Ocupaţia eteristă din Principatele Române

La 22 februarie 1821, principele fanariot Alexandru Ipsilanti, general al ţarului şi şef al Eteriei, a venit la Iaşi (din Basarabia), iar aici, luând comanda armatei lui Mihail Suţu, domnul Moldovei, care i-a recunoscut autoritatea, a declarat război Imperiului otoman şi a chemat pe greci şi pe celelalte popoare din sudul Dunării să se răscoale împotriva Porţii.

La 13 martie, Ipsilanti a trecut în Ţara Românească, urmărind să ia în stăpânirea sa amândouă principatele. Trupele de arnăuţi ale fostului domnitor Alecu Suţu (decedat în ianuarie), în frunte cu Iordache Olimpiotul, au alergat sub steagul său. Ipsilanti s-a oprit la Ploieşti, aproximativ o săptămână (18-25 martie), pentru a pregăti ocuparea Bucureştiului.

Tudor Vladimirescu, căpetenia ţăranilor români ce se răsculaseră împotriva guvernării fanariote, i-a îngăduit şefului Eteriei doar trecerea prin ţară, însă i-a zădărnicit planul de a se aşeza în capitala Ţării Româneşti, de a-şi subordona guvernul Valahiei şi de a încorpora pe panduri în armata eteristă. În ultimele zile ale lunii martie, Ipsilanti a venit până la marginea Bucureştiului (Colentina) şi, în ciuda raporturilor neamicale dintre el şi Tudor Vladimirescu, a reuşit să aibă o întrevedere cu conducătorul român.

Imediat după aceea (1 aprilie), Ipsilanti s-a retras spre munţi. S-a oprit la Târgovişte, de unde s-a străduit, timp de două luni, să-şi consolideze puterea în ţările române. După abdicarea lui Mihai Suţu (29 martie), Ipsilanti a însărcinat pe ofiţerii C. Pendedeca şi, apoi, Gheorghe Cantacuzino, să preia conducerea administraţiei eteriste din Moldova. La 7 iunie, armata lui Ipsilanti va fi înfrântă la Drăgăşani.

Oare criticile aspre referitoare la acţiunea eteristă din Principate, pe care le cuprind mărturiile documentare, privesc doar unele greşeli şi abuzuri săvârşite de „o serie de elemente nedisciplinate din cadrul oştirii eteriste”, fără a se aplica în ansamblu întreprinderii conduse de Alexandru Ipsilanti pe teritoriul ţării noastre, sau, dimpotrivă, ele reprezintă b condamnare a întregii expediţii eteriste din ţările române - a rostului ei şi a felului cum s-a desfăşurat (exceptând negreşit pe oamenii cinstiţi şi pe patrioţii adevăraţi din rândurile armatei greceşti)? Răspunsul îl căpătăm prin însumarea şi confruntarea a numeroase izvoare, confruntare cu atât mai necesară, cu cât trebuie înlăturat riscul de a da crezare unor descrieri inexacte, provenind de la persoane lipsite de obiectivitate.

Venind în ţară fără oştire rusească - la 22 februarie 1821, adică la o lună după izbucnirea revoluţiei lui Tudor - Alexandru Ipsilanti declara (sau lăsa să se înţeleagă) că întreprinderea lui este autorizată de ţar şi că armata rusă nu va întârzia să apară. S-a dovedit însă curând că, în ciuda nobilului scop afişat - eliberarea Greciei -, acţiunea lui militară era o pornire oarbă şi aventuroasă. Cea mai mare parte din trupele strânse în jurul şefului Eteriei nu cunoşteau decât anarhia. Departe de a fi fost o armată frăţească a eliberării, ele s-au manifestat ca nişte trupe de ocupaţie într-o ţară subjugată.

Mărturiile contemporane înlătură orice îndoială: Oastea fanariotului Alexandru Ipsilanti - în majoritatea ei - a fost o armată cotropitoare, instalată în ţările române şi pusă pe nelegiuiri şi jaf (excepţie făcând studenţii greci, idealişti, din „batalionul sacru”). Dovezile citate mai jos explică această apreciere, făcută de contemporani. Faptul acesta n-a împiedicat formularea teoriei despre desfăşurarea în Principate, la 1821, a unei revoluţii greco-române, cu caracter antiotoman.

Deşi dă unele informaţii cu privire la atitudinea condamnabilă a eteriştilor în Principate, Andrei Oţetea menţionează fugitiv acest aspect, socotindu-l nesemnificativ. Îi estompează importanţa, de vreme ce nu-l ia în considerare în stabilirea caracterului celor două mişcări şi a raportului dintre ele. Autorul nu-şi propune să reconstituie tabloul amplu al pătimirilor pricinuite de eterişti poporului român la 1821, fiind preocupat să argumenteze teza încadrării în Eterie a revoluţiei lui Tudor. Ba mai mult, din expunerea sa rezultă faptul uimitor că solidaritatea claselor societăţii româneşti reclamată de lupta naţională, atâta cât s-a putut realiza la 1821 în Valahia, a luat fiinţă sub steagul Eteriei, şi n-a fost opera lui Vladimirescu. „Boierii şi masele populare s-au unit în cadrul luptei organizate de Eterieuii.

În ceea ce-i priveşte pe boieri, se argumentează că ei „nu l-au aşteptat pe Tudor, ci pe Ipsilanti” şi „au rămas credincioşi Eteriei”: „oricare ar fi fost tendinţa şi credinţa lor politică, boierii erau toţi uniţi în ura lor împotriva lui Tudor”. Ţăranii erau şi ei partizani ai Eteriei, căci - după istoricul citat - atunci când Vladimirescu s-a rupt de Eterie pentru a se înţelege cu turcii, el a ajuns, implicit, la ruptură cu propria sa oştire; căpitanii de panduri „condamnau... aspru politica de înţelegere a lui Tudor cu turcii”. Observăm însă - împreună cu postelnicul Manolache Drăghici - că „ticăloşiile acelei vremi sunt neînchipuite şi nedescrise”. Negreşit, istoria nu poate trece cu vederea pe „răpitorii vremii aceleia, care au figurat în Moldova (şi în Ţara Românească) cu roluri însemnate, atât în Eterie, cât şi în vremea turcilor” (sub regimul turco-fanariot).

Mărturiile contemporane îndreptăţesc constatarea că, în timpul campaniei eteriste din ţările româneşti, actele prădalnice ale armatei dezorganizate a eteriştilor făceau să se şteargă deosebirea dintre trupele lui Ipsilanti şi jefuitorii fanarioţi, şi împingeau până la ostilitate discordanţa dintre cele două mişcări revoluţionare izbucnite în Principate. Documentele sunt grăitoare şi citarea unui mare număr dintre ele scoate în evidenţă inconsistenţa tezelor (reluate mereu din 1821 până astăzi) că acţiunea lui Tudor face parte din mişcarea eteristă şi că Vladimirescu s-a purtat neleal faţă de Eterie.

Care a fost atitudinea conducătorului armatei eteriste? În proclamaţii, Ipsilanti se adresa „fiilor nobili ai Daciei” şi „prietenilor daci”, anunţându-i că „toată Grechia au înălţat de astăzi flamburile scăpării de sub jugul tiraniei,...şi eu împreună cu toţi simpatrioţii mei, mă duc acolo unde mă cheamă trâmbiţile norodului patriei mele”. El vesteşte că „a sunat” şi „ceasul... dezrobirii voastre” (de sub jugul otoman), cerând însă locuitorilor Moldovei să se supună mai departe domnitorului fanariot Mihai Suţu: „Pronia cerească v-au dăruit pe domnul ce astăzi domneşte, Mihail Suţul voievod, un apărătoriu cu osârdie al driturilor patriei voastre, un părinte şi binevoitoriu al vostru”; „uniţi-vă cu înălţimea sa...”.

Înainte de a intra în Ţara Românească, Ipsilanti declară că „sunt a trece... În puţine zile cu ordia de oştiri cea mare a elinilor”. „închipuind totdeauna pe locuitorii Moldavii şi Valahii ca pe nişte fraţi”, el le făgăduieşte, în numele oştirii sale, „prieteşug nestrămutat” şi garantează „nebântuirea, atât a obrazelor, cât şi a averii fieşcăruia şi a stăpânirii pământeneşti a ţării”.

Dă asigurări că starea de nelinişte şi panică ce domneşte în ţară din cauza apropierii armatei greceşti este nejustificată şi condamnă fuga populaţiei, „strămutarea cea fără de nici un temei a lăcuitorilor oraşelor Râmnicului şi Buzăului”. Păstrând buna orânduială, armata sa nu va cere decât adăpost şi hrană. Aflată numai în trecere pe pământul românesc, ea nu va putea provoca invazia turcilor, căci „varvarilor” le stă împotrivă „straşnica şi marea putere” a Rusiei, ale cărei armate au coborât pe Prut.

În faptă, el a manifestat o atitudine de stăpânitor despotic şi abuziv, luând sub ascultarea sa Moldova şi jumătate din teritoriul Ţării Româneşti, chemând lângă sine divanul boieresc din Bucureşti, numind ispravnici în judeţe, peste ispravnicii instalaţi de Tudor, fixând mari obligaţii ţării pentru întreţinerea trupelor sale, punând locuitorii pe fugă, prin birurile grele pe care le ordona.

Ipsilanti, cu armata lui dezorganizată („oameni de adunătură” - spune I. Dârzeanu), pretindea lui Tudor să i se subordoneze, cu oştirea-i de panduri, în propria lui ţară. El a încercat, prin vicleşug, să smulgă din mâna lui Tudor mănăstirile din Oltenia, aprovizionate şi fortificate de acesta, pentru a-i servi ca bază de rezistenţă. A căutat să ademenească trupele lui Vladimirescu şi a dus o acţiune de subminare a autorităţii conducătorului român, punând la cale complotul căpitanilor de arnăuţi,_ ce avea să i-l aducă prins pe Vladimirescu, şi izbutind, astfel, să-l ucidă.

Însemnăm câteva fapte ce arată că şeful Eteriei, oprindu-se cu trupele sale în nordul Dunării, i-a disputat conducătorului român puterea politică, pe care acesta din urmă abia o cucerise cu oştirea-i de ţărani. Ceea ce urmărea Ipsilanti era, în primul rând, să-şi asigure dominaţia asupra Ţării Româneşti şi asupra lui Tudor. După spusele unui memorialist, el „era nerăbdător să intre în această ţară pentru a lua comanda armatei lui Tudor Vladimirescu, ce număra 8.000 de valahi”. Ajuns la Bucureşti, el şi-a definit clar atitudinea, prin răspunsul dat lui Tudor, la întrebarea privind venirea armatei ruseşti: „Nu am venit cu oştire; ci am venit cu porunci” - ca împuternicit al ţarului (potrivit relatării lui C. Izvoranu). Ipsilanti şi oamenii săi au fost văzuţi apoi „tâlhăreşte purtându-se” (după expresia lui Zilot Românul).

La sfârşitul lunii martie, Ipsilanti i-a cerut lui Vladimirescu să se retragă, cu armata de panduri, la Piteşti, pe motiv că vor veni turcii. Tudor nu s-a supus acestei hotărâri, ci şi-a fixat tabăra la Cotroceni. I. Dârzeanu scrie în cronica sa:,,S-a făcut planos dă către prinţipu Ipsilant ca să meargă exelenţia sa... la oraşul Târgovişte,... slugeru Theodor cu oamenii săi să meargă la oraşu Piteşti, iar boierii cu părintele mitropolitul să meargă la Câmpulung ca să întocmească acolo comitet, a se căuta trebile ţării..., fiindcă începuse a să vesti venirea puterilor otomaniceşti în ţară”.

Poziţia lui Tudor se exprimă în scrisorile trimise mitropolitului şi marelui vistier, la 3 şi 4 aprilie, acte ce dezvăluie conflictul dintre cei doi conducători: Denunţând „stratăghima fanarioţească” şi declarând că nu va părăsi capitala, Vladimirescu se opunea planurilor lui Ipsilanti: „...Tot interesul fanarioţesc într-aceasta rezemă, ca să le dăm prilej să să aşeze odată în Bucureşti şi apoi cu chipuri înşelătoare să tragă tot norodu lângă dânşii...” „Mai bine să pier cu cinste în casa mea decât să umblu prin păduri după pohtele şi planurile fanarioţilor”.

Pentru a deveni stăpânitorul Ţării Româneşti, şeful Eteriei avea nevoie să se instaleze în capitală şi să dispună de divanul boieresc, cu care colabora Tudor la Bucureşti. Smulgerea divanului de lângă Tudor nu era un lucru prea greu de realizat, căci boierii erau oscilanţi şi, cel puţin o parte din ei, preferau să se închine fiului unui domnitor fanariot, (care se dădea drept împuternicit al ţarului), decât să recunoască supremaţia răzvrătitorului ţărănimii.

Astfel, Tudor fu nevoit să facă uz de forţă, pentru a reţine în capitală pe boieri. În legătură cu aceasta, Fleischhackl notează (la 30 aprilie / 12 mai): „Mitropolitul, împreună cu vistierul şi cu alţi doi boieri de frunte sunt reţinuţi permanent în conacul de la Belvedere; prin deţinerea lor, Tudor vrea, după cum declară el însuşi, să împiedice pe Ipsilanti de a pune mâna pe aceste persoane şi prin ele pe întreg guvernul ţării”.

Bimbaşa Sava (comandant al cavaleriei de arnăuţi sub ultimul domn fanariot, iar la 1821, şeful garnizoanei de arnăuţi a Bucureştiului, general al Eteriei în Ţara Românească) a primit de la Ipsilanti ordinul de a-l supraveghea în secret pe Tudor. Spre sfârşitul lui aprilie, el s-a dus cu 150 de soldaţi la Belvedere să scoată pe boierii divanului de sub paza pandurilor lui Tudor, însă tentativa a eşuat.

Felul cum Ipsilanti îi făcea concurenţă lui Tudor în conducerea ţării reiese din următorul pasaj al cronicii lui I. Dârzeanu: Se orânduiau „ispravnici pă la judeţe, atât dă către slugeru Theodor, cât şi dă către prinţipu Ipsilant, carii pe toate zilele să schimba, neavând nici o statornicie”, ceea ce provoca „multă dărăpănare, fierbând lăcuitorii din toată ţara..., neştiind [aceştia] ce stăpânire să cunoască într-acea vreme”.

Un alt cronicar, Naum Râmniceanu descrie astfel ciocnirea dintre Ipsilanti şi stăpânirea de la Bucureşti a lui Tudor: În urma invaziei lui Ipsilanti „se împărţise Ţara Românească în două părţi, şi judeţele de câmp, despre Dunăre, le stăpânea Teodor,... iar judeţele de munte le stăpânea Ipsilant, orânduind ispravnici ai lui, greci, şi aceia, ... în toată vremea dregătoriilor, au ridicat tot felul de zăhărele şi tot felul de dobitoace din judeţe, şi le-au vândut peste graniţă”.

„De la mijlocul lunii lui aprilie s-au lăţit mai mult stăpânirea lui Ipsilant, pentru că, coborându-se din judeţele despre munte căpitan Gheorgache şi Fanmache cu oştirile lor, au cuprins şi unele din judeţele câmpului şi au început să strâmtoreze stăpânirea lui Teodor” sau, mai exact:,,...au ocupat cu puterea şi unele din districtele de la şes şi au început să strâmtoreze şi să mărginească autoritatea lui Tudor”.

Căpeteniile eteriste, Ipsilanti, Iordache, Farmache, Duca, Caravia, „gonind pe ispravnicii cei rânduiţi de otcârmuirea ţării din Bucureşti, orânduia ei alţi ispravnici, pe aceia adică cari le da mită, şi li să făgăduia să-i îndestuleze cu de toate”. „Oblăduirea din Bucureşti nu mai cuteza a trimite pe nimeni afară pentru trebuinţe de ale obştii, pentru că ori carele ieşea numai până la marginea oraşului, să bătea (= era bătut), să jăfuia şi gol să întorcea înapoi.

Duca ţinea închişi în temniţă şi în fiare pe dregătorii cei trimişi de otcârmuirea din Bucureşti, şi la toate răspântiile având orânduiţi oameni ai lui strângea bani, siluia şi jăfuia orice le ieşia înainte”. În rapoartele consulare austriece e descrisă acţiunea militară întreprinsă de Ipsilanti în Oltenia, în scopul smulgerii, de sub stăpânirea lui Tudor, a mănăstirilor fortificate de panduri.

La 4/16 mai, agentul austriac Fleischhackl (refugiat la Sibiu) îl înştiinţează pe Metternich că Alexandru Ipsilanti a întreprins o călătorie de recunoaştere în Oltenia, unde intenţionează să-şi mute centrul de operaţii, şi că Tudor, informat despre această mişcare a lui Ipsilanti, a dat ordinul ca pandurii să împiedice ocuparea de către eterişti a mănăstirilor întărite. La 7/19 mai i se raportează lui Metternich că un oarecare serdar Diamandi, dintre partizanii lui Ipsilanti, „a vrut să pună mâna, prin viclenie, pe mănăstirea Cozia, ocupată de panduri; însă atentatul a eşuat graţie severei vigilenţe cu care Tudor se străduieşte să-şi păstreze cele cinci districte ale Olteniei”.

La 18/30 mai, consulul austriac transmite următoarele informaţii despre ciocnirea dintre Tudor şi Ipsilanti, mai exact despre lupta pentru putere a şefului Eteriei (e vorba de perioada când Tudor nu se retrăsese din Bucureşti): „Alexandru Ipsilanti pare a se afla în ostilitate deschisă cu slugerul Tudor. El nu numai că a izgonit pe toţi ispravnicii şi vătafii instalaţi de acesta din urmă - chiar şi pe acela din Câineni, care şi-a menţinut postul numai o zi şi jumătate -, înlocuindu-i cu creaturi ale sale, dar a reuşit chiar să ia sub stăpânirea sa, prin vicleşug, cele mai multe şi mai puternice mănăstiri, de la Cozia, până la Tismana şi Motru, şi să-şi aşeze acolo garnizoanele sale.

Tudor rămâne părăsit, numai cu puţini panduri fideli în Cotroceni, şi trebuie să aştepte liniştit sosirea turcilor, dacă nu va fi sacrificat mai înainte de partizanii lui Ipsilanti, care vor să domine nestingheriţi în Valahia (...die Ypsilantische Partey, die în der Wallachey allein herrschen will). De altfel, se săvârşesc continuu, de către hoardele de arnăuţi ce vagabondează sub comanda căpitanilor Iordache şi Farmache, ai lui Ipsilanti, cele mai mârşave abuzuri şi cele mai barbare tâlhării (die schandlichsten Ausschweifungen und die grausamsten Raubereien), fără a se respecta ordinele şefului lor. Toată lumea e îndurerată şi deplânge ruina completă a acelei ţări binecuvântate”.

Privitor la sarcinile impuse populaţiei de Ipsilanti, rapoartele consulare austriece arată că, îndată după venirea sa la Bucureşti, el a cerut două milioane de piaştri, pentru cheltuielile trupelor sale, sumă pe care boierii au început s-o strângă prin împrumut forţat de la bresle. Stabilit apoi la Târgovişte, Ipsilanti a ordonat rechiziţii şi impozite atât de mari, încât a provocat depopularea ţării.

Când, la sfârşitul lunii aprilie, a dat dispoziţia ca fiecare liude (grup de contribuabili) să dea câte un cal şi să plătească câte 10 piaştri pentru oştirea eteristă, el a determinat prin aceasta - scrie Fleischhackl - „aproape pe toţi locuitorii ţării să-şi părăsească domiciliile şi să se refugieze în munţi, încât e un lucru extraordinar şi rar să zăreşti acum un plug pe câmp; dacă această situaţie se va prelungi, atunci ţara aceasta atât de mănoasă va fi expusă în curând foametei inevitabile”.

În ceea ce priveşte cruzimile arnăuţilor, cităm dintr-un raport al lui Udrizki, cancelarul consulatului austriac din Bucureşti: „La ţară se comit atrocităţi de către partizanii lui Farmache, Ghencea-aga şi ai căpitanului Iordache; călători şi locuitori paşnici sunt jefuiţi, femei şi fete siluite. Printre partizanii lui Tudor domneşte, pare-se, cea mai frumoasă disciplină bărbătească, pentru că şeful lor... a dispus să fie condamnaţi şi împuşcaţi deja 13 bărbaţi, care şi-au permis să comită nelegiuiri”.

Pentru a da o imagine a „grozăviilor” (Greueltaten) ce se săvârşesc în Ţara Românească, consulul Fleischhackl menţionează „procedeul vandal” al unei unităţi militare a lui Ipsilanti, aflată sub comanda lui Constantin Duca, care a prădat până la nimicire una din proprietăţile prinţului Grigore Brâncoveanu (Mogoşoaia), refugiat la Braşov: „...nimic n-a fost cruţat, şi totul, chiar şi biblioteca, în valoare de 40.000 de piaştri, a fost distrusă”.

Printre faptele din ultimul timp, acesta este „numai un mic exemplu, în loc de altele, o sută”. Eteriştii - aflăm din acelaşi raport - pun mâna pe caii poştalioanelor, oprind astfel funcţionarea poştei. Lucrul acesta - comentează Fleischhackl - „se întâmpla intenţionat, pentru ca grozăviile săvârşite de ei în toate părţile să nu ajungă curând la cunoştinţa statelor vecine”.

Un fapt concludent pentru amploarea distrugerilor provocate de trupele eteriste relatează Fleischhackl, în raportul său din 1/13 iunie. Căpitanul Iordache, împreună cu 500 de arnăuţi, a atacat prin surprindere 70 de turci, la Slatina, omorând o parte din ei, iar pe ceilalţi alungându-i. După aceea, a prefăcut întreg oraşul în cenuşă. Calificând cu sarcasm această faptă drept „eroică” (Heldentat), consulul austriac scrie în continuare: „Localităţi importante precum Curtea de Argeş, Râmnic şi Târgu Jiu sunt aproape lipsite de locuitori, care preferă să-şi părăsească avutul şi să se refugieze peste graniţă, decât să rămână sub stăpânirea hoardelor neînfrânate ale arnăuţilor (in der Gewalt der zugellosen Horden der Arnauten)”.

Consulul austriac din Iaşi, Raab, l-a informat şi el pe Metternich despre pagubele provocate populaţiei de către eterişti, afirmând, la 5/17 iunie 1821, că „grecii pricinuiesc Moldovei mult mai mari pagube decât turcii; ei sunt aceia care incendiază oraşele, când turcii se apropie, iar turcii sting focul, dacă pot; aşa s-a întâmplat la Focşani şi Bârlad”.

Concluzii

Acţiunea lui Ipsilanti în Principate a fost nefastă şi ostilă intereselor poporului român, eteriştii manifestându-se nu atât ca revoluţionari faţă de Poartă, incapabili din păcate să ducă un război cu turcii, cât mai ales ca asupritori ai Ţării Româneşti, invadându-i teritoriul şi omorându-i conducătorul. Trupele eteriste s-au arătat mult mai interesate de jefuirea unui popor lipsit de apărare, decât de angajarea într-un război cu sultanul, şi vestea apropierii turcilor a determinat „o puternică dezertare” în lagărul eterist de la Târgovişte. Astfel, Principatele au suferit în 1821 două invazii: a trupelor lui Ipsilanti şi a trupelor otomane.

Pentru evenimentele anului 1821, definitoriu este faptul că jefuitorii fanarioţi se dezbinaseră de turci, şi ţara era ameninţată să devină - şi a devenit - teren de război între aceste două tabere de asupritori. Mişcarea populară din Valahia se afla într-o grea situaţie, neputând duce lupta de eliberare naţională pe două fronturi, împotriva turcilor şi împotriva fanarioţilor, în acelaşi timp.

În lumina documentelor înfăţişate, este oare de mirare că după venirea turcilor în ţară şi după omorârea lui Vladimirescu de către eterişti, ţăranii români aşteptau ca armata turcă să-l nimicească pe Ipsilanti şi să pună capăt asupririi greceşti? Cităm din cronica lui Mihai Cioranu: „Locuitorii satelor de prin prejurul mănăstirilor unde erau întăriţi turcii, şi carii de mai mulţi secoli erau apăsaţi de greci, şi chiar atunci îi jăfuiseră grecii şi arnăuţii până la piele, drept răzbunare ţăranii ajutau turcilor cu productele şi cunoştinţa locurilor unde se afla oştirea grecească”.

O caracterizare drastică a acţiunii Eteriei în ţările române ne-a lăsat Karl Marx, în însemnări despre români: „Numai fanarioţii ţin cu dânsul” (cu Ipsilanti). La Târgovişte, „Ipsilanti îşi consumă timpul în petreceri, baluri etc. Nu se interesa deloc de soldaţii săi; în timp ce şefii dansau, soldaţii jefuiau. Ei se dedau la silnicii tot atât de crude ca şi turcii. Acesta a fost debutul Eteriei”. „Aceşti căpitani, albanezi sau bulgari, nu înţelegeau de fel chestiunea românească; erau aventurieri”.

Din însemnarea lui Marx desprindem indicaţia de a considera în spirit dialectic activitatea Eteriei: în ciuda bunei lor intenţii de a lupta pentru eliberarea Greciei, conduita eteriştilor faţă de poporul român a fost cu totul negativă. Împrejurarea se explică prin aceea că acţiunea eteristă din Principate a fost condusă de fanarioţi sau de slujitori ai regimului fanariot (Alexandru Ipsilanti, Mihai Suţu, Iacovachi Rizo Nerulos, Iordache Olimpiotul, Sava Fochianos, Alexandru Pini, Constantin Samurcaş etc.).

Documentele ne conving de profunzimea unei observaţii a lui Nicolae Iorga, ce defineşte specificul luptei naţionale a românilor la 1821, precizând raportul dintre poporul român şi turco-fanarioţi, şi dintre el şi trupele lui Ipsilanti: Tudor a dus lupta de eliberare „în vremuri grele, când străinul (pe de o parte fanarioţii, pe de altă parte turcii) ne apăsa şi ca tiran vechi şi ca liberator nou”. Neîndoielnic, în această expresie lapidară se cuprinde cel mai curat adevăr, şi nesocotirea acestei idei are ca rezultat deformarea realităţii istorice a anului 1821.

De altfel, însuşi acad. Andrei Oţetea remarcă, într-un loc, că cetele lui Ipsilanti „au continuat sistemul de spoliere al regimului turco-fanariot, şi Eteria a găsit firesc să se substituie acestui regim de jaf”. Iar în legătură cu caracterul predominant aristocratic al Eteriei, întâlnim afirmaţia că „o mână de conspiratori, aparţinând aristocraţiei funciare şi protipendadei Fanarului, au luat hotărâri şi iniţiative peste capul maselor populare”, fără să se gândească la reforme sociale.

Autorul nu observă însă că aceste afirmaţii, deşi făcute în treacăt, anulează demonstraţia cărţii sale despre încadrarea răscoalei populare din Ţara Românească în Eterie şi că ele infirmă prezentarea lui Tudor drept un aliat infidel al mişcării greceşti - sau, spre a reda mai exact teza lui Andrei Oţetea -, ca un eterist ce a părăsit (trădat) cauza comună, greco-română.

Check Also

Principatele Române şi Marile Puteri

Statutul politico-juridic (secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea) În secolul al …

Politica externă a Principatelor Unite (1859-1861)

După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, importanţa chestiunii Principatelor a fost în scădere pe plan …

Campania eteristă în Principatele Române

Arătând înţelegere şi simpatie pentru aspiraţiile la libertate şi independenţă ale grecilor, Stroganov a criticat …

Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864 din Principatele Unite

În ziua de 2/14 mai 1864, Kogălniceanu s-a prezentat în faţa Adunării şi i-a cerut …