oltenia, căruia i se acordase titlul de „director suprem”. În fruntea fiecărui judeţ a fost numit un vornic, ales din rândurile micii boierimi. Puţin mai târziu, vornicilor li s-au adăugat câte patru ispravnici pentru administrarea celor patru plăşi în care se subîmpărţea fiecare judeţ. Din punct de vedere bisericesc, Oltenia a fost scoasă de sub autoritatea mitropoliei Ţării Româneşti şi trecută sub dependenţa mitropoliei sârbeşti.

Provincia avusese mult de suferit în timpul războiului. La devastările pricinuite de operaţiile militare se adăugase politica sistematică de depopulare aplicată de turci şi de tătari în retragere. Harta Olteniei, alcătuită în primii ani după anexarea provinciei la Imperiul habsburgic de căpitanul Schwanz von Springfels, dă la iveală grava situaţie demografică creată de război. Din 977 de aşezări omeneşti câte consemnează harta, 201 erau sate părăsite. La aceasta trebuie adăugate şi pierderile de populaţie suferite de localităţile care nu fuseseră complet pustiite.

Autorul constată deci, cu bună dreptate, că acestei provincii, ale cărei bogăţii le enumera, „nu îi lipseşte nimic, cu excepţia oamenilor...”. De aceea problema repopulării provinciei a constituit una dintre principalele preocupări ale noilor ei stăpâni. Dar slujbaşii austrieci trimişi să administreze provincia şi să colaboreze cu administraţia locală au putut repede constata că efectele războiului nu erau decât una dintre cauzele - şi nu cea mai însemnată - ale gravei situaţii demografice în care se afla Oltenia.

Altă cauză, cu rădăcini mult mai vechi, a instabilităţii masei rurale, a fugii ţăranilor înăuntrul şi în afara hotarelor ţării, era fiscalitatea excesivă. Pentru a scăpa de covârşitoarele sarcini fiscale, ţăranii treceau uneori graniţele în teritoriul de sub dominaţia otomană, dar de obicei se ascundeau înăuntrul provinciei, fugind dintr-un sat într-altul, dintr-un judeţ într-altul.

Cei mai mulţi se ascundeau în adâncurile pădurilor, unde nu puteau fi urmăriţi de agenţii fiscului. Încă din primii ani ai administraţiei lor, austriecii şi-au dat seama că pentru a repopula provincia şi a statornici populaţia rurală trebuia reformat sistemul fiscal, astfel încât ţăranii să fie puşi la adăpost de gravele abuzuri ale aparatului fiscal, format în cea mai mare parte din boieri.

Principiul noii organizări fiscale a fost acelaşi care a stat la baza reformelor fiscale ale lui C. Brâncoveanu şi Nicolae Mavrocordat: înlocuirea dărilor multiple printr-una singură, cu termene de încasare precis stabilite. Strâns legată de problema fiscală era aceea a relaţiilor agrare. Experienţa administraţiei habsburgice în această privinţă e deosebit de instructivă, atât prin rapoartele anchetelor efectuate cu privire la starea ţăranilor, cât şi prin evidenţierea tendinţelor boierimii în problema agrară.

Înlăturarea monopolului otoman şi achiziţiile făcute de austrieci în Oltenia au constituit un puternic stimulent pentru intensificarea producţiei de grâne. Exportul grânelor oltene în Imperiul Otoman nu a încetat după intrarea provinciei sub stăpânirea habsburgică. Limitat prin intervenţia autorităţilor austriece, el căpătase acum caracterul de comerţ liber şi grâul era plătit la preţul pieţei. Dacă intervenţia austriacă a limitat exportul în Imperiul Otoman, izvoarele atestă în schimb existenţa unui intens export de grâne înăuntrul Imperiului habsburgic.

Un raport al Camerei aulice din 20 iulie 1730 constată că „Valahia este atât de îmbelşugată în grâne, încât Banatul Timişoarei şi-a procurat de acolo în repetate rânduri asemenea produse”. În afara exportului, o parte însemnată a surplusului de produse agricole era consumată de unităţile militare austriece staţionate în Oltenia. Aprovizionarea acestora a constituit un prilej de fructuoase operaţii comerciale pentru boierimea locală.

În aceste condiţii se explică străduinţele boierimii oltene de a intensifica exploatarea ţărănimii. Rapoartele funcţionarilor austrieci pun în lumină legătura strânsă dintre tendinţa de a se spori producţia de grâne şi agravarea sarcinilor ţăranilor dependenţi. Într-un memoriu înaintat la 16 decembrie 1721 directorului suprem, generalul Virmond, boierii cereau să se legifereze obligaţiile ţăranilor de pe moşiile mănăstireşti şi boiereşti, şi anume să se introducă claca de o zi pe săptămână pentru ţăranii cu învoială în schimbul renunţării la dijmă, rumânii urmând să fie supuşi la regimul impus iobagilor din Transilvania (adică 4 zile pe săptămână). Rezultă clar tendinţa stăpânilor de pământ de a-şi spori veniturile prin exploatarea directă a unei suprafeţe mai mari din moşiile lor. Decizia comandamentului austriac a redus însă la 30 numărul zilelor de clacă pe care erau obligaţi să le presteze ţăranii lipsiţi de animale de tracţiune şi la 18, pe acel al ţăranilor care aveau vite.

După moartea generalului Virmond, boierii revin cu cererile lor şi obţin un nou regim de muncă; instrucţiile trimise de generalul Konigsegg la 11 noiembrie 1722 modifică regimul clăcii, noua hotărâre impunând tuturor ţăranilor 52 de zile de clacă pe an (o zi pe săptămână). Această hotărâre a reglementat obligaţiile de clacă ale ţăranilor dependenţi până la sfârşitul ocupaţiei austriece în Oltenia. Ea s-a lovit însă de împotrivirea ţărănimii.

La 15 ianuarie 1735, egumenul Climent al mănăstirii Bistriţa se plângea administraţiei că, „de când m-am rânduit egumen la această sfântă mănăstire, nici unele din satele mănăstirii nu-mi dau nici un feliu de ascultare...”. Pentru a înfrânge rezistenţa ţăranilor, stăpânii de moşie recurgeau la concursul administraţiei sau uneori chiar la cel al trupelor austriece staţionate în provincie.

Apăsătorul regim al obligaţiilor de muncă introdus la propunerea administraţiei oltene, exponentă a intereselor marii boierimi, nu a satisfăcut decât în parte nevoia de braţe de muncă a moşiilor boiereşti şi mănăstireşti. Aceasta explică puternica concurenţă dintre stăpânii de pământ pentru acapararea braţelor de muncă; rapoartele austriece dau la iveală metodele folosite de boieri pentru a şi le procura.

Astfel, de pildă, ţăranii imigraţi din Muntenia sau din sudul Dunării erau îndrumaţi cu sila spre moşiile boierilor. Aici ei deveneau repede victime ale tendinţei de rumânire din partea stăpânilor de moşii. Pentru a pune capăt acestei practici care stânjenea politica de repopulare a provinciei şi care deseori determina pe imigranţi să se întoarcă în provinciile din care veniseră, autorităţile austriece au hotărât să repartizeze ele însele stăpânilor de moşii pe ţăranii imigraţi.

Concurenţa între stăpânii moşiilor nu se limita numai la ţăranii imigraţi, ci şi la localnici, pe care se străduiau să-l atragă pe moşiile lor. Folosind din plin mijloacele pe care puterea administrativă le punea la dispoziţia lor, boierii consilieri, vornicii, ispravnicii şi cel aflaţi în legătură de rudenie sau de interese cu ei au reuşit să determine afluxul masiv al ţăranilor din Interiorul provinciei pe moşiile lor.

Principalul avantaj pe care boierii din administraţie îl ofereau ţăranilor pentru a-i determina să se aşeze pe moşiile lor era de natură fiscală. Practicând pe scară mare evaziunea fiscală cu prilejul întocmirii recensămintelor, acordând ţăranilor din satele lor însemnate uşurări fiscale, boierii dregători au reuşit să obţină, în detrimentul celor lipsiţi de asemenea mijloace, braţele de muncă necesare valorificării în bune condiţii a întinselor lor domenii.

Izvoarele dau numeroase ştiri despre fuga ţăranilor înspre moşiile boierilor dregători. Satele fiscale, foste sate domneşti intrate în patrimoniul habsburgic, au fost primele victime ale acestui proces. În 1723, un funcţionar austriac raporta că boierii „au pustiit întregi sate fiscale”. A urmat apoi o acţiune sistematică de atragere a ţăranilor din satele mănăstireşti, boiereşti şi moşneneştl prin sistemul „protecţiei” (ansamblul avantajelor oferite de boierii dregători ţăranilor de pe moşiile lor: reducerea simţitoare a cotei de contribuţie, scutirea de corvezi pentru construcţiile de interes militar etc.).

Sarcinile impuse satelor „neprotejate” erau atât de apăsătoare, încât se înţelege uşor fuga masivă a ţăranilor înspre satele privilegiate ale dregătorilor. În 1728 se semnala, de pildă, fuga „în cete” a ţăranilor spre judeţul Jiul de Sus, în care se aflau numeroase sate ale consilierilor Dositei Brăiloiul, Ilie Ştirbei, Constantin Strimbeanul şi ale altor dregători.

În acelaşi timp, boierii deţinători de autoritate au folosit arma fiscală ce le fusese pusă la îndemână şi pentru a accelera procesul de acaparare a pământului moşnenilor, care în epoca aceea mai ocupau încă un loc însemnat în structura socială a provinciei. Pentru a se sustrage apăsării fiscale, numeroase sate de moşneni invocau protecţia boierilor dregători, care le-o ofereau în schimbul unor obligaţii: moşnenii prestau un număr de zile de clacă în folosul gospodăriei boiereşti sau îngăduiau boierului „protector” să construiască în satul lor o moară sau o circiumă, care-i aduceau însemnate venituri.

Sistemul protecţiei s-a extins repede; dintr-o catagrafie contemporană aflăm că, din 342 de sate de moşneni, 137 (adică aproximativ 40%) se aflau sub „protecţia” câtorva boieri mari şi mijlocii Dar protecţia fiscală nu constituia decât o etapă a procesului de absorbire a satelor de moşneni în domeniul boieresc. Pentru unele dintre aceste sate dispunem de informaţii din care rezultă că au intrat în stăpânirea boierilor sub a căror „protecţie” se aflaseră anterior.

Aplicarea pe scară mare a sistemului protecţiei atât în privinţa ţăranilor dependenţi, cât şi a moşnenilor, prezenta însă mari inconveniente pentru austrieci, în primul rând pentru interesele lor fiscale. Toate încercările acestora de a întocmi recensăminte exacte s-au lovit de împotrivirea boierilor dregători, care, în scopul expus mai sus, falsificau sistematic şi masiv datele demografice.

Erariul imperial suferea daune mari de pe urma aplicării acestui sistem. Pe terenul acesta s-a dezvoltat conflictul dintre boierimea olteană şi autorităţile austriece. Pentru a pune capăt marilor fraude constatate şi care loveau în interesele lor fiscale, pentru a elimina cauzele fugii ţăranilor înăuntrul şi în afara provinciei, austriecii s-au hotărât să îngrădească puterea nelimitată de care dispuneau în fapt boierii dregători.

Încă din anul 1725, cu prilejul expirării mandatului lui Gheorghe Cantacuzino, a fost numit în funcţia de preşedinte al administraţiei oltene un german, în persoana colonelului Schramm. Trei ani mai târziu, elementul austriac în administraţia locală era întărit şi prin numirea unui consilier. Rescriptul imperial din 27 aprilie 1729 referitor la reorganizarea provinciei indica un şir de măsuri menite să curme gravele abuzuri întreţinute de administraţia veche. Deşi e greu de stabilit, în stadiul actual al informaţiei, în ce măsură au fost înlăturate fraudele, este sigur că ele nu au fost eliminate cu totul. Informaţii mai târzli dovedesc continuarea - e drept, pe scară mai redusă - a metodelor folosite de boieri pentru a-şi spori veniturile.

La asuprirea pe care locuitorii o sufereau din partea boierimii oltene se adaugă stoarcerile autorităţilor civile şi militare austriece. Tendinţa de a obţine venituri cât mai mari din provincie şi abuzurile slujbaşilor camerali austrieci explică ostilitatea populaţiei faţă de noii stăpânitori ai provinciei; generalul Konigsegg, directorul suprem, raporta în 1724 consiliului de război, unul dintre forurile tutelare ale provinciei, că „chiar şi numele Camerei sau al fiscului trezeşte teama şi groaza întregii naţiuni”.

Foarte apăsătoare erau şi obligaţiile de găzduire şi de transport ale funcţionarilor în deplasare (Vorspann), corvezile pentru construcţiile de interes militar iniţiate de austrieci, cum şi abuzurile de tot felul ale militarilor austrieci staţionaţi în provincie. După reînceperea ostilităţilor în 1736, provincia a fost supusă unui aspru regim de rechiziţii pentru întreţinerea trupelor austriece. Toate acestea laolaltă explică manifestările ostile ale ţăranilor olteni faţă de trupele austriece în retragere şi rapida lichidare a regimului instaurat de austrieci în provincie.