Nouăzecism

Termenul nouăzecism a fost creat spontan, după modelul celui - ceva mai vechi - de optzecism, mărturisind o intenţie polemică sau, în orice caz, una de individualizare şi definire programatică a unei promoţii literare. Cuvânt cu sens vag, ivit iniţial în sfera publicisticii, ulterior acceptat şi în terminologia criticii literare, nouăzecismul este presupus a exprima concis şi sintetic particularităţile literaturii practicate de o serie de scriitori născuţi, în marea lor majoritate, în jurul anului 1960 şi afirmaţi la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea.

Originea fenomenului se află în anii ’80, când mai mulţi dintre cei mai importanţi membri ai promoţiei frecventează Cenaclul literar bucureştean Universitas, condus de Mircea Martin. Cenaclul s-a deschis în aprilie 1983 şi a funcţionat până în primele luni ale anului 1990, când s-a destrămat. Şedinţele aveau loc de regulă vineri seara, în localul Clubului Universităţii din Bulevardul Schitu Măgureanu nr. 9. Timp de un an, Universitas a funcţionat în paralel cu Cenaclul de Luni, ulterior desfiinţat. A fost vizitat la început sporadic, mai târziu destul de consecvent, de „lunedişti”, de scriitori din generaţia optzecistă, inclusiv dintre cei trăitori în provincie (Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina).

Din alte generaţii participa la lucrări poeta Angela Marinescu, ocazional fiind invitaţi şi alţi poeţi consacraţi - Ana Blandiana, Cezar Baltag etc. Cenaclul a avut şi câteva şedinţe în afara capitalei (de pildă, la Reşiţa sau la Timişoara, cu cenaclul animat de Livius Ciocârlie) şi a atras prezenţa unor tineri scriitori din provincie (Piatra Neamţ, Braşov, Satu Mare etc.).

Dintre scriitorii care îşi descoperă şi consolidează vocaţia literară ori îşi definesc - sau redefinesc esenţial - viziunea şi maniera de creaţie în cadrul cenaclului sunt de menţionat Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Ioan Es. Pop, Cătălin Târlea, Răzvan Petrescu şi Daniel Bănulescu. Un adevărat „stâlp” al cenaclului, activ în toate genurile literare, era Horia Gârbea. De Universitas este legată, măcar în parte, şi activitatea altor scriitori mai tineri, precum Ramona Fotiade, ori membri ai „grupului de la Braşov” (Simona Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea).

Din impulsul de a-şi marca specificul generaţionist, şi prin opoziţie cu optzeciştii, apare ideea afirmării şi susţinerii nouăzecismului. Un nucleu cu deosebire activ îl vor forma Cristian Popescu, Cătălin Târlea şi Ioan Es. Pop - alături de ei aflându-se constant sau cu intermitenţe, Horia Gârbea, Dan Silviu Boerescu etc. - care sub tutela lui Laurenţiu Ulici editează, din noiembrie 1990 până în octombrie 1993 (cu o întrerupere între februarie 1991 şi septembrie 1992 un „Supliment de direcţie al revistei «Luceafărul»” intitulat „Nouăzeci”.

În privinţa „direcţiei” susţinute, sub titlul Un punct de plecare, editorialul primului număr afirmă între altele: „Generaţia NOUĂZECI şi-a făcut ucenicia literară în perioada de radicalism etic şi de reformism estetic impusă în anii '80 de generaţia predecesoare”, iar accentul cade pe ideea de schimbare a paradigmelor: „Vrem să stabilim un alt raport între literatură şi biografie. Dacă la modernişti literatura era supraordonată biograficului, postmodernismul optzecist plasează textul şi asistenţa sa pe acelaşi nivel axiologic şi tipologic. Vom subordona întotdeauna textul literar existenţei, considerându-l pe acesta doar un produs al procesului realizării de sine”.

Expuse în registrul publicisticii literare alerte, fără excese profesoral-dogmatice şi fără pretenţia de a se articula într-un „sistem” predictiv şi complet, precizări sunt formulate ulterior în special de Cristian Popescu şi Cătălin Târlea. Astfel, Cristian Popescu afirma: „Nouăzeci nu este numele unei promoţii literare, ci numele unei decade, al unui fragment de timp. [...] Ceea ce încercăm este să delimităm implicit un spirit literar al timpului în care trăim şi scriem. Cine suntem noi ai acestei persoane întâi plural a încercării? Un grup de scriitori legaţi nu neapărat prin vârstă, ci prin diferite grade ale relaţiilor normale dintre semeni - de la prietenia directă şi o anume înţelegere comună a literaturii, până la, pur şi simplu, afinitatea spirituală”.

Într-un editorial cu titlul reluat ulterior ca generic, Dinastia Caragiale, sunt avansate alte consideraţii care încearcă o definire a nouăzecismului: „Căutăm similitudini între coordonatele noastre interioare şi direcţiile de structură ale timpului şi locului în care trăim, adică vrem să aflăm ce anume ni se potriveşte şi poate fi generator de autenticitate literară în dialogul nostru cu lumea. În mod fatal, nu putem participa, aliniaţi cu toţii, după criterii de vârstă biologică, la definirea unei unice mentalităţi literare, zisă de generaţie”.

În acelaşi loc se mai afirma: „Însuşi spiritul timpului obligă la o percepere acută a cotidianului. Literatura, în acest context, n-o putem înţelege decât ca o transcriere directă a realităţilor (nu neapărat a Realităţii). În acest fel este lesne explicabilă afinitatea noastră pentru modalităţi literare de gen Radu Cosaşu, Mircea Ivănescu sau Marin Sorescu din poemele epice, precum şi lipsa de aderenţă la formule estetice de tip Ana Blandiana, Ion Stratan sau Nichita Stănescu”.

În altă ordine de idei, o trăsătură esenţială a nouăzecismului este considerată „radicalismul moral”, asumat şi explicat de corifeii orientării. Revista „Nouăzeci” nu a fost totuşi una teoretică, ci una cu deschidere predilectă către cotidianul vieţii literare. Promovează texte publicistice literaturizate - după modelul caragialian - dar şi beletristică propriu-zisă (proză, poeme etc.).

În afară de Cristian Popescu şi Cătălin Târlea, care au o contribuţie majoră în fiecare număr, semnează constant Radu Sergiu Ruba, Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu. Ceva mai rar se exprimă Dan Silviu Boerescu, Daniel Bănulescu, Vasile Petre Fati. Publică versuri Andrei Damian, Georgeta Manole, Alina Durbacă etc. Mircea Martin şi Laurenţiu Ulici sunt prezenţi ca mentori discreţi ai noii orientări.

Relaţiile cu generaţia optzecistă nu erau atât de tensionate cum s-ar putea crede: colaborează frecvent Florin Iaru, Ion Stratan, iar ocazional Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu, Liviu Ioan Stoiciu etc. Rolul de critic susţinător „din interior” şi l-a asumat - cu mare râvnă, aproape un deceniu, dar abandonându-l după anul 2000 - Dan Silviu Boerescu, autor al mai multor volume de „ficţiuni critice” şi alcătuitor al unor consistente antologii. El a condus în a doua jumătate a anilor ’90 Clubul Profesionist de Lectură al Muzeului Literaturii Române şi efemera - dar consistenta - revistă „ArtPanorama”.

Fără exclusivism, deschise scriitorilor din toate generaţiile, atât clubul, cât şi revista au fost cu precădere foruri de exprimare ale nouăzeciştilor. În general, se consideră că definitorie pentru literatura generaţiei ’90 este - prin comparaţie cu cea a reprezentanţilor canonici ai generaţiei optzeciste, reputaţi drept textualişti extremişti, gratuit-ludici şi evazionist-livreşti - o mai mare aplecare către viaţă, către real, o pronunţată angajare existenţială faţă cu o realitate odioasă. În linii mari, caracterizarea ar putea fi adecvată, însă la o examinare nuanţată lucrurile nu se mai prezintă chiar atât de simplu.

Pe de o parte, nu puţini optzecişti importanţi manifestau o deschidere certă, incontestabilă către real, către biografismul derizoriu sau către cotidianul sordid, precum şi o angajare puternică, o autenticitate ostentativă, deşi mediată de ingineria textuării. Pe de altă parte, nouăzeciştii sunt departe de a fi străini de rafinatele cuceriri ale scriiturii textualiste, iar sporul lor de gravitate şi realism este dublat uneori de o exacerbare a ludicului, dar nu pe coordonate livreşti, ci mai degrabă în registrul unei fronde dezabuzate. În focul unor confruntări polemice, optzeciştii i-au etichetat pe nouăzecişti drept continuatori - ori, mai bine zis, epigoni, imitatori inferiori esteticeşte - ai lor, în vreme ce nouăzeciştii, în replică, accentuează asupra diferenţelor.

În acelaşi timp, scriitori din generaţii - ori promoţii - mai tinere, emergenţii „douămiişti”, fie se revendică de la unele direcţii nouăzeciste în calitate de continuatori radicalizaţi ale acestora, fie le contestă nouăzeciştilor specificitatea, considerându-i o varietate de optzecişti. Toate aceste delimitări, adeziuni ori respingeri sunt deseori exagerate din raţiuni tactice în vâltoarea polemicilor vizând autopromovarea ori autolegitimarea „generaţionistă”, în vreme ce o examinare atentă şi imparţială dezvăluie o realitate literară mult mai nuanţată, în care continuitatea şi ruptura stau într-un raport mai complex decât cel „aruncat” în disputele directe.

De altfel, nouăzecismul este încă prea recent pentru concluzii definitive. Nu toţi autorii care au debutat sau s-au afirmat în anii ’90 pot fi consideraţi nouăzecişti, iar pe de altă parte, nu toţi au trecut prin Cenaclul Universitas ori pe la revista „Nouăzeci”. Numele considerate reprezentative pentru orientare sunt Cristian Popescu, Mihai Gălăţanu, Cătălin Târlea, Radu Sergiu Ruba, Răzvan Petrescu, Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Dan Silviu Boerescu, Daniel Bănulescu, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Radu Aldulescu etc.