Ocuparea Câmpiei Pannonice de către maghiari

În anul 895 maghiarii sub conducerea lui Arpad încheie o alianţă cu împăratul Bizanţului, Leon Filozoful, împotriva bulgarilor, care reprezentau o piedică în faţa expansiunii lor spre vest. Atacând Bulgaria, maghiarii au suferit o grea înfrângere. În acelaşi timp, fiind atacaţi de pecenegi ei au fost nevoiţi să părăsească Atelcuzul.

În urma acestor evenimente, maghiarii s-au deplasat spre Câmpia Pannonică, sub conducerea lui Arpad îndreptându-se spre nord, pe la Kiev şi Halici, şi pătrunzând în valea Tisei superioare prin pasul Verecke. Cele mai vechi şi cele mai numeroase descoperiri de morminte vechi maghiare provin din ţinuturile Zemplin şi Szabolcs ale Slovaciei şi Ungariei, indicând astfel în mod clar drumul de pătrundere al maghiarilor pe valea Tisei.

Acelaşi drum, pe la Kiev şi prin Carpaţii de nord-est, este indicat şi de diferite izvoare literare. În general, cercetătorii sunt de acord că cel puţin o parte a maghiarilor au trecut în Câmpia Pannonică prin Carpaţii nord-estici. Totuşi, unii cercetători cred că în afară de acest drum, o altă parte a maghiarilor ar fi trecut prin păsurile Carpaţilor moldoveni, îndreptându-se spre Pannonia prin valea Mureşului.

La baza acestei ipoteze stă o informaţie, transmisă de unele izvoare mai târzii, ca de exemplu Cronica Pictată de la Viena redactată în secolul XIV. După aceiaşi cercetători, informaţia din Cronica Pictată ar proveni din aşa-zisa Gesta Hungarorum, cea mai veche cronică maghiară, datând din secolul XI, dar pierdută foarte probabil încă în secolul XIII. Ipoteza nu se sprijină de fapt pe nici un argument valabil.

Această ştire, vizibil influenţată de altfel de starea de fapte din perioada când a fost scrisă Cronica Pictată, vorbeşte într-un mod destul de confuz de trecerea maghiarilor prin Transilvania. Pentru susţinerea acestei teorii s-a adus şi argumentul a două sau trei descoperiri arheologice provenind din sud-estul Transilvaniei. Se poate obiecta însă că nici apartenenţa etnică, nici datarea acestor descoperiri nu este precizată. De asemenea, s-a adus obiecţia justă că dacă maghiarii ar fi pătruns prin Transilvania de sud-est, ei s-ar fi stabilit de la început în aceste ţinuturi, sau, în caz contrar, drumul lor spre vest ar trebui să fie indicat prin descoperiri arheologice de-a lungul văii Mureşului.

Se ştie şi se va arăta mai jos, că cea mai veche descoperire arheologică maghiară din Transilvania provine de la Cluj. Această descoperire nu poate fi pusă în legătură decât cu pătrunderea maghiarilor de la nord-vest, aşa cum e arătată şi de cronica Anonimului. Mai puţin verosimilă pare ipoteza - de altfel numai rareori menţionată - după care grupuri de maghiari ar fi trecut şi pe la Porţile de Fier. Este foarte puţin probabil ca maghiarii să se fi aventurat prin nişte ţinuturi care erau controlate de bulgari şi în care ar fi putut fi loviţi de aceştia.

Pătrunzând deci în Câmpia Pannonică prin Carpaţii de nord-est, maghiarii vor ajunge în curând la linia Dunării, iar o grupă va pătrunde în Csallokoz. Abia după doi ani, în urma neînţelegerilor ce s-au ivit după moartea principelui morav Svatopluk, care stăpânea Moravia şi o parte din teritoriul actual al Ungariei, între fiii acestuia, maghiarii reuşesc să ocupe şi regiunile Nitrei şi ale Vagului. Un izvor arabo-persan, vorbind despre maghiarii din secolul IX, spune că şeful lor „călăreşte în fruntea unei călărimi de 20.000 de capete”. Pornindu-se de la această informaţie, istoricii maghiari apreciază că numărul total al cuceritorilor trebuie să fi fost în jurul a 200.000, cifră care pare însă exagerată pentru o societate de păstori.

Maghiari ocupă ţinuturile cucerite, păstrând organizaţia pe triburi, tribul căpeteniei fiind înconjurat de celelalte. În momentul pătrunderii lor în noile ţinuturi, acestea erau locuite în afară de slavii, care se stabiliseră în aceste regiuni de câteva sute de ani, de urmaşii străvechii populaţii romanice. Astfel Cronica notarului Anonim al regelui Bela, redactată la sfârşitul secolului XII, izvor principal pentru cunoaşterea perioadei care ne interesează, vorbind despre ţinuturile Tisei şi ale Dunării, în care au pătruns maghiarii, spune că în această ţară locuiau „Sclavi, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum” (Anonymus). Despre aceiaşi blachi ne vorbeşte şi un alt izvor maghiar, cronica bihoreanului Simon de Keza, scrisă în secolul XIII, precum şi alte izvoare cunoscute, între care deosebit de importantă este cronica rusească, aşa-zisă a lui Nestor (Povesti vremennîh let).

Organizaţia social-economică

Strămoşii maghiarilor au trăit în decursul unei lungi perioade a dezvoltării lor sociale în condiţiile orânduirii comunei primitive. Ajunşi în stepele eurasiatice, creşterea animalelor a devenit ocupaţia lor principală. Astfel în secolul IX, când procesul de formare a poporului maghiar era în plină desfăşurare, dar nu era încă terminat, vechii maghiari erau în primul rând crescători de animale, seminomazi.

Leon Filozoful ne informează că în secolul IX maghiarii îşi duceau caii la păscut, împărţiţi în „genos” şi „phyle”, adică în gintă şi trib. Mai multe ginţi, sau mai bine-zis, mai mulţi şefi de gintă îşi alegeau un şef, mai ales în vederea unei acţiuni militare. Ginţile reunite sub autoritatea acestui şef formau tribul. La rândul lor, triburile se grupau în uniuni de triburi. Din informaţiile de care dispunem rezultă că în preajma ocupării Câmpiei Pannonice, maghiarii trăiau într-o societate fără clase, şi anume în faza ei de descompunere, în care predomină democraţia militară, deoarece întreaga organizare pe ginţi, triburi şi uniuni de triburi servea în primul rând unor scopuri de natură militară.

Felul de viaţă. Ocupaţiile

Izvoarele literare, descoperirile arheologice, analogiile etnografice şi în mare parte consideraţiile de ordin lingvistic permit să se înfăţişeze într-un mod destul de clar, dar nu întotdeauna sigur, tabloul vieţii maghiarilor, din perioada ocupării Câmpiei Pannonice. Pe lângă creşterea animalelor, maghiarii practicau într-o oarecare măsură agricultura şi diferite meşteşuguri mai ales casnice. Destul de intens erau practicate vânătoarea şi pescuitul.

Ajungând în noile teritorii, maghiarii constrânşi, în parte de noile condiţii geografice, dar mai ales influenţaţi de contactul cu populaţiile pe care le-au găsit în aceste ţinuturi, îşi vor modifica cu încetul felul de viaţă. Se ştie că slavii de pildă, care locuiau cea mai mare parte a teritoriilor ocupate de maghiari, dispuneau de forţe de producţie mai dezvoltate decât aceştia, trăind în relaţii feudale cristalizate. Sub influenţa lor, maghiarii, care deşi cunoşteau plugul - cuvântul plug (eke) este de origină turcă - totuşi practicau încă o agricultură primitivă, vor trece la cultivarea sistematică a pământului. Aceeaşi influenţă va grăbi dezvoltarea relaţiilor feudale, în sânul populaţiei maghiare, care vor duce apoi la întemeierea statului feudal maghiar.

Despre felul de luptă al vechilor maghiari, avem informaţii bogate, cuprinse mai ales în lucrarea Taktika a împăratului bizantin Leon Filozoful. El nu se deosebea de acela al altor popoare de stepă şi se baza în primul rând pe călărimea uşoară. Pe cât era posibil, maghiarii evitau lupta corp la corp. Ei se bazau în primul rând pe repeziciunea mişcării şi redutabila lor armă principală, care era arcul. Din locuri ferite aruncau o ploaie de săgeţi asupra duşmanilor, năpustindu-se apoi în galop asupra lor şi răsturnându-i de pe cai cu suliţele. Sabia şi securea de luptă erau întrebuinţate mai mult în urmărire. Astfel se explică de ce, ca şi mongolii cu câteva secole mai târziu, ei au reuşit adeseori să învingă cavaleria grea şi greoaie a oştirilor apusene.

Felul de înmormântare al vechilor maghiari are şi el multe trăsături comune cu felul de înmormântare al altor popoare de călăreţi, ca de exemplu sciţii, hunii sau avarii, deosebindu-se însă prin unele particularităţi. Astfel, călăreţii maghiari nu pun în mormintele lor decât craniul împreună cu unele bucăţi din picioarele cailor. Aceste bucăţi sunt aşezate la picioarele celui îngropat. Tot acolo erau depuse şi şaua cu scăriţele, zăbala şi alte piese de harnaşament. Maghiarii practicau numai inhumaţia. Mortul era aşezat pe spate, având braţele întinse de-a lungul trupului, sau îndoite, cu mâinile puse pe pântece.

Orientarea scheletului este, în linii mari, în direcţia est-vest. Nu întrebuinţau coşciug. După inventarul mormintelor ne putem da seama şi de situaţia socială a celui înmormântat. În timp ce unele morminte, deosebit de bogate, conţin un mare număr de obiecte (arme, podoabe şi piese de harnaşament), unele de argint sau chiar de aur, în altele nu se găseşte decât un mănunchi de vârfuri de săgeţi. Numeroase cimitire au fost dezgropate mai ales pe teritoriul Ungariei şi Slovaciei. Obiectele găsite în morminte ne fac cunoscut, printre altele, şi felul în care vechii maghiari îşi împodobeau trupul, hainele, armele şi harnaşamentul cailor.

Arta se manifestă mai ales în giuvaergerie şi în prelucrarea metalelor. Ea exprimă diferite influenţe, venite din partea a numeroase populaţii, de pe teritoriul Rusiei, începând din regiunile pontice până în Urali şi în bazinul Minusinskului. Această artă s-a dezvoltat însă mai ales în secolul al IX-lea, în Levedia, sub influenţa artei metalice a kazarilor, căpătând o notă caracteristică.

La formarea ei şi-au dat contribuţia diferitele stiluri, începând cu străvechea artă greco-iraniană din ţinuturile pontice şi până la arta Bizanţului sau a diferitelor popoare de stepă. Cu toate aceste influenţe, se poate vorbi despre o artă specifică maghiară dinaintea şi din timpul ocupării Câmpiei Pannonice, care îşi găseşte o expresie originală atât din punct de vedere al ornamentaţiei cât şi al structurii sale.

Metalele cu care lucrau giuvaergiii din această vreme erau arama, argintul şi mai rar aurul. Adeseori piesele de aramă sau de argint erau aurite. Spre deosebire de predecesorii lor avari, maghiarii nu întrebuinţează decât rareori motive ornamentale de caracter animalier, ornamentica lor constând din motive vegetale stilizate, între care predomină palmeta.

Aceste motive le găsim atât pe plăci de aramă aurită, de argint sau de aur care împodobeau minerul săbiilor, cât şi pe diferite piese de metal masiv, îndeosebi aplici care se puneau pe cureaua centurii sau pe curelele harnaşamentului. O expresie deosebită îşi găseşte această artă în ornamentarea plăcilor de metal care împodobeau acele mici „genţi de sabie” pe care maghiarii le purtau la şold. Se pare că tehnica prelucrării plăcilor de metal a fost însuşită de maghiari în regiunile Niprului mijlociu, unde această tehnică de tradiţie străveche era puternic influenţată de arta sassanidă.

Pătrunzând în Câmpia Pannonică, obiectele depuse în morminte, în prima sau a doua generaţie, reprezentau încă produse lucrate în stepele Ucrainei. Pe măsura în care se pierde contactul direct cu atelierele de pe teritoriul Rusiei şi din regiunea pontică, produsele metalice sunt imitate de meşterii locali, aşa că se pierde originalitatea motivelor. Astfel, în decursul câtorva decenii din secolul al X-lea formele şi tipurile se standardizează, ornamentele se simplifică, oferind prin natura lor un criteriu pentru a preciza timpul cât a durat acest proces.

Totodată se intensifică înrâurirea culturii materiale slave, care schimbă factura culturii materiale maghiare şi înlocuieşte treptat elementele răsăritene prin forme noi, proprii. În loc de aplici şi piese de harnaşament, apar în morminte, tot mai frecvent, inele de tâmplă terminate la un capăt în formă de S, colane şi inele împletite, brăţări cu capete de animale, monede ale primilor regi arpadieni şi diferite mărgele.

În secolul al XI-lea aceste elemente culturale sunt predominante, iar cele originale se împuţinează tot mai mult şi dispar la sfârşitul secolului. După un cimitir din Slovenia, de pe teritoriul Iugoslaviei, această cultură în esenţă slavă, cu o largă răspândire în secolul al XI-lea în bazinul carpato-danubian, se cheamă cultura Bielo-Brdo. Există aşadar, două variante de cultură materială bine distincte prin caracterul şi cronologia lor, una din secolul al X-lea cu elemente răsăritene şi cealaltă din secolul XI-lea, de o factură pronunţat slavă. După aspectul arheologic s-ar putea presupune în cursul secolului X-XI, într-o largă măsură, slavizarea maghiarilor pe când procesul se desfăşoară tocmai invers, în sensul că maghiarii şi-au însuşit cultura materială slavă, dar au asimilat pe slavi.

Pentru secolul al XII-lea, cel puţin pentru prima jumătate a lui, materialele arheologice permit de asemenea să se releve anumite particularităţi specifice acestui veac. În urma creştinării şi a răspândirii generale a creştinismului, inventarele funerare devin mai sărace, dispar colanele şi brăţările frecvente în secolul al XI-lea şi se menţin numai inelele împletite şi de tâmplă, precum şi monedele puse în mormânt şi constituind, începând cu secolul al XI-lea, un preţios element pentru datarea mormintelor. Cimitirele sunt mutate, începând cu secolul al XII-lea, în jurul bisericilor, iar ca elemente noi apar în ele acele lungi de bronz cu buton sferic.