Oliver Cromwell la putere

Oliver Cromwell, rămăşiţa de parlament şi armata rămaseră în fruntea unei Anglii ostile şi indignate, pe care trebuiau totuşi s‑o guverneze. În această ţară legalistă nu mai exista nici o putere legală. Judecându-l pe Carol I, parlamentul afirmase: Comunele Angliei adunate în parlament, alese de popor şi reprezentându-l, constituie forţa supremă şi tot ce hotărăsc ele are putere de lege chiar şi fără consimţământul lorzilor şi al regelui.

Dar această ficţiune nu înşela pe nimeni. În ce măsură rămăşiţele unui parlament vechi de 9 ani, alese nu de popor, ci de soldaţi, reprezentau naţiunea? Oamenii aceştia se aflau la Westminster pentru că i‑a menţinut armata, poporul ura armata, iar armata dispreţuia parlamentul. Nimic mai trist decât spectacolul unei ţări care suportă de teamă un guvern detestat. Independenţii şi Cromwell repetau fără încetare că fuseseră „aleşi de Domnul”; s‑a spus că nici un alt mod de alegere nu le‑ar fi permis să reprezinte Anglia.

În martie rămăşiţa de parlament aboli Camera Lorzilor şi funcţia regelui, ca „inutile, apăsătoare şi periculoase pentru libertatea poporului”. Anglia trebuia să fie în viitor un Commonwealth, o republică. Dar pentru ca acest cuvânt să aibă oarecare sens, ar fi trebuit să se facă alegeri, şi independenţii nu le puteau face. Regaliştii şi presbiterienii s‑ar fi unit ca să‑i alunge.

Condamnaţi să menţină o dictatură militară cu totul contrară principiilor lor, republicanii aceştia se justificau invocând Biblia. Fiica lui Faraon, găsind leagănul lui Moise, porunci să fie căutată mama, pentru a creşte copilul. Noua republică trebuia edificată, până va ajunge la vârsta adultă, de acei care au adus‑o pe lume. Erau, de altfel, în stare să se facă, dacă nu iubiţi, cel puţin ascultaţi. Cromwell alcătui un Consiliu de stat, în care intrară câţiva squires, avocaţi, oşteni şi care administra într‑un mod eficace finanţele, armata şi marina.

Ambasadorul lui Mazarin, deşi ostil acestor regicizi, recunoştea în scrisorile oficiale competenţa lor: „Sunt economi în afacerile lor particulare şi darnici în ce priveşte devotamentul lor faţă de afacerile publice, pentru care fiecare munceşte pe brânci, parcă ar fi vorba de propriile sale interese”. Iar în fiinţa lui Cromwell însuşi coexista (amestec foarte englez) un realism prudent împreună cu patimile cele mai violente.

O dictatură militară nu este posibilă decât dacă dictatorul are cel puţin sprijinul armatei. Or, armata, care crezuse că face o revoluţie democratică, se supărase repede văzând că adusese la putere o oligarhie. Conducătorii săi alcătuiseră o constituţie republicană (The Agreement of the People): alegeri la fiecare 2 ani, sufragiu aproape universal, libertatea conştiinţei. Rămăşiţa de parlament primise documentul cu toată curtoazia datorată unor cetăţeni bine înarmaţi şi apoi nici nu-l luă în seamă.

Curând ostilitatea faţă de guvern deveni aproape unanimă. Regaliştii se simţeau încă neputincioşi, dar sperau într‑o grabnică revanşă. Presbiterienii considerau parlamentul eretic. În fruntea nivelatorilor, demagogul Lilburne, veşnicul nemulţumit, porni să se războiască cu noua cârmuire. Când John Lilburne muri, cineva îi compuse un epitaf în care se spunea că, dacă pe lumea cealaltă, John îl va întâlni pe Lilburne, cele două jumătăţi se vor lua la ceartă.

Dar acest pamfletar insuportabil plăcea maselor, care îl numeau: cinstitul, liberul John. Orice revoluţie aduce la suprafaţă două tipuri de oameni, cei care sunt conducători din naştere şi cei care sunt rebeli din naştere. Cromwell aparţinea primei categorii, Lilburne celei de‑a doua. Or, guvernarea este o meserie care‑şi are exigenţele ei constante; noii stăpâni justifică aceste exigenţe prin principii originale, dar li se supun ca şi cei dinaintea lor.

Cromwell, întocmai ca odinioară Carol I, porunci să fie arestat John Lilburne. Acesta refuză să se descopere în faţa Consiliului de stat, „care - spunea el - nu avea mai multă autoritate legală decât el însuşi”. Nici un juriu nu voi să-l condamne. Londra era acum tot atât de ostilă Rump‑ului ca odinioară regelui. Când guvernul Republicii porunci executarea unui răzvrătit în faţa catedralei Sfântul Paul, toţi orăşenii din Londra arborară panglica verde a nivelatorilor.

Cromwell nu putea fi decât foarte îngrijorat de această agitaţie egalitară. El credea în necesitatea unei aristocraţii, pe care de altfel o definea mai mult prin credinţă decât prin origine. Avea groază de orice dezordine. „Trebuie să‑i distrugeţi pe oamenii aceştia sau vă vor distruge ei”, repeta el în Consiliul de stat. Dar conştiinţa îl chinuia; pe vremea lui Pym şi a lui Hampden, el însuşi îşi pusese încrederea în lege şi în parlament; putea prea bine acum să impună domnia săbiei şi să‑şi spună spre a se linişti, că era sabia Domnului. Cu toate acestea nu reuşea să se convingă.

Pentru neliniştea sa sufletească singurul leac a fost întotdeauna acţiunea. În bătălie se trezeau bunul său simţ şi virtuţile practice. Or, prilejurile de a acţiona nu lipseau. De câţiva ani Irlanda era condusă de un partid catolic, protestanţii englezi fuseseră masacraţi. Cromwell porni într‑acolo, în fruntea unei armate după modelul nou cu un alai aproape regesc.

Nimici forţele locale şi răzbună masacrul printr‑un alt masacru; oştean al lui Iehova, el aplică în toată rigoarea lor metodele de război descrise în Biblie. În Irlanda, pe pământurile din est, îi instală pe soldaţii săi protestanţi şi, descoperind în el instinctul invadatorilor antici, îi împinse pe irlandezi în comitatul Connaught, în vest. Atunci începu lungul martiraj al Irlandei, încăpută pe mâna unor proprietari străini, care nici nu locuiau acolo.

Yeomenii colonizaţi de Cromwell n‑au prins niciodată rădăcini acolo. Unii au arendat fermele lor unor irlandezi şi s‑au întors în Anglia; alţii s‑au căsătorit cu irlandeze şi au devenit irlandezi. O consecinţă gravă a acestui război a fost că, aristocraţia irlandeză fiind nimicită, i‑a fost substituită o teocraţie. Protestantul Cromwell a predat Irlanda clericalismului catolic (1650-1652).

Scoţia părea mai periculoasă. Executarea lui Carol Stuart, rege scoţian, a dus la reîmpăcarea - în ura lor continuă faţă de regicizi - a bisericii (Kirk) presbiteriene şi a nobilimii scoţiene. Prinţul de Wales a fost proclamat rege, la 19 ani, sub numele de Carol al II‑lea, şi a semnat Covenant‑ul. Devenise probabilă o invazie a Angliei de către o armată regalistă. Cromwell propuse un război preventiv. Loialul Fairfax refuză să se amestece. „Ar fi o violare a ligii solemne formată odinioară - a spus el. - Excelenţa voastră - răspunse Cromwell - va trebui în curând să aleagă între un război pe meleagurile altei ţări şi un război în patria noastră”.

Fairfax se retrase; Cromwell deveni comandant‑şef. Experienţa celor 10 ani de război făcuse din acest mărunt squire un mare general. Cunoştea puţine teorii asupra artei războiului, dar era un organizator minunat, un şef admirabil şi, în bătălie, un tactician care ştia să‑şi păstreze mintea limpede şi să ia în clipa favorabilă hotărârea de a risca totul. S‑a folosit de un joc îndrăzneţ împotriva scoţienilor.

Lăsându‑i să pătrundă pe teritoriul englez, se plasă între ei şi Scoţia şi‑i zdrobi la Worcester, în 1651. Tânărul rege Carol al II‑lea, care se bătuse vitejeşte, trebui să fugă. E o dovadă de loialism din partea populaţiei engleze faptul că acest adolescent care voia să se salveze prin fugă a găsit pretutindeni în ţară credincioşi care să-l ocrotească, să-l ascundă şi, în sfârşit, să-l trimită teafăr şi sănătos pe continent.

Ca şi Irlanda, Scoţia părea supusă, dar fostul său parlament avea să renască în timpul Restauraţiei. Uniunea Marii Britanii era acum completă şi, timp de câteva săptămâni, datorită victoriei, Cromwell a devenit popular. Parlamentul îi dădu o dotaţie regească şi palatul Hampton Court. Când Londra, care cu două luni mai înainte îl huiduise, îl primi cu salve de muschete şi strigăte de bucurie şi când locotenenţii săi îi arătară imensa mulţime adunată, el răspunse că va veni şi mai multă lume să-l vadă spânzurat.

Un răspuns sumbru, deoarece, cu toate victoriile sale, Cromwell rămâne posomorit. El vede, el ştie că această ţară, pe care ar dori s‑o vadă guvernată de sfinţi, este exploatată de profitori, că această armată de 50.000 de oameni, inutilă după înfrângerea duşmanilor din afară, duce ţara de râpă, că închisorile sunt pline de datornici şi drumurile înţesate de cerşetori. Înţelege că a sosit momentul să se treacă de la legea militară la legea civilă, de la forţă la justiţie. Dar prin ce mijloace? Cu toată meditaţia şi rugăciunile sale, nu vede leacul. Ce‑i de făcut? Alegeri? Dar ştie prea bine că dacă ar îngădui tuturor cetăţenilor să voteze în mod liber, aceştia ar rechema dinastia Stuart.

E adevărat că lui Edmond Calamy, care îi spusese că din zece englezi nouă îi sunt ostili, îi răspunse: „Dar dacă‑i dezarmez pe cei nouă şi pun o sabie în mâna celui de‑al zecelea?” Ar trebui să fie măcar de acord cu al zecelea; dar Cromwell s‑a săturat de intoleranţa partizanilor săi şi începe să viseze vag la o Anglie protestantă, unită şi imperială. Ce altă soluţie există? Să dea drumul armatei? Armata s‑ar revolta. Să restabilească monarhia? I se întâmplă să se gândească şi la asta. „Şi dacă un om ar lua asupră‑şi sarcina de a deveni rege?” În orice caz e necesar să dizolve rămăşiţa de parlament, de care armata e dezgustată. La 20 aprilie 1653, lordul‑general Cromwell intră în parlament şi se aşează pe una din bănci.

Ascultă, îşi pierde răbdarea, apoi se ridică: „Haide, hai, ne‑am săturat de toate astea. Am să pun capăt pălăvrăgelilor voastre... Spuneţi că sunteţi un parlament; nu sunteţi... Unii din voi sunt beţivani, alţii curvari... Cum puteţi fi un parlament prin graţia lui Dumnezeu? Plecaţi, vă spun...” Şi ridicând sceptrul, emblema sacră a puterii parlamentului, întrebă: „Ce să facem cu fleacul ăsta? Luaţi-l...” După ce‑i dădu afară pe toţi, porunci să se încuie uşile. Un soldat luă cheile şi sceptrul. „Parlamentul cel lung dispăruse uşurel ca un vis”, spune un martor.

Sceptrul după coroană, parlamentul după suveran, nu mai rămânea în această ţară nici o urmă a îndelungatului trecut de libertate. Dar încă o dată, ce formă de guvernământ să adopte? Republica, spuneau unii; monarhia, răspundeau alţii; Cromwell, fără a sta pe gânduri, se opri la sfinţi. Neândrăznind să recurgă la alegeri, ceru bisericilor independente să găsească nişte oameni înţelepţi şi constitui astfel un parlament de 150 de membri, care fu denumit Parlamentul lui Barebones, nume aparţinând unui oarecare Praisegod Barebones, negustor de piele din Fleet Street, care era unul dintre membrii săi. Sir Harry Vane refuzase să facă parte din această adunare, spunând că preferă să aştepte paradisul ca să fie împreună cu sfinţii. Cromwell se dezgustă repede de oamenii aceia pe care el însuşi îi scosese din obscuritate şi fără îndoială că i‑ar fi concediat şi pe ei dacă nu s‑ar fi dizolvat singuri.

O nouă constituţie fu pregătită de şefii armatei. Acest instrument de guvernare este remarcabil prin îndrăzneala ideilor, atât de noi încât nici nu s‑au putut aplica atunci. Mai curând decât Anglia modernă, documentul prefigura Statele Unite de astăzi. Autoritatea supremă trebuia să aparţină unui lord‑protector, unui consiliu şi unui parlament, completat curând cu o Cameră a Lorzilor. Orice măsură votată de parlament devenea legală, chiar după un veto al Protectorului, cu condiţia să nu fie contrară legilor fundamentale ale republicii.

În secolul al XX‑lea parlamentul britanic va fi, cel puţin în teorie, atotputernic; la nevoie, va putea să modifice printr‑un vot constituţia regatului. Parlamentul Protectorului era, dimpotrivă - aşa cum e Congresul american - supus constituţiei. Pentru prima oară Anglia, Scoţia şi Irlanda erau guvernate de aceleaşi legi. Magistraţi englezi judecau în Scoţia; o armată engleză sub comanda lui Monk menţinea acolo ordinea, parlamentul din Westminster legifera pentru Scoţia. Irlanda era şi ea reprezentată în parlamentul comun şi coloniştii anglo‑saxoni expropriau populaţia indigenă de acolo. Dar această „unire” impusă prin forţă rămânea precară şi, începând de la Restauraţie, vechile parlamente aveau să reapară şi în Scoţia şi în Irlanda.

Cea mai mare parte a măsurilor votate atunci au fost efemere, fiind premature, dar multe dintre ele (învăţământul gratuit, serviciul poştal public, libertatea presei, dreptul de vot al femeilor şi votul secret, banca naţională) aveau să reapară şi să triumfe după o lungă eclipsă. O activitate reformatoare agita plăpândul parlament al Protectorului, aşa cum frigurile agită un corp bolnav.

Între Cromwell şi Camera Comunelor se iviră conflicte tot atât de grave ca între Carol şi parlamentul său, dar Protectorul avea ceea ce i‑a lipsit totdeauna lui Carol: o armată puternică. Numai asupra unui singur punct parlamentul şi Protectorul erau de acord: şi unul şi celălalt voiau să fie ordine. Orice rebel inteligent care vine la putere devine om de guvernământ.

Cromwell era om de guvernământ din instinct. Ţara a suferit destul, spunea el; acum trebuie să i se panseze rănile şi să se refacă Anglia tradiţională. Aceasta era şi părerea parlamentarilor. Dar ei susţineau că pentru o astfel de refacere trebuia mai întâi să nu i se impună parlamentului o constituţie de către un şef militar. Cromwell nu era însă de acord să le îngăduie discutarea trăsăturilor esenţiale ale instrumentului de guvernare întocmit de armată. Parlamentarii cereau controlul asupra armatei; Cromwell era de părere că a pune armata în slujba facţiunilor ar fi însemnat reînvierea războiului civil.

În sfârşit, Cromwell voia oarecare toleranţă religioasă (prin 1655 autoriza în mod tacit întoarcerea evreilor, expulzaţi pe vremea lui Eduard I); parlamentul combătea în acelaşi timp toleranţa religioasă şi despotismul militar. Şi învinse sabia. Anglia fu împărţtiă în mai multe zone militare, pusă fiecare sub autoritatea unui general‑maior. Disciplina austeră a puritanilor fu impusă progresiv întregii ţări. Deoarece teatrele din Londra fuseseră închise, actorii ambulanţi au fost trimişi la închisoare; se interziseră jocurile la ţară, se închiseră cafenelele. Anglia lui Shakespeare deveni virtuoasă prin constrângere şi regreta pe judecătorul de pace cavaler, care, cel puţin, fusese jovial. Regimul acesta a inspirat ţării pentru multă vreme groaza de armata permanentă.

Anglia nu iubea armata, dar armata de uscat şi flota impuseseră în afară respect faţă de Anglia. Vreme îndelungată duşmanul principal a fost Olanda. Cele două ţări îşi disputau comerţul şi transportul naval. Prin Actul de navigaţie din 1651, Cromwell interzise altor vase decât celor engleze să importe mărfuri în Anglia. Olandezii refuzară să salute pavilionul englez în apele engleze. Urmă un conflict în care doi mari amirali, olandezul Tromp şi englezul Blake, se aflară faţă în faţă. Flotele combatante erau egale, dar comerţul Olandei era mai vulnerabil şi ea suferi mai mult decât rivala sa.

După pacea cu Olanda, semnată în 1654, principalul duşman din afară al lui Cromwell fu Spania. Împotriva ei s‑a aliat cu Franţa, care, deşi putere catolică, făcea pe plan extern politică protestantă, din ură faţă de casa de Austria. Cromwell îi luă Spaniei Jamaica şi, „plantând” acolo coloni englezi, înfiinţa o colonie prosperă. El, cel dintâi, a avut ideea de a trimite şi menţine o flotă engleză în Mediterana şi, ca să‑i asigure flotei libera trecere, de a fortifica Gibraltarul.

Puterea sa maritimă şi mediteraneană i‑a îngăduit lui Cromwell să intervină cu eficacitate în treburile continentale; el protegui pe protestanţii valdenzi împotriva ducelui de Savoia, bombardă Tunisul şi putu cere indemnizaţii de la Toscana şi de la papa. Mazarin căuta să se alieze cu el şi „coastele de fier” (Ironsides) ocupară Dunkerque. Dar războaiele acestea costau scump şi, cu toate succesele repurtate pe mare şi pe uscat, politica externă a lui Cromwell nu era populară.

Stăpân a trei regate, temut în toată Europa, Protectorul nu mai avea ca duşmani - dar duşmani neîmpăcaţi - decât pe foştii săi prieteni. Ajuns la putere graţie unei armate republicane, fanatice şi „nivelatoare”, ar fi vrut să se servească de ea pentru a restabili vechea ierarhie engleză. Dar o găsi rebelă. Dacă parlamentul voia să-l facă rege al Angliei, soldaţii săi îl ameninţau cu duşmănia lor.

Dacă, fiind prinţ de fapt, ţinea o adevărată curte, puritanii murmurau că erau o curte „a păcatelor şi a vanităţii”, cu atât mai oribilă cu cât se invoca mereu numele Domnului acolo. Când, în 1658, Cromwell muri, tânăr încă (avea 59 de ani), de tristeţe şi de friguri totodată, întreg edificiul, clădit în grabă, prin care încercase să înlocuiască Anglia tradiţională, se clătină îndată. Aproape de a‑şi da sfârşitul, fu auzit murmurând: „Opera mea e împlinită”. Dar ea n‑avea să‑i supravieţuiască.

Cromwell desemnase ca urmaş pe fiul său Richard, un om lipsit de răutate, dar şi de har, care se văzu în neputinţă de a rezolva conflictul latent dintre armată şi puterea civilă, incapabil să potolească resentimentele, mai grave încă, dintre şefii de armată rivali. Urmă un an şi jumătate de anarhie. Richard dispăru de pe scenă şi curând nu rămaseră în arenă decât doi generali: Lambert, republican şi Monk, regalist în ascuns. Monk veni la Londra, şi poetul Milton, între alţii, îi propuse ca, pentru salvarea republicii, să reînfiinţeze Parlamentul cel lung. Dar era suficient să‑ţi arunci privirile prin oraş ca să‑ţi dai seama de sentimentele englezilor. În focurile de bucurie, orăşenii şi ucenicii aruncau „rămăşiţe” simbolice.

Decât un război civil sau o dictatură militară, grosul populaţiei dorea o restauraţie. Monk, om energic şi rezonabil, acţiona cu o încetineală plină de înţelepciune. Întoarcerea regelui, dorită totodată de cavaleri şi presbiterieni, adică de o mare parte a ţării, era greu de pregătit legalmente deoarece numai parlamentul putea să-l recheme pe rege şi numai regele putea să convoace parlamentul. Monk grupă în jurul lui atâţia lorzi câţi putu reuni şi invită pe electori să aleagă o Cameră a Comunelor. Mai târziu regele confirmă această convocare şi juriştii menţinură ficţiunea că monarhia nu şi‑a încetat niciodată existenţa.

De fapt, regele fusese repus pe tron de o adunare convocată în mod neregulat, dar, cum era vorba de un rege legitim, desemnat pe baza dreptului de succesiune, hotărârea era inatacabilă. Restauraţia se făcu fără război civil, pentru că Monk avu prevederea să garanteze trupelor plata soldei. Soldaţii cunoşteau sentimentele populaţiei, ei nu mai erau de acord cu ofiţerii lor; erau fericiţi să se termine odată. Nu trecuseră nici 2 ani de la moartea lui Cromwell şi tot ceea ce crease se făcuse praf şi pulbere, ca şi el însuşi.

Check Also

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …

Iacob al II-lea şi Revoluţia de la 1688

Carol al II‑lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica …