Nuntă în cer, de Mircea Eliade (comentariu literar, rezumat literar)

Romanul Nuntă în cer, apărut în 1938 la Bucureşti, se înscrie în proza erosului şi face parte din literatura interbelică, Mircea Eliade ilustrând, o dată în plus, mitul iubirii şi motivul cuplului ca temă unică a acestei scrieri. George Călinescu vorbea despre „gidismul” primelor romane ale lui Eliade, în sensul că tinerii eroi se înalţă deasupra inhibiţiei erotice, se revoltă împotriva normelor morale impuse de societate. Îndrăgostiţii lui Mircea Eliade trăiesc experienţe-limită, stabilesc relaţii profund umane în zona erotică, sunt expansivi şi descătuşaţi de prejudecăţi.

Mitul Androginului

Romanul erotic Nuntă în cer, de Mircea Eliade, ilustrează mitul Androginului (sau al Hermafroditului), celebru în Grecia antică şi simbolizează ideea unităţii primordiale a făpturii omeneşti. Cuvântul „androgin” vine de la grecescul „aner, andros”, care înseamnă „bărbat” şi de la grecescul „gyne”, însemnând „femeie”, sensul întregului cuvânt fiind acela de „bărbat-femeie” ca fiinţă unică şi completă.

Androgin, personaj mitologic, era fiul lui Hermes, mesagerul Olimpului şi călăuză a spiritelor către moarte şi al Afroditei, zeiţa frumuseţii, a armoniei şi a dragostei care învinge orice piedici. Salmakis, nimfa lacului, s-a îndrăgostit nebuneşte de frumosul Androgin, care o respinge. Cuprinsă de disperare, femeia l-a înlănţuit cu braţele şi a refuzat să se desprindă de trupul iubitului, implorându-i pe zei să-i unească pentru vecie într-o singură fiinţă. Zeii se înduplecă, dar noua făptură bisexuală era o fiinţă perfectă, deoarece unea forţa bărbătească şi farmecul feminin într-o creatură excepţională, ce rivaliza cu zeii înşişi.

Zeus s-a opus alungării din Olimp a acestei fiinţe ideale şi a pedepsit-o tăind-o în două cu fulgerul său, anulându-i astfel perfecţiunea. De atunci, cele două jumătăţi au devenit fiinţe separate, bărbatul şi femeia, care aleargă necontenit prin lume, căutându-se unul pe celălalt. Mitul Androginului este o legendă mitologică străveche, prin care se explică, alegoric, atracţia erotică pe care o exercită - reciproc - bărbatul şi femeia. Dragostea ideală se împlineşte numai atunci când cele două jumătăţi care se potrivesc perfect se regăsesc, existând, în acest sens şi o sintagmă proverbială, aceea de a-ţi afla „sufletul-pereche”.

Mircea Eliade ilustrează în acest roman erosul şi mitul Androginului pentru a reface unitatea şi plenitudinea fiinţei umane prin comuniune erotică, dorind să reconstituie unitatea primordială a spiritului uman şi fiind convins că „perfecţiunea umană înseamnă unitate fără fisuri” (Mircea Eliade - Mefistofel şi androginul). Înaintea lui Mircea Eliade, tema androginiei apare la Mihai Eminescu, în nuvela Avatarii faraonului Tla, unde protagonistul cunoaşte, într-una dintre întrupările sale, un demon care se numeşte ambiguu Cezar sau Cezara, respectând dorinţa omului de a-şi căuta jumătatea originară. (Doina Ruşti - Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română)

Structura şi compoziţia textului. Particularităţi ale romanului modern subiectiv

Principala coordonată a operei Nuntă în cer este erosul, care se manifestă ca dimensiune esenţială a experienţei omeneşti, ca sentiment copleşitor al sufletului, ca trăire limită.

Ca orice roman, Nuntă în cer este o specie epică în proză, cu acţiune complexă, cu puternice conflicte şi o complicată intrigă, în care sunt implicate personaje bine individualizate şi construite modern de Mircea Eliade. Principalul mod de expunere este naraţiunea confesivă (cu caracter de confesiune) la persoana I, iar eroii se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, prin dialog, monolog interior şi introspecţie auctorială.

Modalitatea narativă

Modalitatea narativă fundamentează epicul pur cu un singur plan de acţiune şi dominat de luciditatea analitică a fiecăruia dintre cei doi naratori-personaj, ilustrând senzualitatea ca pe o experienţă de cunoaştere metafizică. Compoziţia narativă se remarcă prin autenticitatea confesiunii la persoana I, sub forma monologului adresat, în care naratorii se confundă până la identificare cu protagoniştii lucizi şi analitici privind experienţa trăită şi chinuiţi permanent de incertitudini.

Perspectiva narativă

Perspectiva narativa unică este modernă şi defineşte punctul de vedere al fiecărui narator-personaj, autodiegetic, de unde reiese implicarea acestuia în evenimente, până la substituirea lui de către protagonist. Situaţia diegetică (discursul narativ) implică anumite trăsături gramaticale şi semantice ale textului, reprezentate de verbe şi pronume la persoana I, focalizarea internă „ împreună cu „, frecvenţa monologului interior/ adresat, organizarea subiectivă a secvenţei temporale, toate acestea argumentând caracterul subiectiv al romanului.

Perspectiva psihologică

Perspectiva psihologică este realizată prin mijloacele de analiză a conştiinţei şi procesele psihologice ale personajelor, naratorii autodiegetici apelând la dialog, monolog interior, autointrospecţie, flashback, retrospecţie, cuvinte cu valoare de simbol, observaţie atentă şi profundă a conştiinţei personajelor etc.

Instanţele comunicării

Instanţele comunicării sunt reprezentate de concepţiile autorului despre iubire, de relatările naratorilor privind experienţa trăită, ei identificându-se total cu personajele, care transmit naratarului emoţiile, sentimentele şi permanenta nelinişte a incertitudinii. Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanţa temporală a evenimentelor trăite în timp obiectiv (real) cu a celor relatate în timp subiectiv (psihologic), atunci când cei doi eroi îşi împărtăşesc reciproc propria povestea de iubire. În discursul narativ se manifestă, aşadar, dislocări epice sub formă de flashback şi analepsă, cronologia evenimentelor fiind inversată.

Mircea Eliade

Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real deschis, Bucureşti, Italia etc., dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din conştiinţa şi sufletul protagoniştilor-naratori. Romanul este un monolog liric, deoarece eroii se destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între certitudine şi incertitudine în plan erotic, se confesează introspectând cele mai adânci zone ale conştiinţei, în căutarea permanentă a iubirii, ca sentiment exclusiv al existenţei umane.

Semnificaţia titlului

Titlul Nuntă în cer sugerează ideea că iubirea perfectă înseamnă predestinare, regăsirea jumătăţii-pereche, refacerea făpturii primordiale unice (mitul Androginului) dincolo de lumea reală, în universul spiritului. Omul este dator să caute marea iubire, să se pregătească pentru ea ca să fie demn şi capabil de a face faţă exigenţelor pe care i le impune acest sentiment eminamente uman. Comuniunea erotică este sinonimă cu unirea deplină, desăvârşită, în care se contopesc bărbatul şi femeia. Ca ideal erotic, nunta veşnică este posibilă numai în cer, unde sufletele se împletesc în eternitate: „noi amândoi nu suntem din lumea asta, nu ne putem împotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nuntă”.

Cei doi bărbaţi sunt învinşi de incandescenţa iubirii totale şi se prăbuşesc din cerul pasiunii, ispăşind fiecare în felul lui păcatul neputinţei: Hasnaş, resemnat, se recăsătoreşte în scopul declarat de a avea urmaşi, iar scriitorul Mavrodin refuză perpetuarea pentru a-şi apăra creaţia artistică. Romanul lui Mircea Eliade este o confesiune lirică şi lucidă, ca o redempţiune (mântuire, izbăvire) a nefericirii celui ce a fost pedepsit de a rămâne singur.

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Romanul Nuntă în cer are un motto biblic din „Corinteni, I; 13, 12”: „...Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin...”, exprimând sugestiv ideologia prozei erotice a lui Mircea Eliade. Romanul are o singură eroină feminină, Ileana, care întâlneşte două versiuni erotice, concretizate prin cei doi bărbaţi ce par a fi în opoziţie ideatică, deoarece unul doreşte să obţină de la ea exact ceea ce respinsese celălalt. Fiecare dintre cei doi eroi îşi povesteşte experienţa erotică celuilalt, astfel fiecare dintre ei este, pe rând, personaj-narator.

Acţiunea romanului

Acţiunea romanului este plasată în Bucureştiul de altădată, cadru des întâlnit în opera literară a lui Eliade, întrucât el consideră că „orice loc natal constituie o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi adolescenţei devine totdeauna un oraş mitic. Bucureştiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile”. (Mircea Eliade - Încercarea labirintului, 1978).

Despre Bucureştiul prezent în proza lui Eliade, oraş plin de semne misterioase, Eugen Simion afirmă că este un „adevărat centru iniţiatic”, unde cuplurile de îndrăgostiţi sunt ipostaze ale aceluiaşi mit al Omului reîntregit, unic şi puternic, format din bărbatul şi femeia contopiţi prin iubire.

Romanul conţine două experienţe erotice în care sunt implicaţi doi bărbaţi (Mavrodin şi Hasnaş) şi o singură femeie (Ileana/Lena), drama iubirii fiind provocată, pe rând, de respingerea ori de nevoia de maternitate a soţiei, care nu concordă cu dorinţele bărbaţilor. Ca formulă estetică, Eliade apelează la intervertirea (inversiunea) epică situaţiilor diegetice, prima povestire erotică fiind, ca succesiune temporală, ultima şi avându-l ca narator-personaj pe Andrei Mavrodin.

A doua experienţă amoroasă o trăise naratorul-personaj Barbu Hasnaş şi se petrecuse, din punct de vedere cronologic, înaintea celei relatate de Mavrodin. Protagonista ambelor idile trăieşte drama distonantei (dezacord) erotice: Hasnaş îşi dorea un urmaş, dar Lena era prea tânără şi nepregătită să devină mamă, iar Mavrodin respinge cu intransigenţă dorinţa de maternitate a Ilenei. Aşadar, drama femeii este cauzată de neconcordanţa temporală a iubirii, de faptul că a întâlnit în ordine inversă bărbatul potrivit cu aspiraţiile ei faţă de momentul favorabil pentru împlinirea acestor năzuinţe.

Personajele

Primul personaj-narator este Andrei Mavrodin, care îi destăinuie lui Hasnaş concepţia sa iniţială despre iubire, când credea că „niciun bărbat nu s-ar sacrifica pentru un amor”, dar atunci când se îndrăgosteşte, la rândul lui, consideră că „e un destin [...] care decide, fără ştirea şi în absenţa noastră, pentru o viaţă întreagă”. O întâlnise pe Ileana în casa unui prieten arhitect, relatează Mavrodin, „într-o zi cenuşie de iarnă, [...] 8 ianuarie; îmi amintesc perfect data”.

Ca şi Allan, Mavrodin este un personaj lucid, dornic de a-şi analiza cu minuţiozitate stările, trece în revistă toate detaliile acelei după-amieze, când nimic nu prevestea viitoarea relaţie erotică. Atunci când îi fusese prezentat Ilenei, lui Mavrodin nu i s-a părut „prea frumoasă”, căci „fruntea înaltă şi tâmplele uşor arcuite” precum şi părul de un castaniu stins o făceau să pară „mai severă”. Cu toate acestea, „ochii foarte mari şi nelămuriţi, gura ei vastă, strivitoare” îl impresionează puternic, deşi întreaga ei înfăţişare îi dădea un aer de Maria sau Lucia, nicidecum nu semăna cu numele pe care îl avea, Ileana.

Scriitor fiind, Mavrodin îşi formase o viziune proprie despre personaje, crease „cutare femeie” şi-i relatează lui Hasnaş, în prima parte a romanului, cu o mulţime de detalii, impactul pe care l-a avut Ileana asupra lui, analizând cu luciditate gesturi, priviri, atitudini şi de o parte şi de alta. Bărbatul se aştepta să fie întrebat despre cărţile sale, mai ales despre un roman de mare succes intitulat Tinereţea Magdalenei, însă Ileana „nu citise nimic din tot ce publicasem” şi habar n-avea că este scriitor.

Personaj analitic şi dornic de certitudini, protagonistul insistă asupra detaliilor legate de prima întâlnire cu Ileana, deoarece „dragostea şi tot ce poartă ea cu sine - suferinţă, jertfă, rodire - mi se pare a fi încă lucrul cel mai puţin înţeles şi prea vag cunoscut”. Ca şi Allan din romanul Maitreyi, Mavrodin nu poate determina exact momentul în care se lăsase prins de farmecul femeii, „vraja aceea fără început şi fără timp...”, amintindu-şi numai „de dansul acela nesfârşit”.

Setea personajului de a-şi analiza trăirile, de a identifica exact momentul ivirii sentimentului de dragoste este definită convingător de el însuşi, ca fiind o boală „de a şti, de a înţelege, de a identifica ceasul acela fără seamăn al înecului”. Între cei doi ia naştere o iubire imprevizibilă şi profundă, care le contopeşte sufletele şi căreia nu i se pot împotrivi: „noi amândoi nu suntem din lumea asta, nu ne putem împotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nuntă”.

Ileana îi mărturiseşte că abia se vindecase de „o mare, unică dragoste”, că nu va mai putea iubi, „mi-ar fi foarte greu să mai iubesc vreodată, dacă nu de-a dreptul imposibil” şi în zadar încearcă Mavrodin să afle amănunte, nu a reuşit să ştie niciodată nimic despre marea ei pasiune, „nici cine a fost iubitul ei, dacă mai trăieşte, dacă l-a mai întâlnit [...]. Nu izbuteam însă să aflu nimic. Zâmbea tristă, umilită, sau îmi căuta mâna şi mi-o săruta, sau începea să râdă, lăsându-mă să bănuiesc că mi-a surprins mica mea stratagemă. Am înţeles târziu că de la ea nu voi putea afla niciodată nimic.” Singurul lucru pe care Andrei îl descoperă în trecutul ei este faptul că Ileana trăise patru ani la Berlin, perioadă în care nu venise niciodată în ţară.

În permanentă căutare de certitudini, Mavrodin vrea să afle dacă dragostea lui este profundă şi trainică, dacă femeia este acea jumătate unică a sufletului său. Pleacă pentru câteva zile în Moldova, în vizită la nişte vechi prieteni, unde îşi dă seama că nu poate sta departe de Ileana, vorbeşte încontinuu despre iubirea lui, iar „noaptea aceea, petrecută departe de ea, a fost chinuitoare”. Se surprinde îndrăgostit şi-şi dă seama că „tot ce citisem în cărţi şi tot ce auzeam în povestiri despre nerăbdarea frenetică pe care o au unii îndrăgostiţi în călătorie, când se apropie de gara iubitei, poate fi totuşi reală”. Se duce direct la ea acasă şi găseşte o femeie „obosită, răvăşită, cu ochii absenţi, rătăciţi [...]. Absenţa mea o năruise”.

Iubirea lor este reciprocă, profundă, vulcanică: „Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. [...] De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de cald - voluptate fără spasm, beatitudine, fără strigare.” Lucid şi analitic, Mavrodin identifică în această iubire totală revelaţia unirii, pe care o defineşte ca pe o proprie regăsire: „te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi”. Redescoperirea sinelui prin iubire este euforică şi nevoia lor de singurătate, de izolare de restul lumii devine din ce în ce mai puternică („aşa cum se întâmplă întotdeauna într-o mare pasiune, m-am izolat cu desăvârşire de lume”), iar pe la jumătatea lui februarie se mută împreună, acasă la Mavrodin.

Febra creaţiei pune stăpânire pe scriitorul din el şi Mavrodin începe o nouă carte. Ea-l simte adâncit în munca de creaţie, înstrăinat, „iar ai fugit de lângă mine”, dar nu-l întreabă niciodată despre subiectul romanului, îi pregăteşte cafeaua, „parcă ar fi încercat în neştire, să regăsească mângâierea mea, să se mintă”. O întrebare stranie şi neaşteptată îl surprinde pe Andrei, atunci când Ileana îl întreabă brusc dacă nu şi-ar dori un copil. Structura lui de literat respinge viaţa casnică, întrucât el consideră că „artistul era blestemat să rămână singur, fără urmaşi...”.

Ileana îi explică nevoia de a avea un fiu de la el, întrucât ea este „o simplă femeie”. Nedumerirea lui disecă stările şi argumentele pentru care ea simte că îi trebuie încă o fiinţă umană ce ar putea interveni în iubirea lor, despărţind astfel perechea „desăvârşită, creaţi unul pentru altul, meniţi să creştem şi să murim împreună. [...] Noi nu suntem o pereche din această lume [...]. Destinul nostru nu se împlineşte aici pe pământ. Noi ne-am cunoscut numai în dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fără fruct”.

Vacanţa de Paşte au petrecut-o într-un sat de munte şi tristeţea Ilenei este din ce în ce mai evidentă, mărturisindu-i la un moment dat: „Mi-e frică să nu mor singură”. Devine tot mai neliniştită şi are accese de disperare stranie, nelinişti, reacţii şi atitudini inexplicabile. Întorşi la Bucureşti, o zăreşte întâmplător stând de vorbă aprins cu „un tânăr brun, înalt”, pe care i-l prezintă drept fratele său. Mavrodin devine suspicios, „se prăbuşiseră deodată toate certitudinile şi viaţa mea întreagă o simţii, în acea clipă, fără sens” şi bănuieşte că îl înşeală, că se preface şi că povestea cu fratele „e destul de prost ticluită...”.

Ruşinându-se de bănuielile sale, Mavrodin o acuză că păstrează asupra vieţii ei o taină care poate da naştere la tot felul de interpretări, cu speranţa că poate acum ea i-o va dezvălui. Ileana rezistă însă tentaţiei de mărturisire totală şi-i spune numai că fratele acesta este fiul mamei ei din a doua căsătorie, că este un detracat şi că se văd foarte rar: „Toate acestea sunt lucruri moarte pentru mine. Eu n-am niciun fel de trecut, nu mi-aduc aminte de nimic...”. Spirit frământat, neliniştit, Andrei Mavrodin se chinuie cu întrebări insuportabile: „Asta înseamnă că viaţa ei dinainte a fost cumplită, că dragostea ei a fost dementă. De ce nu întâlnesc niciun martor al trecutului ei? Unde a trăit, de n-a lăsat niciun fel de urmă?”.

Fire dilematică, dominat de incertitudini, Mavrodin consideră că „în dragoste nicio certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar - sentimentul că eşti iubit - trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi dezgust”. După luni de zile, timp în care cei doi îndrăgostiţi trăiseră „într-un extaz continuu” şi simţeau că unirea lor „e un miracol pe care numai câteva perechi l-au trăit desăvârşit în lume”, fiind într-o vacanţă în Italia, Mavrodin află că ea mai fusese la Veneţia şi o simte tulburată şi neliniştită, incapabilă să arate vreun interes pentru prezentul concret, de aceea hotărăşte să părăsească acele locuri pentru ca s-o scutească de chinul amintirilor ce continuă să rămână pentru el un mare mister.

Întorşi la Bucureşti, Andrei continuă să scrie la romanul început, care însă nu prinde consistenţă, deşi Ileana îl încurajează acum, îi asigură condiţiile de creaţie, îl sprijină în izolarea necesară concentrării, iar ea începe să înveţe limba italiană. Prietenii, cu care se întâlneau sporadic şi întâmplător, se miră că nu i-a mai apărut nicio carte, Ileana însăşi are mustrări de conştiinţă că el n-a mai publicat nimic de când sunt împreună. Veniseră sărbătorile de iarnă şi colindătorii provoacă tristeţea femeii, deprimarea ei pentru faptul că-şi dorea atât de mult un copil, deşi el din nou îi reproşează: „Eu nu-ţi sunt oare de ajuns?”.

Sărbătorile se scurg într-o atmosferă încărcată, tensionată, cu toate că amândoi se străduiau să pară „unul faţă de altul, voioşi, fericiţi. Eram însă tulburaţi, neliniştiţi, ameninţaţi parcă de o mare şi nefericită primejdie”. Presentimentul se concretizează atunci când Ileana îl anunţă că se va interna într-o clinică, fără însă să-i spună motivul, liniştindu-l numai că „nu e nimic grav”. Mavrodin se simte cuprins de „o vină cumplită, necunoscută”, bănuind că ea se dusese la doctor ca să facă o întrerupere de sarcină („îşi ucisese copilul, asta era”) şi se hotărăşte să se însoare cu Ileana, care, întoarsă de la sanatoriu, îi mărturiseşte tulburată: „Acum te am numai pe tine [...]. Trebuie să mă iubeşti mult, mult, până la sfârşit...”.

Ileana amână, fără motiv, întocmirea formelor de căsătorie, se implică mai ferm în impulsionarea lui pentru a termina romanul început, îi citeşte paginile manuscrisului, îndemnându-l mereu, „de acum trebuie să sfârşeşti tot ce ai început”. Într-o zi, având mai multe curse de făcut în oraş, Mavrodin se întorsese acasă spre seară şi găsise un plic de la Ileana, care plecase definitiv, nu se ştia încotro: „Am deschis plicul şi am rămas câtva timp cu răsuflarea înecată, împietrit. Erau patru pagini mari, scrise până la ultimul rând. [...] îmi scria că pleacă şi mă ruga să n-o caut. Şi apoi, în restul paginilor, îmi mulţumea pentru dragostea mea, îmi mărturisea cât de fericită a fost atâta timp... Îmi spunea iarăşi, la urmă să n-o caut; îi era peste putinţă să suporte dragostea noastră, aşa cum era... neroditoare. [...] Şi apoi, iar îmi spunea cât de fericită a fost, că orice s-ar întâmpla de acum înainte, viaţa ei şi-a cunoscut împlinirea....”.

Mavrodin îi relatează în continuare lui Hasnaş încercările lui disperate de a afla unde plecase Ileana, îi descrie insomniile şi deznădejdea de care suferise îngrozitor după ce fusese părăsit de femeia iubită, mărturisindu-i că toată iarna dusese „o viaţă de larvă”. Apoi se gândeşte că dacă termină cartea începută demult, poate că Ileana o să dea un semn de viaţă. Cartea a apărut în luna mai stârnind uimirea tuturor, era cu totul diferită de celelalte opere, nu părea scrisă de Mavrodin, dar Ileana nu a apărut, nu a trimis nicio veste. Acum nu-l mai interesa în niciun fel nimic din trecutul femeii, nici măcar povestea de iubire pe care o trăise Ileana cu alt bărbat înainte de a-l întâlni pe el, fiind convins că femeia „nu va mai putea iubi vreodată” şi îndoindu-se că el însuşi s-ar mai putea îndrăgosti de altcineva.

Andrei Mavrodin se hotărăşte să scrie povestea de iubire într-un nou roman, pe care-l intitulase „Nuntă în cer”, dar care păcătuia faţă de adevăr prin „neputinţa oricărui artist de a se mărturisi omeneşte, total, creştineşte... Ai să citeşti cartea asta şi ai să vezi cât de mult se depărtează de tot ce ţi-am povestit acum. Poate e mai frumoasă, dar atât...”, încheie el mărturisirea pe care o expusese în faţa lui Barbu Hasnaş.

Impresionat de experienţa de iubire a lui Mavrodin, Barbu Hasnaş simte nevoia să-i destăinuiască acestuia propria poveste de dragoste întâmplată mai demult, cu „vreo opt-nouă ani” înainte, întrucât poate că o să-l inspire într-un viitor roman. Ceea ce-l uimeşte pe Hasnaş este faptul că i se pare că iubirea lui „seamănă cu tot ce ţi se povesteşte despre dragoste. Dar poate că de data aceasta seamănă într-adevăr”.

Ca personaj-narator, Hasnaş îşi începe confesiunea din vremea în care era un tânăr student de 24 de ani şi urma studii de inginerie în Franţa, pentru care un unchi îi trimitea lunar o bursă modestă, care-i ajungea „exact cât să-mi duc zilele”. Fiind pasionat de cariera de ofiţer, tânărul Barbu Hasnaş se înrolează voluntar împreună cu alţi studenţi români din Franţa, întrucât izbucnise Primul Război Mondial.

Urmează câteva luni o şcoală militară şi se întoarce pe front sublocotenent, fiind decorat de două ori pentru merite deosebite în luptă: „Mă obişnuisem cu războiul, mă obişnuisem foarte repede şi cu gândul morţii. De altfel, nu mă legau prea multe lucruri de viaţă. Eram orfan, nu aveam fraţi şi singurul meu prieten, un coleg de la şcoală, murise în primul an de război. Eram fericit că pot lupta ca ofiţer în armata franceză”. După intrarea României în război, Hasnaş se întoarce în ţară, fiind emoţionat la gândul că ar putea muri pe pământul străbun.

În anul 1917, tânărul ofiţer se afla într-un tren foarte aglomerat, care se pusese brusc în mişcare şi o fetiţă de vreo 15 ani striga disperată, deoarece mătuşa ei rămăsese pe peronul gării. Hasnaş o ajută pe Lena să coboare în gara de destinaţie şi o dă în grija unui prieten care lucra acolo. Peste o săptămână, află de la acesta că fetiţa fusese luată de un ofiţer, care spusese că e vărul ei.

Între timp, Hasnaş îşi moşteneşte unchiul şi devine un om bogat. La cei 30 de ani ai săi avea avere, o vastă experienţă de viaţă, nu se îndrăgostise niciodată, ba mai mult, cu femeile era „poate un cinic”, având o relaţie amoroasă cu soţia unui deputat. Era prin 1924, când „eleganţa şi desfrânarea Bucureştiului atinseseră culmi nemaipomenite”. Într-o noapte, prietena lui îi prezintă „o pasăre rară”, pe Lena, „ultima fecioară din secolul XIX!”. Hasnaş o recunoaşte pe fetiţa din tren şi, întrebând-o ce s-a întâmplat după ce o lăsase în gară, aceasta îi spune că a doua zi sosise şi mătuşa ei, negând că ar fi luat-o un văr îmbrăcat în uniformă de ofiţer, care, după ce îi pusese bagajele în trăsură, începuse să o sărute.

Tânăra este cu totul deosebită faţă de celelalte femei, „atât de sobră şi atât de serioasă cum arăta” şi nu părea „deloc la locul ei în această casă, la această oră mai ales”. Întrebând-o pe gazdă cine este această tânără, Hasnaş află că este „un foarte mare mister” şi nimeni dintre cei prezenţi nu pare să ştie nimic altceva despre ea. Hasnaş o întâlneşte peste câteva zile pe Lena tot în casa prietenei sale, Clody, iar peste alte 10 zile o zăreşte, surprins, în vagonul-restaurant al trenului care mergea la Milano. Coboară împreună la Veneţia, se plimbă prin piaţa San Marco discutând despre experienţa lui amoroasă, bărbatul mărturisind că „n-am iubit niciodată”, deşi a cunoscut „destule femei”, fapt care-o determină pe Lena să-l compare cu Don Juan.

Hasnaş îi evocă interlocutorului Mavrodin scena petrecută la hotel în aceeaşi seară. Lena părea total absentă, „îmi dădeam foarte bine seama că nu înţelege ce se întâmplă cu ea, dar îi va fi peste putinţă să se apere, să se trezească măcar” şi Hasnaş constată uimit că „fusese, într-adevăr, fecioară; nicio mângâiere nu-i tulburase oboseala sa îngheţată”. Femeia îl privea mirată, „cu ochii ei mari arşi şi nelămuriţi”. Dacă la început atitudinea lui fusese obişnuită, orgolioasă şi nepăsătoare faţă de tânăra pe care o sedusese („Era o fată tânără, frumoasă, inteligentă, care mă iubea şi pe care o avusesem. Cam atât. Nu mă gândeam la nimic altceva, nu bănuiam altceva.”), în ziua următoare Lena, cu ochii strălucitori şi cu faţa îmbujorată, îi acordă - în glumă - cinci zile ca să se îndrăgostească de ea. Peste câteva zile, mărturiseşte Hasnaş, el era total schimbat, încurcat şi timid, simţea cum „o nelămurită fericire începea să mă cuprindă” şi se surprinde declarând: „Cred că m-am îndrăgostit cu adevărat”.

Aflându-se la Nisa, un cunoscut îl felicită pentru frumuseţea logodnicei sale, el neagă cu fermitate („Nu suntem logodiţi!”), apoi gândul acesta nu-i dă pace şi seara, la masă o întreabă brusc: „Nu e aşa că vrei să fii soţia mea?”. Peste o lună s-au căsătorit la Paris, având ca martori un cerc restrâns de prieteni. Întorşi la Bucureşti, scenele de gelozie se dezlănţuie între cei doi, vechile relaţii ale lui Hasnaş declanşează între ei conflicte care le ameninţă iubirea. Deşi devine conştient că Lena îi era necesară „ca aerul, ca apa, ca lumina”, Hasnaş are uneori stări de exasperare, „indignat de căsătoria aceasta, care mă apăsa, sufocându-mă”, iar alteori se simte trist şi melancolic, „dragostea aceasta nu mă făcea întotdeauna fericit”, simţind iubirea ca pe o boală („Lena îmi era necesară, aşa cum sunt necesare anumite medicamente la un anumit fel de boale.”).

Femeia se schimbase şi ea după căsătorie, renunţase la multe preocupări care-i plăcuseră înainte, ca pictura, muzica, dar nu reuşea să devină mondenă, nu-i plăceau vizitele, nu se putea acomoda cu snobismul societăţii bucureştene. După vreo şase luni de la stabilirea lor în Bucureşti, Hasnaş îi destăinuie unui prieten că se simte nefericit, deşi este convins că „Lena mă iubeşte tot atât de mult pe cât o iubesc şi eu”, că pentru el este prima oară când este îndrăgostit cu adevărat, că între ei „toate merg admirabil”.

La sugestia prietenului, „despărţiţi-vă, atunci”, Hasnaş îşi recunoaşte neputinţa: „Nu pot. Ar fi mai cumplit să trăiesc fără ea. Acum, după ce-am cunoscut-o, după ce ne-am îndrăgostit unul de altul, nu mai e nimic de făcut: trebuie să trăim împreună... Până la sfârşitul vieţii”. El conştientizează că unirea sufletelor este definitivă, că orice s-ar întâmpla nu se mai pot despărţi, că sunt legaţi unul de altul „până la moarte, în sensul concret al cuvântului”, că atâta timp cât trăieşte ea, „fie că eşti sau nu eşti îndrăgostit, fie că vrea sau nu mai vrea iubita, te simţi al ei, legat de ea, ursit ei...”. Cu vremea, atmosfera căsniciei se destinde, relaţia lor se relaxează, Hasnaş se împăcase „cu noua mea condiţie, totul mi se părea nu numai firesc, dar şi necesar”.

După sărbătorirea celui de al treilea an de căsătorie, câteva întâmplări minore strică din nou echilibrul căsniciei, ce părea instalat definitiv: Lena pierde piatra de la un inel şi acest lucru o afectează peste măsură; Hasnaş este deprimat inexplicabil de voioşia zgomotoasă a unor tineri etc. Bărbatul se simte „trecut”, devine conştient că s-au petrecut în sine modificări insesizabile: „simţeam că trecuse ceva, un anumit timp, sau poate chiar cea mai frumoasă parte din tinereţea mea. În orice caz, pierdusem ceva fără să bag de seamă. Anumite lucruri nu le mai puteam face. Ce fel de lucruri? Nu-mi dădeam seama, nu puteam preciza nimic. Dar sentimentul acesta era că îmi sunt interzise anumite lucruri. Şi încă expresia aceasta: „interzise”, e foarte vagă.

Pentru că, uneori, mai poţi avea speranţe că ai putea răzbate şi peste un lucru interzis; printr-o nebunie oarecare sau printr-un mare noroc, sfărâmi hotarele lucrului interzis. Dar eu nu simţeam asta. Simţeam că anumite lucruri, pe care nu izbuteam să le identific, au murit pentru mine; că orice aş face, oricât m-ar ajuta norocul şi viaţa, nu le voi mai putea întâlni...”. Şi brusc, se surprinde spunându-i Lenei: „Mă gândeam că ar fi timpul să avem un copil...”, simţindu-se deodată copleşit de „setea obscură de a te naşte din nou, nevoia unei compensaţii în altcineva decât tovarăşa de iubire şi de viaţă”.

Analizându-şi starea de deznădejde care-l apasă, Hasnaş regretă că a lăsat „să treacă atâta timp, pe care nimeni nu mi-l mai putea înapoia”, gândindu-se cu disperarea neputinţei la faptul că, dacă ar fi avut un copil din primul an de căsătorie, „acum aş fi fost altfel, [...] aş fi simţit că am pentru cine trăi”. Timpul s-a scurs ireversibil şi el este împovărat de „sentimentul ireparabilului”, amplificat de faptul că intenţiile soţiei sale „nu se potriveau cu ale mele”. În seara aceea Lena nu a coborât la masă pretextând că nu se simte bine, iar Hasnaş a plecat la club să se distreze, lipsind - pentru prima dată de la căsătorie - o noapte întreagă de acasă.

Între cei doi soţi se instalează o atmosferă tensionată, o gravitate rece. Lena pleacă de acasă şi, spre miezul nopţii, Hasnaş primeşte de la ea o scrisoare prin care îi spunea că va dormi la mătuşa ei, că a doua zi îl va vizita un avocat, că îi mulţumeşte pentru fericirea pe care i-a dăruit-o în aceşti trei ani: „Era o scrisoare de adio, pe care, sunt sigur, o începuse de mai multe ori, ca să nu pară prea patetică şi, în acelaşi timp, să rămână destul de prietenoasă”. Hasnaş s-a dus imediat după ea şi a găsit-o „foarte obosită, cu figura aspră, opacă”, sperând într-o împăcare. Femeia rămâne, însă, inflexibilă, el se încrâncenează şi hotărăşte brusc: „Ne despărţim! Era şi timpul, de altfel...”. Are impresia că decizia lui se bazează pe principii morale solide, că despărţirea se produsese numai pentru că ea nu voia „să aibă copii”, iar pentru el „lucrul acesta e o datorie sacră”.

Suferinţa lui este de neînchipuit şi timpul nu-i ameliorează disperarea, dimpotrivă, „dorul meu de Lena crescuse iarăşi ca în cele dintâi luni ale dragostei noastre”. Orgoliul îl împiedică să mai facă o încercare de împăcare cu soţia sa, deşi aflase de la un prieten care o întâlnise că „şi ea suferă cumplit şi că ajunsese de nerecunoscut”. Aflat la Paris, Hasnaş află că murise mătuşa Lenei, îi trimite o telegramă de condoleanţe şi ea îi mulţumeşte „printr-o simplă carte de vizită, cu numele ei de fată”, semn că divorţul se terminase.

Abia acum Hasnaş înţelege cu durere că Lena nu-i mai aparţine şi simte că „viaţa mea a ratat într-un lamentabil naufragiu”, fiind copleşit definitiv de „sentimentul propriului tău naufragiu”. Întors la Bucureşti după câteva luni, Hasnaş este dornic să afle amănunte despre viaţa Lenei, dar nimeni nu ştia nimic, ea se izolase complet de lume, dispăruse cu totul din societatea bucureşteană. Într-o dimineaţă, Hasnaş se hotărăşte să-i facă o vizită, o găseşte emoţionată şi tristă, dar constată cu amărăciune că nimic nu mai putea construi între ei o punte de legătură.

Confesiunea lui Hasnaş are loc după opt ani de la întâmplările relatate, aşadar în timp subiectiv, declanşate fiind de memoria involuntară afectivă, deşi „memoria pasională nu e o calitate bărbătească”: „E drept, mi-aduceam mereu aminte că am iubit, că singura femeie pe care o iubisem cu adevărat a fost Lena. Amănuntul acesta nu l-am putut niciodată uita: că am cunoscut dragostea şi că toate aventurile în care mă implicam nu erau decât episoade trecătoare”.

Gidismul despre care vorbeşte critica literară este evident, timpul definindu-se prin două valenţe: una obiectivă - aceea în care s-au manifestat sentimentele de iubire în mod direct, în trecut - şi una subiectivă, psihologică - aceea care evocă aceste sentimente: „nu mai era o amintire a dragostei, întocmai după cum pot spune că îmi amintesc, că mă numesc Barbu Hasnaş”. Acum el este recăsătorit, are „doi băieţi frumoşi, care îşi petrec vara împreună cu mama lor în Elveţia”. Consideră şi acum, după atâţia ani că nu te întâlneşti cu o asemenea dragoste decât o singură dată în viaţă”, că intensitatea unei astfel de iubiri „aparţine într-un anumit sens miracolului, de aceea şi apare, poate, atât de întâmplător [...]” şi că este „în putinţa noastră să realizăm acest miracol”, deşi „ne dăm seama prea târziu de el, ne dăm întotdeauna seama prea târziu...”.

Cei doi bărbaţi, Andrei Mavrodin şi Barbu Hasnaş, veniseră la cabană ca să meargă la vânătoare şi-i mărturisesc gazdei, care se arată uimit că-i găsise treji în zor şi că stătuseră de vorbă toată noaptea, povestind „fiecare dragostele din tinereţe”. Pregătiţi de vânătoare, ei merg „tăcuţi şi gânditori”, când Mavrodin întreabă deodată cu glasul sugrumat de emoţie: „Crezi că Ileana mai trăieşte?” şi amândoi simt că nu.

În romanul Nuntă în cer se manifestă ideea timpului subiectiv, ca influenţă a lui Andre Gide, modalitate prin care naratorul relatează fapte şi întâmplări petrecute cândva, aduse în prezent prin memorie involuntară sau afectivă şi prezentate într-o viziune subiectivă, sentimentele, trăirile fiind evocate dintr-un alt unghi de percepţie. Ideea iubirii profunde este surprinsă prin prisma celor doi eroi care-şi rememorează, confesându-se, concepţiile, stările şi sentimentele de dragoste aşa cum le apar după o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Interesant este faptul că cele două versiuni succesive ale idilei ar părea că stau în opoziţie, deoarece fiecare dintre cei doi bărbaţi pe care îi iubise femeia dorise să obţină de la ea exact ce respinsese celălalt.

Barbu Hasnaş voise copii, dintr-un instinct al perpetuării, înscriindu-se astfel în banalul realului cotidian, iar Andrei Mavrodin, scriitorul, având aspiraţii spirituale, refuză femeii dorinţa ei, simplă şi umană de a avea copii. Totuşi, cele două concepţii opuse ale eroilor se întâlnesc în aceeaşi iubire posesivă şi pătimaşă faţă de femeia de care - fiecare dintre ei - se îndrăgostise pe viaţă. De fiecare dată, femeia găseşte forţa interioară de împotrivire, căci, de fiecare dată, ea este cea care desface legătura, dispărând definitiv din viaţa lor şi închizându-se enigmatic în sine.

Critica literară vorbeşte despre manifestarea, în acest roman, a egolatriei (manie de a se preocupa exagerat de propria persoană, supraestimare a valorii personale, egotism) masculine în două versiuni succesive, acest fapt sugerând mania fiecăruia dintre cei doi bărbaţi de a se preocupa exagerat de propria persoană, supraestimarea propriei valori. Având orgoliul masculin al posesiei, la Barbu Hasnaş fixat în realitatea banalului, la Andrei Mavrodin înălţat la spiritualitatea artistului, cei doi îndrăgostiţi nu pot ceda, nici chiar din dragoste, în faţa dorinţelor femeii iubite, care, la rândul ei, are aceeaşi forţă interioară de a nu se supune acestei dominaţii, pe care o simte ca pe un pericol de diminuare a personalităţii sale.

Despre manifestarea sentimentului de iubire în proza lui Eliade, Gabriel Dimisianu remarca faptul că „erosul pentru personajele lui Mircea Eliade este o zonă de confruntare maximă între voinţe şi terenul predilect de experimentări morale, de trăire-limită la care îl forţează pe indivizi, acel prea plin al sufletului şi al biologiei, aflat în expansiune”.

În concluzie, în proza lui Mircea Eliade, Erosul reprezintă însăşi substanţa narativă a romanelor Maitreyi şi Nuntă în cer. Nefiind adeptul fragmentului, prozatorul reface în opera sa spiritul totalităţii, dragostea fiind înţeleasă ca un act integral, ca un proces al reîntregirii umane prin făptura nou creată din fuziunea bărbatului cu femeia - recompunând perechea ideală.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …