O, rămâi…, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Apartenenţa operei la genul liric, specia literară elegie

Mihai Eminescu, cel mai mare poet „pe care l-a ivit şi-l va ivi, vreodată, poate, pământul românesc” (George Călinescu), a creat o poezie nemuritoare prin evocarea naturii, cu elementele terestre - pădurea, izvorul, lacul - şi cosmice - luna, stelele, cerul.

Creaţie a maturităţii artistice a lui Mihai Eminescu, poezia O, rămâi... este o confesiune lirică, o elegie filozofică şi a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 februarie 1879.

Ipoteştii, locul mirific al copilăriei, l-a dezmierdat şi l-a fermecat pentru eternitate cu şoapta pădurilor şi susurul izvoarelor vegheate de astrul tutelar al universului eminescian, luna. Această perioadă o evocă Eminescu mai târziu cu nostalgie şi regret: „Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă izvor” (Fiind băiet păduri cutreieram).

Elegia este specia genului liric, în care poetul îşi exprimă direct sentimentele de tristeţe metafizică, de nostalgie, de regret, într-o gamă ascendentă, mergând de la melancolie la nefericire.

Titlul

Titlul O, rămâi... este alcătuit dintr-o interjecţie şi un verb la imperativ şi exprimă nostalgia eului liric pentru perioada minunată a copilăriei, pentru codrii şi izvoarele care i-au încântat cei mai frumoşi ani ai vieţii. Eul liric este tânguitor în invocarea copilăriei şi a naturii, pe care le imploră să rămână pururi în sufletul său atât de însetat de natura purificatoare şi de candoarea vârstei de aur a oricărui om.

Structura, semnificaţiile şi limbajul artistic

Poezia este alcătuită din şapte catrene (strofe de câte patru versuri), dispuse în două secvenţe lirice: prima este un monolog imaginar al pădurii, prin care aceasta exprimă stările şi sentimentele pentru poetul-copil, iar a doua secvenţă corespunde ultimelor două strofe şi evocă nostalgic vârsta minunată a copilăriei, din perspectiva maturităţii încărcate de dezamăgire şi tristeţe profundă. Poezia marchează planurile temporale trecut-prezent, simbolizând stările interioare ale poetului, acelea de fericire-nefericire. Altfel spus, ideea de timp la Eminescu semnifică aici antiteza dintre trecut-prezent care corespunde antitezei dintre extaz-durere sufletească.

Prima secvenţă lirică

Secvenţa întâi este concepută ca un monolog imaginar al pădurii personificate, care îşi exprimă sentimentele de dragoste faţă de poetul ce fusese cândva copil.

Prima strofă

În prima strofă, pădurea - umanizată - tânjeşte după mărturisirile pe care i le făcea băiatul demult, relaţia lor fiind una de prietenie sinceră. Tonul tânguitor al pădurii este dat de interjecţia afectivă şi de verbul la imperativ, repetat chiar în primul vers al poeziei: „O, rămâi, rămâi la mine”. Ca în orice poezie lirică, dragostea pădurii este exprimată în mod direct, declarativ: „Te iubesc atât de mult!”. Poetul imaginează trăirea nostalgică a pădurii, motivată de absenţa copilului care, cândva, îi destăinuia toate „dorurile” şi gândurile cele mai intime, pe care numai ea ştia să le asculte.

Strofa a doua

Strofa a doua conturează un scurt portret sugestiv al copilului, care era asemeni unui prinţ cu „ochi negri şi cuminţi”, stând gânditor la umbra copacilor, cu privirile pierdute în adâncul apelor, atitudine ilustrată printr-un epitet dublu.

Mihai Eminescu

Strofele a treia şi a patra

Strofele a treia şi a patra adună la un loc toate amintirile pădurii despre tainele pe care i le-a descifrat copilului, acestea fiind şi primele percepţii despre lume şi viaţă ale poetului. Rolul pădurii este esenţial ta ceea ce priveşte primul contact al băiatului cu lumea înconjurătoare şi este evidenţiat de pronumele la persoana I, „eu”: „Numai eu ştiu să le-ascult / [...] Eu te fac s-auzi în taină / [...] Eu te văd răpit de farmec”. Pădurea este cea care i-a dezvăluit pentru prima oară tainele prin care copilul putea observa „mişcarea naltei ierbi” ori putea auzi de departe venirea „cârdului de cerbi”. El reacţionează emoţionat la misterele destăinuite de pădure, este „răpit de farmec” şi îngână fericit murmurul apelor de izvor, fiind vrăjit de strălucirea acestora.

Strofa a cincea

Strofa a cincea introduce în poezie astrul care stăpâneşte întreaga fire, luna, oglindindu-se în lacurile din împrejurimi. În lirica eminesciană, luna este astru tutelar şi martor permanent al tuturor întâmplărilor de pe pământ. Ultimele două versuri ale acestei strofe ilustrează concepţia lui Eminescu despre trecerea timpului: „Anii tăi se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri.” Perioada fericită a copilăriei s-a scurs repede şi ireversibil, anii petrecuţi în mijlocul naturii ocrotitoare au trecut ca nişte clipe, dar fericirea trăită atunci este pururi înrădăcinată în sufletul poetului, clipele dulci de altădată au căpătat valoare de veacuri. În această poezie, pădurea nu este un personaj, deoarece ea sugerează eul liric interior, sentimentele de nostalgie şi regret pentru scurgerea ireversibilă a timpului.

A doua secvenţă lirică

Secvenţa a doua este alcătuită din ultimele două strofe ale poeziei.

Penultima strofă

În penultima strofă, Eminescu explică sugestiv faptul că vocea pădurii umanizate este, în realitate, vocea interioară a eului liric. Monologul rostit de pădure este pus între ghilimele, deoarece el reprezintă gândurile cele mai intime ale eului liric, care este încă emoţionat de vârsta fericită a copilăriei petrecute în mijlocul naturii. Eminescu se află într-o comuniune deplină cu pădurea şi izvoarele care i-au ocrotit copilăria şi care i-au descifrat primele taine ale vieţii. Poetul imaginează monologul, deoarece este sigur că şi pădurii îi este dor de el, la fel cum emoţia şi dragostea lui pentru natura din copilărie sunt profunde şi veşnice: „Astfel zise lin pădurea, / [...] Şuieram l-a ei chemare”.

Ultima strofă

Ultima strofă a poeziei are o profundă încărcătură filozofică privind scurgerea ireversibilă a timpului (curgerea timpului într-un singur sens), de care poetul este conştient şi de aceea tristeţea şi nostalgia sunt profunde şi foarte sugestive: „Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-nţelege n-o mai pot...”.

Interogaţia retorică

Interogaţia retorică din ultimele două, versuri exprimă regretul eului liric pentru trecerea implacabilă (neîndurătoare) a timpului fericirii, sugerând amărăciunea prezentului. Versurile constituie un adevărat strigăt sfâşietor al eului poetic pentru neputinţa, imposibilitatea de a mai trăi şi simţi bucuria copilăriei petrecute în mijlocul naturii: „Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”. Eul liric parcurge - aşadar - o gamă largă de sentimente, de la bucurie la tristeţe, de la fericire la nefericire, stări corespunzătoare celor două valori ale timpului trecut-prezent.

Prozodia

Ritmul este trohaic, măsura versului este de 7-8 silabe, fiind o singură rimă încrucişată (rimează versul 2 cu versul 4).

Poezia O, rămâi... exprimă direct sentimentele de nostalgie, tristeţe şi durere pe care poetul le simte profund, jinduind după fericirea trăită în anii copilăriei petrecute în mijlocul naturii Poezia are şi accente meditative, filozofice privind scurgerea ireversibilă a timpului şi de aceea este o elegie.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …