O mare ruşine, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

O mare ruşine, de Mircea Sântimbreanu, este o schiţă care face parte din volumul Recreaţia mare, a cărui primă ediţie a fost publicată în 1965 la Bucureşti.

Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mircea Sântimbreanu

Fragment

De patru zile - astăzi a cincea - stau închis în casă şi nici pe geam nu îndrăznesc să mă mai uit în stradă. Cel mult, vă jur, prin gaura cheii. Dar ce s-a întâmplat? De ce? Parcă vă aud pe unii dintre voi. Ei, haide, fiţi sinceri... Las’ că ştiu eu: nu mai e nimeni în Bucureşti să nu fi aflat ce am păţit. Iar dacă totuşi scriu aici întâmplarea e numai pentru că cei din Oradea o ştiu oarecum altfel, iar cei din Botoşani chiar pe dos... Ştiu. Umblă fel de fel de zvonuri. Dar voi, copii, să nu le daţi crezare. De altminteri, dacă aveţi cumva drum pe strada Circulaţiei, n-aveţi decât să intraţi în curtea din colţ şi să bateţi de 13 ori... În uşă. Ăsta e semnul de recunoaştere. O să vă deschid de îndată. (La sonerie nu mai răspund.) Intraţi binişor în antreu, lipindu-vă de zid, şi o să vedeţi calul. E legat de cuier, care la rândul lui e legat de pian. Pianul l-am bătut în cuie. Aduceţi cu voi rudele şi cunoscuţii. Am o singură rugăminte: nu uitaţi să veniţi cu o mână de iarbă sau, mai bine, niscaiva ovăz. Dar să nu intraţi cu pălării de paie. Vi le mănâncă pe dată calul. Şi nu e de mirare: e flămând, săracul. De două zile nu i-am dat decât apă, nişte bucăţele de zahăr şi iarba ce-o mai aveam prin casă, căptuşeală la două scaune vechi. Pentru că din casă nu ies. Mi-e ruşine.

- Şi chiar stai cu calul în casă? o să mă întrebaţi.

- Da. Dar în antreu, vă jur, nu în dormitor, cum s-a auzit la Timişoara, şi nici nu l-am urcat în podul casei cum cred cei din Constanţa. Ce? Ei când aduc un cal în casă îl urcă în pod? Şi dacă totuşi îl urcă, îi rog să-mi scrie cum fac. Eu n-am reuşit, cu toate strădaniile.

Dar să vedeţi cum a început totul. Uite, acum când îmi amintesc, mă fac stacojiu de ruşine. Daţi-mi voie să trag perdelele... Aşa...

Aşadar fusesem invitat la familia Ionescu. Ştiţi cum sunt Ioneştii. Primitori. Când am intrat acolo erau de faţă: poştaşul, tutungiul, un pensionar foarte cumsecade cu nevasta, un tânăr gazetar, chiriaşul Ioneştilor... Ce mai, casa plină. O, dar uitasem lucrul cel mai important. Mai era acolo - şi putea să nu fie? - mai era acolo Lică, băiatul gazdelor. Are vreo şase anişori şi e deştept, ca un om mare. Ştie oricine.

Plăcintele erau fierbinţi, cafeluţele nici amare, nici dulci, aşa cum îmi plac mie, gazetarul povestea ceva, nu mai ţin minte ce, şi toată lumea râdea, mesteca alune prăjite, iar focul ardea vesel în sobă.

Nu fusesem prea vorbăreţ până atunci, aşa că în clipa când gazda vârî un butuc în sobă, zisei:

- Şi eu mi-am adus lemnele ieri după-masă...

- Da, dar nu era după-masă, sare Lică. Era pe la prânz. N-am dat importanţă întreruperii, am zâmbit şi am continuat:

- Mi-au dat lemne bune... fag... o frumuseţe.

- Nu erau de fag, erau de stejar...

De data aceasta am privit împrejur, oarecum stingherit. Am copilărit la munte şi ştiu precis ce e fagul şi ce e stejarul... Tocmai mă pregăteam să arăt deosebirile - mai sunt pe deasupra şi profesor la naturale - când îl aud pe pensionar:

- Ca să vezi, frate, ce spirit de observaţie la un copil...

- Ce mai, deeeştept, ca un om mare, întări nevastă-sa.

Aş fi putut sa tac până la sfârşit. S-ar fi spus cel mult că sunt posac. Dar Lică, jignit, se şi proptise în faţa mea:

- Nu ţi le-a adus nea Zaharia, căruţaşul?

- Ba da. Dar lemne de fag, unul şi unul. Uscate.

- Aiurea. Erau verzi toată ziua.

- Ce memorie are copilul ăsta, îl auzii pe poştaş. Ceva de speriat!

- Şi când a intrat în curte, nu s-a poticnit calul? Ai? Spune! Nu s-a poticnit? continuă Lică, aproape ţipând la mine.

- Nu ştiu... Eu n-am observat... s-o fi poticnit, îngăimai, străduindu-mă să-mi aduc aminte toate amănuntele.

- Ca să vezi, nimic nu-i scapă murmură tutungiul admirativ.

- S-a poticnit şi a căzut direct în bot... Nu cumva vrei să spui că n-a căzut? mă luă la zor băiatul.

- Imposibil! De căzut n-a căzut. Am fost de faţă. Împingeam căruţa.

- Poate n-ai văzut, interveni gazetarul. Dumneata împingeai căruţa.

- Pe cuvântul tău că n-a căzut? Dă-ţi cuvântul, mă apostrofă îmbujorat băiatul.

Nu. Nu puteam să-mi dau cuvântul. La urma urmei, o fi căzut. Ştiu eu? N-oi fi observat…

- Lică nu minte, îl sărută mămica pe frunte, în timp ce eu mă căzneam întruna să-mi amintesc: a căzut, n-a căzut?

- Şi nu numai că a căzut, dar şi-a spart şi trei dinţi de caldarâm, adăugă Lică. Ai ochelari şi de aceea nu vezi...

Ochelari am, dar văd perfect.

- Calul nu şi-a spart niciun dinte, zisei cu glas ceva mai tare.

- Pot să jur... Tu poţi să juri? Jură!

Nu. De jurat, nu puteam să jur. Eu nu jur cu una, cu două... Am tăcut încurcat.

Tăticul îl luă în braţe, îmbujorat, şi mi se adresă:

- Să ştii că, dacă zice Lică, aşa e... Şi-a spart precis dinţii... Ai ochelari şi de aceea nu vezi.

- Şi pe urmă a căzut pe spate şi şi-a rupt coada... Nici asta n-ai văzut? ţipă iarăşi Lică.

N-am mai putut răbda.

- Minciună! am strigat. Nu şi-a rupt nicio coadă. Nu, nu şi nu: nu şi-a rupt-o!... Jur! Pot să dovedesc. Vă aduc calul!

Toţi mă priveau cu răceală.

- Ştii, începu gazetarul stingherit, dacă ai recunoscut că s-a poticnit, că a căzut, că şi-a spart dinţii, de ce nu şi-ar fi rupt şi coada? N-auzi ce spune Lică?

- Lică nu minte, adăugă tatăl privindu-mă aspru.

- Dacă zice el ceva, aşa trebuie să fie. E deştept, ca un om mare, vorbi şi nevasta pensionarului.

Fierbeam. Am sărit în picioare.

- Bine, o să vedeţi! am răcnit. Cumpăr calul de la nea Zaharia şi vi-l aduc plocon ca să-l vedeţi, cu coadă şi cu dinţi cu tot.

M-am ţinut de cuvânt.

A doua zi, mi-am scos economiile de la CEC. Şi am cumpărat calul. Primul drum l-am făcut la tutungerie. Am apucat calul de căpăstru şi am intrat în prăvălie.

- Poftim! Priveşte-l! am rostit triumfător către tutungiul ce mă privea cruciş. Are toţi dinţii? Are coadă? Sau crezi că e falsă?... Ei, ce zici? Hai să-i numărăm picioarele... Patru... 1, 2, 3, 4. Mâini nu are... Şi acum du-te, te rog, te implor, de spune familiei Ionescu. N-aş vrea să creadă că eu sunt mincinos. Numai că eu nu-mi dau cuvântul, eu nu jur cu una, cu două.

Tutungiul a clătinat din cap şi de abia am ieşit din prăvălie, că a şi tras obloanele.

Am luat calul de ham şi l-am dus apoi la poştă. I-am numărat din nou dinţii, picioarele, şi începusem să-i număr firele de păr din coadă, când poştaşul s-a scuzat că are de dus o telegramă fulger şi a dispărut.

La gazetă nu m-au primit cu calul. L-am fotografiat şi am trimis fotografia gazetarului meu. Pe pensionar nu l-am găsit acasă. În schimb, mă plimbam cu calul pe stradă şi, cum întâlneam un cunoscut, îl întrebam:

- Are dinţi? Are coadă? Ei, vezi? Cine e mincinos? Eu sau Lică?

Apoi l-am dus acasă. De abia aşteptam să-mi vină cineva în vizită. Oricine: un prieten, lăptarul, lăcătuşul, omul de la lumină. De cum intra, îl duceam la cal:

- Îl vezi? E cal... Calul lui nea Zaharia. Uită-te bine: are coadă, are dinţi...

Am observat că cei mai mulţi vizitatori se cruceau, făceau câţiva paşi înapoi şi, uitând să-mi dea bună ziua, o luau la fugă.

Pe urmă n-a mai venit nimeni. Dar eu eram fericit. Era limpede, nimeni nu mai putea susţine că eu sunt mincinos. Ieşeam pe stradă cu fruntea sus.

- Ei, ce părere aveţi de Lică? întrebam de departe pe câte un cunoscut. Dar cunoscuţii, de cum mă auzeau, tresăreau şi o luau la goană.

- Ce-o fi cu ăştia? mă frământam nedumerit. Te pomeneşti că tot Lică e de vină. O fi răspândit zvonul că gloaba e bolnavă de răpciugă. Tocmai mă pregăteam să scot calul la plimbare şi să dovedesc oricui această nouă minciună, când m-am pomenit cu o scrisoare. O am aici... Era de la un văr:

Ce s-a întâmplat? La noi s-a zvonit că te-ai ţicnit îngrijeşte-te... Mă aşezasem la masă, să-i răspund, când am primit o depeşă de la o soră:

Internează-te imediat în spital.

Apoi, cineva - probabil deputata străzii - mi-a lăsat pe trepte un plic:

Nu aveţi voie să ţineţi cai în podul locuinţei.

Pe fereastră mi-a fost lipită altă hârtiuţă:

Este interzis de a chinui animalele. Spitalul veterinar.

Am primit şi telefoane. De pildă:

- E adevărat că meditaţi un cal? Îl pregătiţi pentru examen? Sau:

- Se spune că l-aţi angajat ca secretar. Ce leafă îi daţi?

Şi într-o seară, când ieşisem să iau ţigări, am auzit cu urechile mele pe pensionarul cumsecade:

- Drept să-ţi spun, mă feresc din calea lui. E nebun de legat. S-a văzut încă din seara aceea, de la Ioneşti. Era posac, violent şi minţea de rupea pământul.

Asta m-a durut cel mai mult.

Cum? Eu minţeam? A, nu! Voi dovedi nu numai străzii, ci oraşului, ţării şi dacă va fi nevoie lumii întregi adevărul.

Am hotărât să cer o expertiză. Să vie o comisie. Să vadă calul. Să-i numere dinţii. Urechile. Picioarele. Şi firele de păr din coadă. Să-l fotografieze din faţă şi din profil. Apoi să publice rezultatul.

M-am întors acasă şi m-am apropiat de cal. Necheza jalnic şi era agitat. Mă temeam să nu-şi rupă frâul, aşa că l-am legat şi de coadă cu o frânghie.

„Să-l găsească în bună stare”, mi-am zis şi m-am culcat liniştit.

Când m-am trezit a doua zi, nenorocire! Calul îşi rupsese coada. Şi nefericitul, flămând cum era, mâncase arcurile de oţel de la fotolii şi îşi spărsese... trei dinţi.

Comisia de expertiză a sosit la orele 10. La 10 şi un minut a plecat. Pe doi dintre membrii comisiei, rămaşi mai la urmă, i-am auzit vorbind pe scări:

- Mare mincinos profesorul ăsta. Tot Lică a avut dreptate...

De atunci - patru zile, astăzi a cincea - nu mai ies din casă. Mi-e ruşine. Comisia a publicat rezultatul. Toată lumea ştie că sunt un mincinos. Dar voi, copii, să nu credeţi. Eu am avut dreptate. Pe onoarea mea. Jur. Veniţi să ne sfătuim ce e de făcut. Bateţi la uşă de 13 ori şi vă dau drumul în casă. Şi nu uitaţi, aduceţi o mână de fân pentru bietul cal.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …