Odă (în metru antic), de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Poezie a maturităţii artistice depline, a împlinirii perfecţiunii clasice „în metru antic”, Oda lui Mihai Eminescu a fost publicată în decembrie 1884, după ce parcursese un lung proces de gestaţie de aproape zece ani, timp în care poetul a conceput unsprezece variante succesive. O primă versiune în metru antic este Oda pentru Napoleon, devenită în altă variantă Odă (în metru antic), păstrând acelaşi motiv poetic al măririi, ca simbol al originii geniului, al prorocirii.

În versiunile următoare, se accentuează atitudinea lirică şi se conturează stări tipic eminesciene: voluptatea durerii, sentimentul prefacerii vieţii în vis, poezia devenind o elegie de iubire. Magnificul vers, socotit cel mai impresionant vers scris vreodată în limba română, „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”, apare abia în a şaptea versiune a Odei. De la prima variantă până la forma definitivă, poezia îşi schimbă tonalitatea de odă într-una de elegie erotică, păstrând numai „cadrul de proporţii titaniene” (Dumitru Popovici) şi structura metrică a odei antice; ca formă, poezia se modifică de la 13 strofe la 5 strofe, câte are creaţia definitivă (finalizată, probabil, în 1882-1883).

În studiul Eminescu şi clasicismul greco-latin, Dumitru Murăraşu se referea la „ucenicia la şcoala antică” pe care poetul a făcut-o prin traduceri şi exerciţii de versificaţie peste care a suprapus propria experienţă sufletească, devenind astfel „un desăvârşit asimilator al tehnicii maestrului şi o dată cu originalitatea spirituală a lui Eminescu triumfă în limba noastră şi arta antică în una din formele cele mai pure”.

Titlul

Titlul Odă (în metru antic) relevă antiteza dintre sensul cuvântului „odă”, care înseamnă laudă, imn de slavă, şi tristeţea profundă, chinurile sfâşietoare ale poetului, care a rămas nemuritor prin puterea geniului său ilustrată şi în versurile acestei poezii.

Titlul defineşte specia literară cu adânci rădăcini în lirica antichităţii, cum de altfel precizează şi paranteza şi care exprimă o atitudine de admiraţie faţă de natură, patrie sau de preamărire a unor fapte eroice. „Oda” eminesciană relevă antiteza dintre sensul cuvântului şi chinurile mistuitoare ale eului liric, provocate de revelaţia asupra celor două esenţe existenţiale: iubirea şi moartea, viziune filozofică materializată cu elemente romantice în substanţă clasică.

Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a iubirii şi a morţii prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.

Tema

Tema poeziei este filozofică, de factură romantdică, ilustrând atitudinea superioară a poetului privind cunoaşterea şi mai ales autocunoaşterea, prin opoziţia dintre atitudinea contemplativă a trecutului şi prezentul mistuitor, construind imaginea eului liric, „acel eu care a aflat că «este în noi ceva mai adânc decât noi înşine», aşadar eul care şi-a găsit sinele” (Constantin Noica).

Mihai Eminescu

În poezie se manifestă, prin urmare, lirismul subiectiv, întrucât sunt prezente mărcile lexico-gramaticale de persoana I în desinenţa verbelor (nu credeam, să-nvăţ, nălţam, ard, mă vaiet etc.), şi existenţa pronumelor de persoana I (-mi, mei, mă pe mine).

Structura textului poetic

Prima strofă

Incipitul

Primul vers al poeziei „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată” - este, cu siguranţă, cel mai profund gând poetic din literatura noastră, sintetizând un întreg sistem filozofic, prin care eul liric dezvăluie trecutul relativ („să-nvăţ”) al tinereţii sale, un timp când se credea veşnic aparţinător al Cosmosului.

Atitudinea contemplativă a poetului se manifestă prin starea de visare către elemente cosmice definitorii ale solitudinii: „Ochii mei nălţăm visători la steaua / Singurătăţii”. Verbele din prima strofă, aflate la imperfect - „nu credeam” - „’nălţam”-, proiectează acţiunea conjunctivului „să-nvăţ” într-un trecut relativ în care eul liric se simţea contopit cu Cosmosul, stare întreruptă cu brutalitate de infinitivul „a muri” cu valoare atemporală, definind un fenomen continuu, implacabil pentru om.

Strofa a doua

Strofa a doua exprimă, printr-un oximoron şi cu accente de elegie romantică, suferinţa „dureros de dulce” a eului poetic, provocată de apariţia surprinzătoare a iubirii, mistuitoare, „deodată tu răsărişi în cale-mi”, care-i trezeşte pentru prima oară „voluptatea morţii / Nendurătoare”. Situarea iubirii pe aceeaşi treaptă existenţială cu moartea sugerează accederea în abisurile cunoaşterii absolute, prin voluptatea suferinţei care învăluie deopotrivă starea afectivă şi destinul necruţător al condiţiei de muritor.

Strofa a treia

Strofa a treia exprimă patima devoratoare a eului liric pentru femeie, deşi mitologia antică oferă exemple de chinuri fizice la care sunt supuşi eroii mitici Nessus şi Hercul, din pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia greacă povesteşte cum Hercules, incitat de soţia sa, Deianira, împotriva centaurului Nessus îl ucide cu o săgeată otrăvită.

Cu ultimele puteri, Nessus o sfătuieşte pe Deianira să-şi îmbrace soţul într-o cămaşă muiată în sângele lui, care se dovedeşte înveninat şi inflamabil, astfel că Hercules moare în chinuri cumplite. Încercând să-şi scoată cămaşa de pe trup, o smulge odată cu carnea, suferinţa morţii fiind îngrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotică, pe care o simte chinuitoare până în străfundurile eului liric, focul ce-l arde nu poate fi stins „cu toate / Apele mării”.

Strofa a patra

Pierzând singurătatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al suferinţei, combustia (arderea) erotică fiind la apogeul chinurilor în care poetul agonizează: „De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...”. Simbolul păsării Phoenix presupune speranţa recâştigării unei vieţi purificatoare prin ardere, adică prin iubire, eul liric întrebându-se dacă ar fi posibilă o renaştere a sinelui, asemănătoare cu aceea a miticei păsări: „Pot să mai renviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”.

Ultima strofă

Ultima strofă depăşeşte forma elegiei, accentele filozofice ale rugăciunii de reintegrare a fiinţei, „Vino iar. În sân, nepăsare tristă;” aduc aminte omului de trecerea în nefiinţă cu condiţia regăsirii propriei identităţi, atât de zdruncinată prin ivirea iubirii: „Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”. Viaţa e o cale pentru cunoaşterea de sine şi o permanentă învăţare a morţii, existenţa umană fiind condiţionată de ideea că „Moare numai cel ce se ştie pe sine”, cum scrie Nichita Stănescu în poezia A unsprezecea elegie.

Poezia Odă (în metru antic) sintetizează filozofic marile probleme ale existenţei umane: cunoaşterea şi autocunoaşterea, dragostea, moartea, relaţia cu universul, ciclul vieţii fiind incomplet fără trăirea mistuitoare a iubirii, ca unică şi inevitabilă cale de cunoaştere şi mai ales de autocunoaştere.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Procedee artistice

Mihai Eminescu creează, în poezia Odă (în metru antic), un limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforică a limbii la nivel morfologic şi sintactic. Verbele din prima strofă, aflate la imperfect - „nu credeam”, „’nălţăm” -, proiectează acţiunea conjunctivului „să-nvăţ” într-un trecut relativ în care eul liric se simţea contopit cu Cosmosul, stare întreruptă cu brutalitate de infinitivul „a muri” cu Valoare atemporală, definind un fenomen continuu, ce pândeşte omul.

Trăirea clocotitoare şi mistuitoare a sentimentului de iubire este de dată recentă, bruscă, surprinzătoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor „răsărişi”, „băui” şi de repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular, „tu”, care sugerează apariţia femeii în viaţa bărbatului: „Când deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce...”. Expresivitatea stilistică a strofei sporeşte emoţia artistică a poeziei prin cele două construcţii oximoronice „dureros de dulce” şi „voluptatea morţii”.

O inedită şi surprinzătoare subtilitate stilistică ce sugerează mistuitoarea combustie erotică este construită simetric în strofele a treia şi a patra: primele două versuri din fiecare strofă exprimă suferinţa, iar al treilea cuprinde o afirmaţie - „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării” - şi, respectiv o interogaţie poetică „Pot să mai renviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”.

Eminescu valorifică aici moartea eroilor mitici Hercules şi Nessus, pentru a sugera suferinţele mistuitoare ale iubirii, cu intenţia de a transmite cititorilor o experienţă sacră. În textul poetic se disting relaţiile de simetrie, prin dispunerea armonioasă a conjuncţiei „când” la începutul fiecărui vers al strofei a treia, având rol eufonic şi accent ideatic.

Ca elemente de compoziţie, relaţiile de simetrie sintactică de la începutul versurilor, „De-al meu propriu vis” şi „Pe-al meu propriu rug”, amplifică torturanta combustie interioară, remarcabile în acest sens fiind şi cuvintele din câmpul semantic al termenului metaforic „foc”: „ard”, „a-l stinge”, „mă topesc”, „flăcări”.

În ultima strofă verbele se află la imperativ - „vino”, „redă-mă” -, sugerând aspiraţia omului de geniu spre redobândirea identităţii sinelui, spre o posibilă refacere a unităţii întregului pierdut în tinereţe prin apariţia tulburătoare a iubirii şi pentru care este necesară o „nepăsare tristă”.

În ultimele două strofe se remarcă adjectivele pronominale antepuse - „al meu vis”, „al meu rug”. Versurile finale ale fiecărei strofe se disting fie printr-un singur cuvânt, fie printr-o sintagmă, scrise cu majusculă, ce sintetizează ideatic viziunea eminesciană privind condiţia omului în lume: „Singurătăţii”, „nendurătoare”, „Apele mării”, „Pasărea Phoenix”, „Mie redă-mă!”.

Lirismul subiectiv

Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, reprezentate de verbe şi pronume la persoana I singular: „credeam”, „să-nvăţ”, „nălţam”, „băui”, „ard”, „nu pot”, „mă vaiet”, „mă topesc”, „mei”, „meu”, „pe mine”, „mie”, evidenţiind nota meditativă auctorială. Adresarea directă accentuează subiectivismul poeziei prin verbul la persoana a II-a singular, „răsărişi”, prin repetiţia pronumelui la persoana a II-a singular, „tu”, sugerând intimitatea eului liric cu sentimentul iubirii, „dureros de dulce”.

Oda eminesciană este înrudită cu poezia lui Horaţiu prin metrică şi cu marile texte literare ale culturii universale prin absenţa rimei şi prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …