Ofensiva împotriva turcilor şi amestecul lui Mircea cel Bătrân în frământările interne ale Imperiului Otoman

După victoria din 1396-1397, Baiazid ajunsese să stăpânească un imperiu a cărui întindere o depăşea de câteva ori pe cea avută sub înaintaşii săi. Pentru guvernarea unui asemenea imperiu erau necesare mijloace înaintate, pe care sultanii, datorită înapoierii în care se găsea societatea turcească, nu le aveau. Pentru acest motiv, la sfârşitul secolului al XIV-lea, clasa conducătoare otomană a făcut eforturi deosebite pentru aflarea căilor celor mai potrivite de organizare a noului imperiu. În ce îi privea pe feudalii turci, ei ar fi dorit să joace rolul pe care îl aveau în Europa marii baroni, să-şi întărească drepturile de stăpânire feudală în ţinuturile ce li se încredinţaseră spre administrare.

Împotriva acestei tendinţe, ce ducea vădit la fărâmiţarea inevitabilă a imperiului său, Baiazid a încercat să reacţioneze şi să pună bazele unui imperiu autocrat, fără însă a reuşi. Marii feudali turci au hotărât să folosească orice mijloace pentru a înlătura stăpânirea aspră, devenită tot mai ameninţătoare, a sultanului. Ei recurg atunci la trădarea directă, chemând împotriva lui Baiazid pe vestitul cuceritor mongol, Timur Lenk. În 1402, se dă o luptă mare la Ankara, în care, trădat de ai săi, Baiazid este înfrânt, luat prizonier şi purtat de învingător prin toată Anatolia.

După 1402, în Imperiul turcesc se dezlănţuie lupte feudale interne, care, ca şi în alte state din Europa, îmbracă forma luptei pentru tron. Criza Imperiului otoman era importantă nu numai pentru soarta acestuia, ci şi pentru interesele tuturor popoarelor din sud-estul european. Slăbind puterea de rezistenţă a imperiului, criza stimula voinţa de eliberare a popoarelor balcanice, căzute sub jugul otoman, şi, totodată, dădea posibilitate lui Mircea cel Bătrân să făurească proiecte din cele mai cutezătoare.

Sporirea autorităţii marilor feudali turci din Peninsula Balcanică, la începutul veacului al XV-lea, îi împingea pe aceştia la incursiuni de pradă tot mai dese în Ţara Românească, ceea ce a dus, în mod firesc, la o reacţie puternică din partea lui Mircea. Pentru înţelegerea deplină a ofensivei Ţării Româneşti din această vreme, trebuie precizat că interesele unor puteri mediteraneene, Veneţia şi Genova, cereau ca moştenirea lui Baiazid să nu fie definitiv destrămată. De aceea, ele au căutat să împiedice atât acţiunile de revoltă ale popoarelor subjugate, cât şi încercările lui Sigismund de Luxemburg şi ale lui Mircea de a forma o nouă coaliţie antiotomană.

Mircea a înţeles că efortul său de stăvilire a atacurilor devastatoare ale bandelor turceşti nu se putea mărgini la măsurile interne pe care le iniţiase; întărirea sistemului de cetăţi, crearea unor dregătorii de tipul băniei Severinului şi întărirea oastei erau, desigur, mijloace importante, dar nu întru totul suficiente unei apărări eficace. În 1401, o mare oaste de pradă, condusă de Evrenos bei, devastează sudul Transilvaniei şi Ţara Românească, luând numeroşi robi. Cu acest prilej, Mircea se vede silit, prin forţa împrejurărilor, să-i urmărească pe turci, zdrobindu-i în Dobrogea, în aşa fel, încât puţini dintre ei au mai reuşit să scape cu fuga.

Succesul acesta al oştilor româneşti nu rezolva totuşi problema, ci era o indicaţie pentru domn că, pentru a se pune definitiv capăt incursiunilor, trebuia luptat împotriva celor care aţâţau şi sprijineau pe devastatori şi ale căror centre le constituiau atunci Chilia şi unele cetăţi dobrogene. Chilia fusese cedată de Sigismund, în 1399, genovezilor, în cadrul unor planuri de colaborare cu negustorii italieni; în Dobrogea, unii feudali întreţineau legături cu bandele de azapi şi achingii, pe care le sprijineau.

Pentru a-şi asigura o deplină libertate de acţiune, Mircea reînnoieşte acum vechiul tratat de alianţă cu Polonia. Reconstituirea vechii alianţe cu Moldova şi Polonia îi îngăduie domnului Ţării Româneşti să reînceapă lupta. În 1402, cu oastea sa şi cu trupe transilvănene şi moldoveneşti \ Mircea pune stăpânire pe Chilia, izgonindu-i pe genovezi de la hotarele ţării sale. Apoi, în 1404, recucereşte şi cea mai mare parte a teritoriului dobrogean, ocupând şi Silistra.

În 1406, se încheiase o primă etapă a ofensivei Ţării Româneşti împotriva cotropitorului şi a aliaţilor săi, ceea ce îi îngăduia lui Mircea să se intituleze: „mare voievod şi singur stăpânitor, domn a toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti, şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului, şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile, peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare, şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor”. Fiecare din elementele acestui titlu indică cele trei etape prin care stăpânirea sa a depăşit marginile ţării al cărei tron îl moştenise.

Trebuie precizat că Mircea a acordat o largă autonomie teritoriilor din afara Ţării Româneşti propriu-zise şi le-a respectat tradiţiile administrative. La Silistra, de pildă, cârmuiau dregători locali, intitulaţi chefalia. Din acest motiv, el nu a fost privit de localnici ca un cuceritor, aceştia preferind stăpânirea domnului Ţării Româneşti celei a turcilor. Mărturie stau cântecele populare care exprimau recunoştinţa faţă de domnul român, precum şi o inscripţie din 1408 de la Silistra, scrisă în limba greacă. Locuitorii ţineau să amintească urmaşilor cele trăite de ei, când „Io Mircea, marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit «Silistra de turci»”. Este o mărturie preţioasă cu privire la colaborarea ce domnul român a căutat în genere la vecinii săi.

Ţara Românească atinsese la începutul secolului al XV-lea un asemenea prestigiu, încât prietenia domnului ei era căutată atât de Ştefan Lazarevici, despotul Serbiei, cât şi de unii emiri turci, care luptau împotriva încercărilor unui fiu al lui Baiazid, Soliman, de a reface imperiul tatălui său. Spre Mircea se îndreaptă acum nu numai pretendenţii la tronul sultanului, ci şi comandanţi de oaste, căpetenii administrative locale sau elemente turceşti ce năzuiau să reformeze instituţiile Imperiului. Sub conducerea lui Mircea, Ţara Românească ajunsese în această vreme o putere însemnată, datorită întinderii teritoriului ei, măsurilor de organizare internă şi politicii de colaborare a domnului cu vecinii. Pe astfel de trainice temelii, Mircea a putut să clădească planul atât de cutezător al intervenţiei sale în Imperiul otoman.

La sfârşitul anului 1406, a avut loc la Severin o întâlnire între Mircea şi Sigismund, pentru a preciza detaliile cooperării forţelor româno-maghiare în lupta împotriva turcilor. Ofertele primite de Mircea din partea emirilor asiatici şi atacurile prădalnice ale turcilor, care se iviseră din nou la nordul Dunării, arătau domnului că reluarea ofensivei se impunea ca o necesitate vitală pentru Ţara Românească. Se hotărăşte astfel începerea unei noi ofensive împotriva Imperiului otoman, intrat într-o fază de anarhie feudală. Se încep pregătirile necesare unei întreprinderi de amploarea celei proiectate, dar, în momentul punerii ei în practică, intervin alţi factori politici, externi, care o zădărnicesc cu totul. Este vorba de atitudinea negustorilor italieni, a împăratului de la Constantinopol şi chiar a lui Sigismund însuşi.

Veneţienii nu se mulţumesc cu pacea şi alianţa pe care o încheiaseră cu turcii, ci socotesc necesar să ia sub scutul lor ansamblul intereselor otomane. Prin tot felul de complicaţii diplomatice, negustorii apuseni reuşesc să împiedice încercările principalilor conducători de state care - profitând de acest moment prielnic - se arătaseră dispuşi să colaboreze la alungarea turcilor. Împăratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul, după ce încearcă cu multă stăruinţă să obţină un ajutor apusean, se lasă şi el antrenat în planul de a-i aduce pe urmaşii lui Baiazid la o unire deplină cu Bizanţul, sub un fel de protectorat grecesc. În 1409, împăratul bizantin devine şi el un partizan al folosirii turcilor împotriva popoarelor balcanice şi a lui Mircea cel Bătrân. Sigismund, antrenat în lupta pentru ocuparea tronului Imperiului romano-german, căruia îi subordonează întreaga sa activitate, lasă pentru mai târziu înfăptuirea celor hotărâte împreună cu Mircea la Severin.

Mircea se hotărăşte să răspundă solicitărilor ce i se făceau atât de către unii feudali turci din Rumelia, cât şi de către o serie de conducători asiatici ai formaţiunilor ce tindeau să se desprindă din Imperiu. Văzând că toate aceste forţe erau interesate în fărâmiţarea puterii otomane, conştient fiind şi de puterea ţării sale, Mircea consideră că poate deveni, în interesul cauzei sale, arbitru al acestor conflicte şi că poate să controleze desfăşurarea evenimentelor. În acest scop, el cheamă în Ţara Românească pe unul din fiii lui Baiazid, anume Musa, pe care îl sprijină împotriva fratelui său Soliman, care preluase în mâinile sale frânele imperiului.

La sfârşitul anului 1409, la Silistra, o seamă de mari feudali din Rumelia se alăturau acestui pretendent la cârma imperiului; prin clasicul mijloc al schimbării reprezentantului puterii supreme, ca peste tot în condiţiile fărâmiţării feudale, aceştia nu urmăreau decât întărirea puterii lor particulare. Ajutorul dat de Mircea cel Bătrân lui Musa aducea o contribuţie foarte însemnată la grăbirea procesului de destrămare a forţelor otomane; lăsate să se desfăşoare liber, ba chiar stimulate, aceste forţe centrifuge s-ar fi măcinat apoi singure, înăuntrul contradicţiilor lor.

Învederând o prudenţă politică deosebită, Mircea a căutat să-şi asigure colaborarea măcar a uneia din marile puteri europene, în ajunul importantei întreprinderi pe care o proiectase. În acest scop, odată cu pregătirile de ajutorare a lui Musa, el trimite o solie la Vladislav Iagello, regele Poloniei, reînnoind alianţa dintre cele două ţări. În jurul lui Musa, se strânge o oaste destul de puternică, formată din beii Rumeliei, din contingentele sârbeşti ale lui Ştefan Lazarevici, dar, mai ales, din oastea românească. Înaintarea în Peninsula Balcanică a fost uşoară, cea mai mare parte a conducătorilor locali otomani neopunând nici o rezistenţă. În urma unei scurte lupte cu cei rămaşi credincioşi lui Soliman, Musa ajunge până la Adrianopole, pe care-l cucereşte, instalându-se ca stăpân al Rumeliei.

Ecourile succesului politic al lui Mircea cel Bătrân au ajuns în Asia Mică, la Constantinopol, la Veneţia, trezind reacţii deosebite. În Albania, Macedonia şi Serbia, populaţiile subjugate se ridică la luptă cu o putere sporită. Manuel Paleologul se declară din nou dispus să încerce organizarea unui sistem balcanic, fără turci, în colaborare cu Veneţia, care respinge însă cererea de ajutor a împăratului, îndemnându-l să-l sprijine mai departe pe Soliman, ea însăşi făcând acelaşi lucru. După unele succese trecătoare ale lui Soliman, războiul se încheie în cele din urmă prin uciderea sa, în 1411, şi prin înscăunarea pe tronul sultanilor a lui Musa, pretendentul ajutat de domnul Ţării Româneşti.

Politica lui Mircea cel Bătrân în „problema orientală” îşi fixase în anul 1409 un ţel limpede: de a zădărnici rezistenţa factorilor de unitate din sânul imperiului şi de a stimula puternic pe cei de destrămare. Judecat prin prisma acestui program de luptă, succesul lui Mircea din 1411 apare într-o adevărată lumină de glorie. Domnul Ţării Româneşti ajunge la apogeul puterii sale; ca îndrumător al luptelor ce ameninţau să ruineze puterea turcească, el dobândeşte o poziţie privilegiată şi faţă de rămăşiţele balcanice ale statului otoman.

Musa, şi după înscăunarea sa, se găsea în oarecare raporturi de dependenţă politică faţă de protectorul său de la nordul Dunării, datorită mai ales faptului că acesta a păstrat în continuare un contact nemijlocit cu elemente otomane din anturajul sultanului. Astfel, în 1412, Mircea cel Bătrân ajunge arbitru al situaţiei din Imperiul otoman. Se întrezărea acum momentul atingerii scopului final al strădaniilor lui Mircea: izgonirea turcilor din Europa. S-au împotrivit însă realizării până la capăt a unui asemenea program o serie de factori, ca, din nou, opoziţia negustorilor italieni şi a Bizanţului, dar şi politica de clasă a boierilor Ţării Româneşti.

Trebuie avut în vedere faptul că succesele politice şi militare ale lui Mircea au provocat în sudul Dunării extinderea răscoalelor populare pe un teritoriu incomparabil mai mare ca înainte; focare până atunci izolate tindeau să se unească într-o largă mişcare, care însă era dominată de acţiunea unor elemente vădit antifeudale. În faţa unei asemenea situaţii, boierii Ţării Româneşti s-au temut pentru propriile lor privilegii de clasă şi au dat îndărăt, oprindu-l şi pe domn de a merge mai departe pe un asemenea drum, plin de neprevăzute primejdii pentru ei toţi.

Această bruscă schimbare de atitudine în momentul decisiv al crizei, când ar fi fost nevoie de încordarea tuturor forţelor de luptă pentru a da turcilor lovitura supremă, s-a vădit deplin cu prilejul nimicirii de către Musa a răsculaţilor de la Provadia; un cumplit masacru a pus capăt, în anul 1412, mişcării de eliberare din Bulgaria, fără ca oştile osmane de represiune să fi fost stânjenite în vreun fel de intervenţia domnului Ţării Româneşti. Raporturile politice dintre Musa şi protectorul său arată că o intervenţie a lui Mircea l-ar fi putut opri pe sultan de a săvârşi o asemenea faptă, dacă domnul ar fi încercat să o facă. După aprecierea martorilor celor mai pătrunzători ai vremii, Imperiul otoman se afla în mare primejdie. Silit de condiţiile istorice obiective a se mărgini la alianţa cu boierii, Mircea nu numai că nu a reuşit să-şi dezvolte succesul iniţial, dar nici măcar nu a putut să-şi menţină poziţia politică la nivelul cucerit în anul 1411.

Rezultatul cu care s-a încheiat acţiunea politică şi militară a Ţării Româneşti în criza orientală are două aspecte bine distincte. Pe de o parte, succesul ofensivei lui Mircea a pus în evidenţă rolul jucat de lărgirea cadrelor oastei Ţării Româneşti, prin recrutarea ţăranilor şi boiernaşilor, de a căror intervenţie în luptă a depins tot timpul dezvoltarea treptată a succeselor ţării în războaiele ce le purta. Aportul militar al acestor pături sociale a fost condiţia principală a iniţierii ofensivei, cât şi a desfăşurării ei până în anul 1411.

Se făcuse astfel dovada că lupta dusă pentru păstrarea independenţei putea izbândi numai în măsura în care rândurile luptătorilor erau întărite prin chemarea unor elemente din afara boierimii. Pe de altă parte, conducerea luptei de către feudali, cu excluderea din oaste a unor largi mase populare şi, îndeosebi, poziţia politică reacţionară a marii boierimi din 1412, explică, alături de piedicile puse de puterile străine interesate, mărginirea acestui rezultat al ofensivei Ţării Româneşti. Se dovedise, aşadar, că sub conducerea boierimii erau compromise până la urmă chiar şi victoriile atât de răsunătoare ca cele care au purtat până la Adrianopol steagul lui Mircea cel Bătrân.

Check Also

Titulatura lui Mircea cel Bătrân

Titulatura lui Mircea cel Bătrân este revelatoare sub două aspecte: exercitarea puterii şi hotarele Ţării …

Revoluţia şi Imperiul Britanic

Oricât de înţelepţi ar fi, oamenii de stat sunt mai curând târâţi de evenimente decât …

Dezvoltarea economică a Ţării Româneşti şi măsurile politice, administrative şi militare iniţiate de Mircea cel Bătrân în a doua parte a domniei (1400-1418)

Integrarea luptei Ţării Româneşti în cadrul acţiunii duse de celelalte forţe din întreg sud-estul Europei …

Bătălia de la Nicopole din 1396. Reînscăunarea lui Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii

În vara anului 1396, se realizează expediţia cruciată împotriva turcilor pe care Sigismund o plănuise …

Moldova şi Ţara Românească în sistemul politic otoman în secolul al XVIII-lea

Caracterul regimului turco-fanariot în Ţara Românească şi Moldova Regimul turco-fanariot în Moldova şi Ţara Românească …