Octavian Goga

Octavian Goga (20 martie 1881, Răşinari, judeţul Sibiu - 6 iunie 1938, Ciucea, judeţul Cluj) - poet, dramaturg, traducător, gazetar şi politician român de origine aromână. Este fiul Aureliei (născută Bratu), provenind dintr-o familie ce dăduse numeroase generaţii de preoţi şi ale cărei rădăcini se pot urmări până în secolul al XV-lea, şi al lui Iosif Goga, mai întâi învăţător, apoi preot în Răşinari (strămoşii paterni, de origine macedoneană, se stabiliseră în secolul al XVIII-lea în Crăciunelu de Sus). Mama poetului era nepoata preotului Ion Bratu, la care trăsese adolescentul Mihai Eminescu în periplul său ardelean. Ambii părinţi aveau unele înzestrări literare, mama semnând chiar versuri în revista „Familia”.

Goga urmează şcoala primară la Răşinari şi liceul unguresc la Sibiu (1890-1899), ultima clasă făcând-o la liceul românesc din Braşov, unde a fost nevoit să se mute din cauza unui conflict pe care îl avusese cu profesorul de istorie. După ce-şi trece examenul de bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta. La absolvire, în 1904, primeşte din partea societăţii Astra o bursă de studii la Berlin, unde audiază cursurile profesorului de arheologie U. Wilamowitz Mollendorf, ginerele lui Theodor Mommsen. Murindu-i tatăl, este nevoit să-şi întrerupă studiile şi se întoarce la Sibiu, unde va fi secretar la Astra.

Debutase cu poezii în revista „Tribuna” în 1897, colaborând apoi la „Tribuna literară”, „Familia”, „Revista ilustrată” şi devine colaborator permanent şi redactor, iar mai târziu director la „Luceafărul”, care apăruse în 1902 la Budapesta, revista fiind mutată în 1906 la Sibiu. Scrie, de asemenea, la „Ţara noastră” (1907), pe care o şi conduce un timp, şi la „Viaţa românească”. A mai semnat cu pseudonimele Octavian, Tavi, Sfinx, Othmav, Agog, Nicu, Nic. Otavă, Lia, Ion Codru, Sanherib, Ion Bratu, Sisifus, Tantalus, Silex, Aegratus, O.G. Yosik, Styx, Pygmalion etc.

Prima carte, Poezii, îi apare în 1905. Volumul a avut un mare ecou în epocă şi a fost încununat cu Premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române, în urma raportului foarte elogios al lui Titu Maiorescu. A continuat cu volumele de versuri Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără ţară (1916), ultimul, Din larg (1939), fiind publicat postum. A semnat şi piesele de teatru Domnul notar (1914) şi Meşterul Manole (1928). Goga se angajează de timpuriu şi foarte dinamic în lupta pentru drepturile naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania. După câteva procese de presă în anii 1907-1909, în 1911 i se intentează un alt proces, fiind condamnat şi deţinut în închisoarea din Seghedin (1912), unde îl vizitează I.L. Caragiale. După eliberare trece în Regat şi este cooptat în comitetul Ligii Culturale.

Între 1914 şi 1916 ţine numeroase conferinţe şi cuvântări, pledând pentru intrarea României în război alături de Antantă, în vederea dezrobirii Transilvaniei. Când ţara noastră intră în război, se înrolează voluntar, ceea ce va face mai târziu şi fratele său mai mic, Eugen Goga. La solicitarea generalului Prezan vine în Moldova, la Cartierul General, şi are o contribuţie importantă la redactarea ziarului „România” (1917-1918). După semnarea Păcii de la Bucureşti-Buftea, pleacă la Paris şi Londra, ca membru al Consiliului Naţional Român, care lupta pentru realizarea Unirii. Când aceasta se înfăptuieşte prin Marea Adunare de la Alba Iulia, e numit membru al Consiliului Dirigent. Angajat din ce în ce mai mult în politică, în 1919-1920 va fi ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, portofoliu pe care îl va deţine şi în alt guvern, în 1920-1921.

Scriitorul, a cărui activitate se diminuează treptat, e ales membru activ al Academiei Române în 1919 şi distins cu Premiul Naţional de poezie în 1924. De aici încolo se afirmă aproape exclusiv ca om politic, fiind ministru de interne (30 martie 1926 - 4 iunie 1927), vicepreşedinte (1928), ulterior membru exclus din Partidul Poporului al generalului Alexandru Averescu şi întemeind în 1932 Partidul Naţional Agrar. Acesta fuzionează în 1935 cu partidul lui A.C. Cuza, Liga Apărării Naţional-Creştine, sub denumirea Partidul Naţional Creştin, de orientare ultranaţionalistă. În urma alegerilor din 1937, deşi partidul Goga-Cuza nu obţinuse decât 9,5% din sufragii, Goga e chemat să formeze guvernul. Va fi prim-ministru pentru câteva luni (28 decembrie 1937 - 11 februarie 1938), la 10 februarie 1938 regele cerându-i demisia. Era actul final al unei activităţi politice care începuse sub semnul unui ardent patriotism, dar degenerase într-o formulă nefastă, înrudită cu diversele totalitarisme de extremă dreaptă ale epocii. Goga se va stinge din viaţă curând, la numai 57 de ani.

Militantul neobosit pentru unirea Transilvaniei cu ţara publicase încă înainte de război o serie de volume conţinând articole politice: O seamă de cuvinte (1908), însemnările unui trecător. Crămpeie din zbuciumările de la noi (1911) şi Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală (1915). Următoarele, Mustul care fierbe (1927), Precursori (1930) şi Discursuri, publicat postum (1942), vor reflecta curba descendentă a orientării sale ideologice din ultimii ani de viaţă. Comentând acest aspect, George Călinescu îl caracterizează pe Goga astfel: „foarte bun orator de mase, ştiind să stârnească toate instinctele populare, fără a deveni comun, un adevărat demagog academic”. Şi: „Ideile lui sunt naţionaliste, tradiţionaliste, în general foarte juste. Antisemit moderat”.

Goga este cel mai popular poet român de la începutul secolului al XX-lea, individualizându-se printr-un mesianism de poeta vates. Poemul Rugăciune, „unic în literatura noastră prin caracterul lui religios-profetic, prin fermitatea-i învăluitoare” (Ion Negoiţescu), îi rezumă crezul estetic: „în pieptul zbuciumat de doruri / Eu simt ispitele cum sapă, / Cum vor să-mi tulbure izvorul / Din care sufletul s-adapă. // Din valul lumii lor mă smulge / Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, / În veci spre cei rămaşi în urmă, / Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă”.

Născut în mijlocul plugarilor, al clăcaşilor, poetul s-a afirmat dintru început ca un inspirat cântăreţ al lor, al satului ardelean, supus robiei naţionale şi sociale. Prin cel mai bun volum al său, acela de debut, asimilând influenţe ale înaintaşilor (George Coşbuc, St. O. Iosif), dar mai ales înrâurirea lui Mihai Eminescu, Goga e în substanţă un romantic, ce nu va rămâne indiferent, mai târziu, nici faţă de valul contemporan simbolist. Incomparabil rapsod, el îşi sprijină „cântarea pătimirii noastre” pe structuri dintre cele mai originale şi mai profunde. Lirica sa se cristalizează în jurul câtorva nuclee bipolare, legate printr-un foarte fin sistem de vase comunicante. O permanentă alternanţă între umbră şi lumină, dragoste şi ură, dor şi nemângâiere tensionează reţeaua poetică. O alternanţă de câmpuri semantice opuse, evidenţiind o dată mai mult alcătuirea internă a acestei poezii.

Ca şi Coşbuc, Goga a intenţionat să scrie o monografie a satului. Aşezare străveche, către care se simte mereu atras, satul constituie la nivelul expresiei un prim termen-pivot, semnificativ atât din punct de vedere tipologic, cât şi din perspectiva arhitecturii structurilor lirice. Satul „de sub munte” e înconjurat de livezi şi grădini, de poiene cu otavă, de lanuri, holde şi mirişti. Matricea lui este „milostiva glie”, din care cresc „spicele grele”, „spicele de aur”. Oamenii satului sunt plugari şi cosaşi, moşnegi „cu genele tremurătoare”, dar şi feciori ce „strâng prăseaua cuţitului din cingătoare”. Ei au cultul străbunilor şi al legii, adică al religiei şi al tradiţiei („cinstita şi curata noastră lege”), joacă hora, merg la cârciumă, unde cântă Laie chiorul, dar mai cu seamă zic doina de jale: „Din casa voastră, unde-n umbră / Plâng doinele şi râde hora.”

Sensul şi formula artistică a poeziei apar şi mai limpede, insistând asupra altui cuvânt recurent înrudit cu primul: casă, termen ce comunică de fapt sentimentul dezrădăcinării, al trecerii timpului dizolvant, generator de nostalgii, în pofida presupoziţiilor comune de siguranţă, stabilitate, permanenţă. Privind înjur, poetul vede cum cade pradă ruinării gospodăria patriarhală. Familia semantică a cuvântului sat e mult mai bogată, conţinând, în afara vecinătăţilor imediate, tipurile umane reprezentative („apostolul”, dascălul, dăscăliţa), rudele (cuscri şi cumetri), obiceiurile, anotimpurile, lucrările câmpului, numite cu vocabule puternic marcate de folclor şi textele liturgice. Satul se opune ca entitate oraşului, ceea ce dă măsura viziunii antitetice care structurează lirismul lui Goga. Dar opoziţiile sunt de căutat şi dincolo de antagonismul supralicitat rural-urban.

Semnul major sub care evoluează poezia celui ce a scris Noi este al jalei şi al nădejdii, ipostaze fundamentale ce reflectă, pe de o parte, o calitate obiectivă a satului, a „plugarilor” şi „clăcaşilor” aflaţi în robie străină şi visând la scuturarea jugului milenar şi, pe de alta, una subiectivă, a poetului, care a vorbit cel mai adesea în numele alor săi, la persoana întâi plural. Tribun al unei comunităţi etno-sociale, s-a confundat cu ea, a devenit exponentul ei.

Jalea lui e a unei „lumi”, a unui „neam”, a unei „pătimiri”, a unei suferinţe străvechi, ce nu se măsoară decât cu măsura istoriei: „Vreme lungă câtă jale / Scrisă-n sufletele noastre” (La groapa lui Laie). Sentimentul este atât de adânc, încât poetul simte nevoia unui parangon de natură specială, reluând nu acelaşi cuvânt cu altă formă flexionară, ci aceeaşi idee printr-o sintagmă foarte apropiată, ca în invocaţia: „Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele” (Rugăciune).

Termenul iniţial îşi formează o adevărată constelaţie de echivalenţi, uneori sinonimici, alteori foarte înrudiţi ca sens. Jalea se traduce atunci cu „amarul” sau cu „necazul”, ea este provocată de durere, de pătimiri, de trudă, de povară, de chin şi obidă; clăcaşii, numiţi adesea prin perifraze, „oştenii fără nume”, „cei osândiţi să plângă şi să tacă”, „mucenicii nerăsplătiţi ai pâinii”, cu trupuri istovite şi zâmbete neputincioase, sunt învăluiţi în umbră, negură şi întuneric, semn al tragediei ce le-a fost sortită. Clăcaşii au umeri gârboviţi de poveri, dar parcă şi mai sugestive sunt mâinile lor, „cinstite mâini de soare arse”, ei au „palme aspre de plugari” pe care stă „rezemată lumea toată”.

Poezia mâinilor, a „mâinilor nerăsplătite”, surprinde un detaliu dintre cele mai elocvente şi sintetizatoare. Sporind expresivitatea portretului, ca în studiile marilor maeştri, ele capătă valoare de simbol al muncii, al caznei, al jertfei. Cu alte cuvinte, al jalei, care, la rândul ei, stârneşte geamătul, şi, fireşte, lacrimile, vocabulă de o mare frecvenţă, încât Goga poate fi numit nu numai un „poet al mâinilor”, dar şi „poet al lacrimii”.

Se observă totodată că poezia lacrimii e poezia lacrimii tremurate, căci plânsoarea, genele sunt la autorul Clăcaşilor de obicei tremurătoare, cum sunt cuvintele gâtuite de emoţie. Mişcarea aceasta sacadată, pâlpâitoare, caracteristică şi naturii („În oftat se-ndoaie fagii / Tremură în crâng alunii”; „Primăvară, primăvară, / Tremură luna bălaşe...”), recurge la o veritabilă tehnică impresionistă.

Pătimirea seculară adânceşte în suflete iubirea de glie, de trecut, de libertate, dar şi ura contra opresorului. „Sunt rodul dragostei şi-al urii” - spune poetul, întorcându-se la sursa reacţiilor care, fără să excludă sentimentul de jale, îl depăşesc cel puţin printr-o nuanţă. Plânsul se împleteşte cu blestemul, chinul nu mai poate fi răbdat, vrea să se facă ştiut, rostind „cuvântul strigărilor noastre”, adică al tânguirilor şi al protestelor.

Amarul, jalea se prefac în mânie, în răzbunare, în răzvrătire, văzută când ca o forţă demonică, ivită din ceţuri şi întuneric („Simt duhul răzvrătirii negre”), când ca o năprasnică prăvălire de ape, ca în poezia Oltul: „Tu, frate planşetelor noaste / Şi răzvrătirii noastre frate, / Urlai tăriilor amarul / Mâniei tale-nfricoşate.” Răzvrătirea îşi trimite ramificaţii către sinonime ca „flacără”, „văpaie”, „furtună” şi mai ales „vifor”, termenul care colorează cel mai bine expresia în construcţii perifrastice, capabile să substituie mai plastic şi sugestiv cuvântul de bază, totuşi abstract şi uzat: „Ci-n pacea obidirii noastre, / Ca-ntr-un întins de mare, / Trăieşte-nfricoşatul vifor / Al vremilor răzbunătoare” (Plugarii).

Dacă din suferinţă se naşte ura şi din ea revolta, aceasta din urmă se leagă de un alt sentiment fundamental (pe care uneori îl şi generează), nădejdea, noţiune constituind al doilea nucleu al bipolarităţii amintite. „O nădejde luminează feţele nemângâiate”, robii continuă un „drum al nădejdilor” şi în suflet cresc „mugurii nădejdii”. Profetismul devine explicit: „Din geana zorilor albastre / Eu văd cum tremură şi-nvie / Nădejdea visurilor noastre” (În codru). Idealul ca obiect al nădejdii ar fi dor, noroc, sărbătoare sau, în clipa (ipotetică) a realizării, stea: „Ni s-ar stinge-atunci necazul / Ce de mult ne petrecea; / între stelele de pază / Am avea şi noi o stea” (La groapa lui Laie). Un simbol al speranţei îl întruchipează dimineaţa („Tu, suflete întunecat de gânduri, / Tu simţi prelung fiorul dimineţii”), altă dată, zorii, ca vestitori ai libertăţii îndelung aşteptate.

Poetul e doar un sol, un drumeţ, un călător, un cântăreţ, nu o dată pribeag, termeni ce introduc într-o altă constelaţie, încât, dacă ar fi reprezentaţi grafic, s-ar obţine un adevărat arbore al structurilor lirice. Începând cu volumul Din umbra zidurilor, se vor resimţi în poezia lui tot mai accentuat influenţe simboliste, cu motivele specifice curentului: toamnele, parcurile, culorile, drumurile, trenurile, spleenul, starea maladivă, ca în Apus, În noapte, Citind pe Baudelaire, Trenurile etc.

Ca dramaturg, autorul nu a vădit o mare vocaţie. Domnul notar înfăţişează luptele electorale din vechiul Ardeal, iar în Meşterul Manole, eroul, un sculptor, se vindecă de pasiune prin creaţie. O menţiune specială merită volumul Precursori (1930), unde poetul apare în postură de evocator liric şi uneori patetic al unor mari figuri ale trecutului românesc, precum Avram Iancu, Iosif Vulcan, Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, George Coşbuc şi Aurel Vlaicu. Goga a publicat prin reviste traduceri din Petofi Sandor şi Ady Endre, din Schiller, Lenau etc., tipărind în volum (1934) numai tălmăcirea poemului dramatic Tragedia omului de Madach Imre.

Opera literară

  • Poezii, Budapesta, 1905; ediţia Bucureşti, 1907; ediţia Sibiu, 1910; ediţia Bucureşti, 1916;
  • O seamă de cuvinte, Sibiu, 1908;
  • Ne cheamă pământul, Bucureşti, 1909;
  • Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi, Arad, 1911;
  • Din umbra zidurilor, Bucureşti, 1913;
  • Domnul notar, Bucureşti, 1914;
  • Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală, Bucureşti, 1915;
  • Poezii alese, Bucureşti, 1915;
  • Cântece fără ţară, Bucureşti, 1916;
  • Două morminte, Bucureşti, 1916;
  • Poezii, Bucureşti, 1924;
  • Mustul care fierbe, Bucureşti, 1927; ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1992;
  • Meşterul Manole, Bucureşti, 1928;
  • Precursori, cu un portret de Camil Ressu, Bucureşti, 1930; ediţie îngrijită şi introducere de I.D. Bălan, Bucureşti, 1989;
  • Din larg, Bucureşti, 1939;
  • Poezii, Bucureşti, 1941;
  • Discursuri, Bucureşti, 1942;
  • Versuri, introducere de Mihai Beniuc, 1957;
  • Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de I.D. Bălan, Bucureşti, 1963;
  • Opere, I-III, ediţie îngrijită şi introducere de I.D. Bălan, Bucureşti, 1967-1972;
  • Poezii inedite, ediţie îngrijită de Dan Smântânescu, Bucureşti, 1973;
  • O. Goga în corespondenţă, ediţie îngrijită de Daniela Poenaru, prefaţă de Vasile Netea, Bucureşti, 1975; ediţie îngrijită de Mihai Bordeianu şi Ştefan Lemny, Bucureşti, 1983;
  • Poezii - Poesie, ediţie bilingvă, traducere de Paolo Soldaţi, prefaţă de Mircea Zaciu, Bucureşti, 1978;
  • Pagini publicistice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Silvia Urdea, Cluj Napoca, 1981;
  • Poezii - Poems, ediţie bilingvă, traducere de Leon Leviţchi, prefaţă de I.D. Bălan, Bucureşti, 1982;
  • Mausoleul iubirii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gheorghe I. Bodea, Bucureşti, 1997;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită de Ion Dodu Bălan, introducere de Eugen Simion, Bucureşti, 2001.

Traduceri

  • Madach Imre, Tragedia omului, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Ianoşi, 1978.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …