Nopţi la Serampore, de Mircea Eliade (comentariu literar, rezumat literar)

Mircea Eliade, spirit erudit şi enciclopedic, a fost filozof, prozator, eseist şi istoric al religiilor. Discipol al filozofului Nae Ionescu, membru al societăţii „Criterion”, Mircea Eliade este considerat „şeful noii generaţii”, grupare spirituală din care făceau parte puternice personalităţi ale culturii române: Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea şi Petru Comarnescu.

Între teoriile filozofice elaborate de Mircea Eliade şi care se manifestă în proza fantastică se înscrie teza numită Fenomenologia sacrului, în care conceptele „sacru” şi „profan”, aflate într-o totală dependenţă, sunt considerate „două situaţii existenţiale asumate de om de-a lungul existenţei sale”, însemnând că, pentru spiritele superioare, sacrul se poate manifesta în mod surprinzător în viaţa banală, profană a individului, edificând astfel hierofania.

În Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Mircea Eliade explică termenul „hierofanie” cu simplitatea şi naturaleţea spiritului superior: „Pentru a reda manifestarea sacrului, am propus termenul hierofanie, care este comod, cu atât mai mult cu cât nu implică nicio precizare suplimentară: el nu exprimă decât ceea ce este implicat în conţinutul lui etimologic, anume că ceva sacru ni se arată’’.

O altă teză fundamentală a filozofiei lui Mircea Eliade este Coincidentia oppositorum (armonizarea contrariilor), care defineşte unitatea dintre ştiinţă şi literatură prin conceptul „Marele Tot. Yin şi Yang”, termeni preluaţi din filozofia indiană. Concepţia că Universul este alcătuit din lumi şi spaţii paralele, că nimic nu se pierde şi nu evadează în afara lui este prezentă şi în proza fantastică a scriitorului Mircea Eliade. Prin revelarea sacrului în spiritele foarte puternice se motivează şi capacitatea acestora de a depăşi limita timpului şi a spaţiului, de a accede într-o lume paralelă. În alt timp-şi în alt spaţiu. Mircea Eliade ilustrează, astfel, în operele sale fantastice, mitul ieşirii din timp şi mitul ieşirii din spaţiu.

Nuvela fantastică Nopţi la Serampore a fost tipărită în 1940, la Editura „Socec”, împreună cu altă nuvelă fantastică, Secretul doctorului Honigberger, în timp ce Mircea Eliade se afla la Londra, în calitate de ataşat cultural la „Legaţia română” din Anglia. Categoria estetică a fantasticului este realizată prin îmbinarea planului real cu cel ireal şi prin ilustrarea mitului ieşirii din timp şi spaţiu.

Acţiunea nuvelei este, în principal, realistă, ţinută într-un plan controlabil al faptelor, până când ea devine, brusc, ireală, intrând într-un şir de coincidenţe paradoxale (antinomice). Perspectiva narativă este subiectivă, naraţiunea la persoana I relevând evenimente petrecute într-un timp şi spaţiu real, care transcend, subit, către alt timp şi spaţiu ireal, întâmplările evocate având loc cu două sute de ani în urmă, într-un teritoriu modificat al acelui timp revolut (încheiat, terminat).

Construcţia subiectului. Mituri şi semnificaţii

Nuvela este structurată în nouă capitole, iar incipitul este reprezentat de confesiunea naratorului privitoare la „nopţile petrecute cu Bogdanof şi Van Manen” la Serampore şi Titagarh, localităţi aflate în apropierea oraşului Calcutta, din India.

Naraţiunea debutează în plan real, cu prezentarea personalităţii celor doi amici ai protagonistului-narator, Bogdanof şi Van Manen. Primul, de origine rusă, este profesorul de persană al naratorului şi, în pofida deosebirii de vârstă şi de cultură dintre ei, se împrieteniseră mai ales pentru faptul că erau amândoi ortodocşi. Deşi „orientalist celebru, colaborator al celor mai renumite publicaţii”, Bogdanof avea o antipatie abia stăpânită faţă de hinduşii din Bengal.

Mircea Eliade

Celălalt amic, Van Manen, era un olandez aflat la vârsta maturităţii depline, care venise încă din tinereţe în India şi rămăsese prins „pentru totdeauna în mrejele ei”. El studiase limba tibetană, dar publicase puţin deoarece „era leneş şi îi plăcea să trăiască bine”. Naratorul-personaj este singurul student român, venit de doi ani la Calcutta pentru a studia religiile străvechi ale Indiei, în care scop învaţă sanscrita şi persana. Toţi trei lucrează la biblioteca Societăţii Asiatice cercetând texte tibetane, indice sau musulmane şi, de cum se încheia anotimpul ploilor şi vremea se răcorea, erau nedespărţiţi.

Nopţile toamnei erau „neînchipuit de frumoase”, fascinante şi „însufleţite de o magie faţă de care nu mă puteam în niciun chip apăra”. Planul real este ilustrat de elemente monografice şi etnografice ale locuitorilor Calcuttei, care ieşeau noaptea pe marginile trotuarelor „cântând, muncind, stând de vorbă sau jucând cărţi”, la lumina stridentă a lămpilor cu acetilenă şi răspândind mirosuri parfumate, fiecare noapte având efectul unei sărbători.

Într-o seară, Van Manen organizează o excursie la Serampore, localitate aflată la vreo 15 mile de Calcutta şi situată pe malul drept al râului Hoogly, unde Budge, prietenul său, avea un bungalou. Clădirea fusese cumpărată imediat după război, fiind locul de refugiu şi relaxare al lui Budge, un celibatar foarte bogat şi un vânător pasionat dar fără noroc la vânătoare.

În timp ce Van Manen rămăsese să stea de vorbă cu gazda, naratorul şi Bogdanof au plecat să se plimbe pe malul râului, rugându-se ca „Dumnezeul nostru Cel adevărat” să-i păzească de Marele Şarpe atât „pe pământul înveninat al Indiei” cât şi pe tărâmul celălalt. Cei trei prieteni veneau adeseori să stea câte o noapte la bungaloul lui Budge din Serampore. Într-o seară, pe când se întorcea cu mâna goală de la vânătoare, Budge le spune celorlalţi că l-a întâlnit pe Suren Bose, care se prefăcuse că nu-l recunoaşte. Acest fapt este neobişnuit, pentru că omul, „un distins profesor” la Universitate, îşi păstrase cu îndărătnicie credinţa străveche, purtând dhoti şi având crestat pe frunte, „cu şofran, semnul religiei shivaiste”.

Se spunea despre profesor că avea legătură cu practicile tantrice, că făcea parte din această societate ocultă, despre care circulau tot felul de legende. Iniţierea tantrică presupunea tot felul de ritualuri secrete, pe care nimeni nu le dezvăluise vreodată, dar textele clasice se refereau la tot felul de practici înfricoşătoare: meditaţiile tantrice au loc în cimitire, cel iniţiat trebuie să rămână o noapte aşezat pe un cadavru, „în cea mai desăvârşită concentrare mentală, totul fiind învăluit într-o magie lugubră.

Capitolul al III-lea rămâne ancorat în planul real. Naratorul-personaj, întâlnindu-l pe profesorul Suren Bose la Universitate, i-a spus că Budge îl văzuse la Serampore, însă bărbatul a negat zâmbind şi a presupus că fusese confundat cu cineva. Portretul pe care naratorul îi descrie direct este alcătuit din trăsături fizice ferme şi inconfundabile: „fruntea aceea înaltă, ochii aceia pătrunzători nu prea se întâlneau în Bengal, unde bărbaţii anevoie scăpau de obezitate şi feţele tuturora aveau aceeaşi rotunjime, aceeaşi moliciune a maxilarelor”.

Într-o zi, în timp ce mergeau cu maşina spre Serampore şi discuţiile purtate de cei doi învăţaţi erau controversate privind atitudinea faţă de budism, l-au zărit şi recunoscut pe Suren Bose care se grăbea spre pădure, fără să le dea vreo atenţie. Era „penultima noapte înainte de luna plină” şi toţi erau ameţiţi de miresmele cu care pădurea de cocotieri îi învăluia, tăcerea apăsătoare dând impresia că „firea întreagă încremenise sub vraja lunii”.

În timpul cinei, Bogdanof este nostalgic, deoarece trecuseră 12 ani de când nu mai fusese în Rusia şi douăzeci şi doi de ani de când trăia în India, spre deosebire de Van Manen, care se împăcase cu gândul că va muri pe aceste meleaguri bengaleze. Imediat după miezul nopţii, cei trei s-au hotărât brusc să plece din Serampore spre Calcutta, cu maşina condusă de şoferul care părea la fel de impresionat „de atâta frumuseţe” a acestei nopţi fermecătoare.

Din acest moment (capitolul IV), evenimentele intră într-un plan ireal, eroii fiind prinşi pe nesimţite într-o învăluire magică, răpiţi realului imediat şi transportaţi într-o altă lume, într-un alt timp şi un alt spaţiu. Cei trei bărbaţi zăresc la marginea pădurii pe profesorul Suren Bose, care nu i-a observat şi nu au comunicat în niciun fel unii cu alţii. Deodată, naratorul sesizează că maşina o ia pe un drum greşi şi presupune că s-au rătăcit, deoarece ar fi trebuit să ajungă deja în şoseaua cea mare. Călătorii îi poruncesc şoferului să întoarcă maşina, drumul mărginit de arbori groşi fiind cu totul necunoscut. În liniştea adâncă a nopţii, toţi au auzit „un ţipăt înfiorător de femeie”, urmat de strigăte de ajutor în limba bengaleză: „Mor! Mă prăpădesc! Ajutor! Ajutaţi-mă!”.

Cei trei prieteni sar din maşină şi, deşi nu se zărea nimic în direcţia de unde veneau strigătele, au început să alerge, în speranţa că vor găsi, în cele din urmă, femeia aflată în impas. Rătăciţi în pădurea din ce în ce mai deasă, cei trei bărbaţi sunt cuprinşi de o stare nefirească: naratorul este „obosit, gândurile mi se rătăceau; aveam necontenit senzaţia că visez şi că nu mă pot trezi din vis”; Bogdanof consideră că „am avut cu toţii halucinaţii”; Van Manen „îşi ştergea cu batista, necontenit, fruntea şi obrajii”. Fiecare dintre ei simte o „necurată atracţie [...] către luminiţa care se afunda, repede, în junglă”, iar o teamă ciudată le îngheaţă sângele în vine şi „o îndărătnicie oarbă ne mâna necontenit”.

Bărbaţii îl strigă pe şofer, dar nu le răspunde nimeni şi nici maşina nu este de găsit. Văzând un felinar aprins pe partea cealaltă a drumului, cele trei personaje se ghidează după lumina ce se afundă în junglă, crezând că un om se îndrepta, probabil, spre o locuinţă ori spre şosea. Pătrunşi adânc în junglă, lumina pierise, dar ei continuau să meargă tot înainte şi niciunul nu dorea să se întoarcă sau să caute alt drum, înfruntând cu dificultate desişul de liane şi de copaci din ce în ce mai greu de străbătut. După ce străbat un luminiş în care mai multe vetre cu jăratic luminează feeric, cei trei bărbaţi ajung la o clădire „destul de ciudată, înconjurată cu un zid cenuşiu de piatră”, unde îi întâmpină un servitor bătrân al cărui stăpân se numeşte Nilamvara Dasa.

Protagonistului-narator i se pare că visează, totul este estompat în jur, iar sunetele par înecate în pâslă: „Parcă timpul rămăsese suspendat şi trăiam numai fragmentar, doar în anumite episoade”. Casa părea veche, aspectul vetust (demodat) încadrând-o înainte de secolul al XVIII-lea. Curtea interioară pietruită, cu arbuştii sacri veneraţi de hinduşi (ficus religiosa) şi făcliile aprinse dădeau impresia că oaspeţii sunt aşteptaţi. Gazda, un bărbat între două vârste, „cu o figură foarte palidă, cu privirile înţepenite”, le spune în bengaleză că imediat li se vor pregăti odăile pentru noapte.

Surprinzător este faptul că bărbatul vorbea o bengaleză stranie, cu atât mai mult cu cât orice băştinaş cu oarecare cultură şi rang social s-ar fi adresat în limba engleză. Van Manen, ştiind perfect bengaleză, îşi cere scuze pentru ora târzie şi pentru sosirea intempestivă. Nilamvara ascultă îngândurat, trupul i se scutură uneori în chip ciudat, întreaga înfăţişare fiind cu totul neobişnuită. Cei trei prieteni sunt surprinşi de „greutatea cu care se mişca”, de sticlirea nefirească din ochi, de „pumnii pe care îi păstra necontenit încleştaţi”, precum şi de repetarea perpetuă a informaţiei că „odăile pentru odihna de noapte vor fi pregătite”.

Van Manen îşi dă seama că uitaseră să-i comunice bengalezului evenimentul cel mai important, care-i determinase să părăsească maşina şi să se rătăcească în junglă: ţipătul înfiorător al femeii. Naratorul are senzaţia că s-a trezit brusc dintr-un somn adânc, intră în panică la gândul că femeia poate murise, iar ei uitaseră, în mod nepermis, acea întâmplare tragică: „Ce vrajă necurată ne luase la toţi minţile şi ne pironise acolo atât timp, în faţa unui om care repeta din zece în zece minute aceleaşi cuvinte?”. Atunci când Van Manen începe să istorisească întâmplarea, gazda îşi acoperă faţa cu palmele, este complet răvăşit, geme rostind cuvinte de neînţeles şi şopteşte un nume: „Lila, Lila!”.

Oaspeţii sunt anunţaţi de bătrânul servitor că este adusă femeia şi văd mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi ciudat, cu turbane, purtând o năsălie (targa pe care sunt purtate sicriele) construită din ramuri. Nilamvara se mişcă anevoie, „ca şi cum fiecare pas pe care l-ar fi făcut ar fi întrecut cu mult puterile lui”, străinii se simt stânjeniţi de toată situaţia şi decid să plece. Oboseala îi copleşeşte, naratorul se simte ameţit şi sleit de puteri, aşa că se reazemă de trunchiul unui copac, pierzând total legătura cu ceilalţi.

Începând cu capitolul VI, acţiunea se situează în plan real. În zori, naratorul-personaj se trezeşte vlăguit şi observă uluit că ceilalţi doi prieteni dormitau în iarbă, la câţiva metri de el. Cu toţii se simţeau zdrobiţi de oboseală, de parcă ar fi zăcut săptămâni de-a rândul, dar naratorul recunoaşte imediat drumul care ducea spre bungaloul lui Budge, fapt care le-a dat puteri şi energie tuturor. Văzând maşina parcată în faţa verandei, Van Manen se repede la şofer, îl loveşte şi-l ocărăşte pentru că îi abandonase în pădure, apoi le spune slugilor că „măgarul ăsta” îi lăsase în drum, din care cauză rătăciseră toată noaptea prin junglă. Servitorii sunt uluiţi, deoarece şoferul îi aşteptase toată noaptea în curtea bungaloului, ba chiar s-a mirat că „director Sahib nu mai porneşte la drum”.

Confuzia situaţiei este totală, definind fantasticul şi inducând naratorului o stare de derută. Oaspeţii îi suspectează pe toţi de farsă, în timp ce slugile le aruncă priviri ironice, sugerând că nu erau tocmai treji. Cei trei bărbaţi au dormit până seara, când Budge, venit pentru o scurtă vânătoare, încearcă să dezlege misterul, însă este indignat de faptul că arborii despre care vorbeau nu există în tot ţinutul, iar casa şi numele Nilamvara Dasa nici atât, de aceea consideră că totul nu este decât o păcăleală. Oaspeţii încearcă să-l convingă de veridicitatea întâmplării, argumentând că n-ar fi putut să aibă toţi aceeaşi „halucinaţie”, mai ales în ceea ce priveşte strigătul şi moartea femeii cu numele Lila.

Neîncrezător, Budge îi ia pe toţi trei într-o călătorie cu maşina, ca să le demonstreze că pe o suprafaţă de cincizeci de mile nu există nicio casă ca aceea descrisă de ei. Chatterji, un localnic care ştia foarte multe şi bun prieten cu Budge, le confirmă tragica poveste petrecută cu aproximativ 150 de ani în urmă: „Nilamvara Dasa a fost unul dintre cei mai renumiţi vaishanava din Bengal şi tânăra lui soţie, Lila, a fost într-adevăr ucisă de un şef de bandă musulman, care se îndrăgostise de ea şi voise s-o răpească”.

Străinii mai află că nobilul Nilamvara Dasa fusese foarte bogat şi, deşi clădirea nu mai exista din 1810, legenda se povestea mereu, fiind compuse „multe balade în care se pomeneşte de răpirea şi uciderea Lilei...”. Toţi se simt cuprinşi de înfiorare, nu înţelege nimeni cum putuseră să fie martorii acelei tragedii petrecute cu o sută cincizeci de ani în urmă, aceasta fiind şi ultima lor vizită în Serampore.

Capitolul IX îl prezintă pe naratorul-personaj aflat într-o mănăstirea din Himalaya, la Rishikesh, unde îi povesteşte lui Swami Shivananda întâmplarea extraordinară din Serampore. Interlocutorul este „un bărbat interesant din toate privinţele”, fusese medic în Singapore, căsătorit şi avea doi copii, dar într-o zi părăsise totul şi plecase să-şi caute „mântuirea într-o mănăstire din Himalaya”. Acest „medic-ascet” străbătuse India pe jos, participase la toate sărbătorile religioase şi studiase filozofiile menite a-i aduce linişte sufletului, de aceea naratorul speră că el îi poate explica sau interpreta bizarul eveniment petrecut în jungla bengaleză.

Incitat de Swami să desluşească singur enigma, naratorul îi împărtăşeşte acestuia toate ipotezele elaborate în răstimpul ce se scursese de la acel eveniment. Protagonistul bănuieşte că totul se întâmplase din cauza lui Suren Bose, pentru că cei trei bărbaţi se apropiaseră prea mult de zona sacră, unde el împlinea un ritual secret. Fiind deranjat în meditaţia sa, Bose îi azvârlise „într-un alt spaţiu şi un alt timp”, proiectându-i în episodul ce avusese loc cu o sută cincizeci de ani în urmă, cei trei bărbaţi devenind astfel „martorii asasinării tinerei soţii a lui Dasa”.

Dilema naratorului oscilează între posibilitatea de a fi plecat de la bungaloul lui Budge sau, dimpotrivă, fusese numai iluzia unui început de drum cu maşina. În sprijinul presupunerii că totuşi părăsiseră bungaloul este, mai întâi, faptul că senzaţia de straniu a apărut numai după ce nu mai recunoşteau peisajul, apoi urmele descoperite a doua zi de către şoferul lui Budge dovedeau prezenţa celor trei bărbaţi la marginea pădurii, iar hainele prăfuite şi sfâşiate puteau constitui o dovadă că participaseră la întâmplarea îngrozitoare. Cei trei bărbaţi fuseseră martorii unei crime înfăptuite cu o sută cincizeci de ani în urmă, chiar prin locurile acelea, în „pădurea de atunci” în casa lui Nilamvara aşa cum era în secolul al XVIII-lea, oamenii care duceau năsălia de ramuri erau îmbrăcaţi cu turbane şi şalvari cum nu se mai poartă în Bengal de mai bine de un secol.

Naratorul duce raţionamentul mai departe şi remarcă faptul că ei doar au auzit ţipetele femeii, fără să vadă pe nimeni, „nici pe ea, nici pe cei care o răpiseră”. Aşadar, n-a avut loc o simplă repetare a evenimentelor întâmplate cândva, ci au intervenit elemente noi, aduse de prezenţa celor trei străini în casa lui Dasa. Acesta vorbise cu el în bengaleză, spunându-le că nu ştie engleza, ceea ce-l conduce pe narator la concluzia că ei nu retrăiseră „exact” întâmplarea petrecută în urmă cu o sută cincizeci de ani, ci modificaseră acea situaţie: ei comunicaseră cu acele personaje ce păreau ţepene, având totuşi „o rigiditate cadaverică”, deşi soţul îndurerat şi servitorul său mai trăiseră probabil destul după întâmplarea nefericită, iar străinii nu aveau imaginea acestora „când au murit”.

Swami Shivananda se amuză de raţionamentul atât de tributar realităţii concrete, dar cu totul eronat pe care-l emite naratorul. Cunoscător al filozofiei indiene, el îi explică faptul că „nicio întâmplare din lumea noastră nu e reală”, totul este „iluzoriu”, un joc de aparenţe, în care niciun lucru sau eveniment nu are loc cu adevărat, ci se întâmplă după alte legi „care conduc universul de iluzii şi aparenţe...”. Astfel, în timp ce naratorului întâmplarea de la Serampore îi pare o ieşire din timp spre o altă lume, pentru Swami noaptea bizară este doar anularea diferenţei iluzorii dintre prezent şi trecut.

Swami îl invită pe narator la o plimbare şi acesta simte, brusc, o stare stranie, răcoarea nopţii himalayene dispăruse „ca prin farmec” şi se instalase o căldură umedă, specifică ţărilor din sud. Swami îi susţinea braţul cu fermitate, iar naratorul observă cu uimire că se află în mijlocul unei păduri imense, unde recunoaşte Jăraticul în vetrele părăsite”, iar în zare se vedea cala lui Nilamvara. Sleit de vlagă, protagonistul se prăbuşeşte la pământ, rugându-l pe medicul ascet să-l elibereze din această iluzie: „- Asta n-o mai pot îndura, Swami! [...] Trezeşte-mă! Lucrul ăsta nu-l mai pot îndura a doua oară!...”.

A doua zi, naratorul s-a trezit în camera lui, fără să înţeleagă ce se întâmplase, dar fericit că vede apele verzi ale Gangelui, „fără asemănare de limpezi şi odihnitoare”.

Semnificaţiile fantasticului

Fantasticul eliadescian este realizat şi în această nuvelă prin îmbinarea realului cu irealul, prin manifestarea sacrului în profan, hierofania beneficiind de această dată de un spaţiu cu mare încărcătură spirituală şi de un timp al miracolelor.

În plan real, nuvela Nopţi la Serampore valorifică mai multe aspecte autobiografice, începând cu statutul de student la Calcutta, unde Mircea Eliade a sosit pe 26 decembrie 1928, cu intenţia declarată de a-şi pregăti teza de doctorat cu tema Istoria comparată a tehnicilor Yoga, pe care o va redacta între anii 1930-1932. Personajele nuvelei, Bogdanof, Van Manen şi Swami Shivananda sunt persoane reale pe care Mircea Eliade le-a cunoscut şi despre care scrie detaliat în Memorii. Scriitorul le conturează portretele fizice şi spirituale, precizând şi statutul lor intelectual, acela de cercetători şi personalităţi culturale importante ale vremii.

Profanul şi sacrul sunt aici mai puţin sugestive decât în alte nuvele, protagonistul-narator trăind o experienţă miraculoasă, într-un spaţiu extrem de favorabil manifestării irealului, India. El iese din timpul real (secolul al XX-lea) şi intră în timpul spiritual (secolul al XVIII-lea), din lumea concretă în lumea ireală, experienţă pe care o consideră drept pedeapsă că a întrerupt un ritual tainic.

Miraculosul există în această nuvelă prin episodul tragic al răpirii Lilei, iubita soţie a lui Nilamvara, întâmplare care sugerează accederea celor trei bărbaţi într-o altă lume (persoanele respective muriseră demult) şi într-un alt timp (trecuseră 150 de ani de la moartea lor) şi este simbolizată de câteva elemente, cum ar fi oboseala, gândurile rătăcite, starea de visare şi halucinaţiile, gestul repetat de a-şi şterge fruntea cu batista, precum şi atitudinea împietrită şi tulbure a celor trei bărbaţi. Ţipătul tinerei femei poate fi un simbol al formulei magice pentru ieşirea din timp şi spaţiu, după cum interpretează protagonistul european, ori semnalul estompării diferenţei iluzorii dintre prezent şi trecut, teorie susţinută de Swami Shivananda, expert în filozofia indică.

Prin amplasarea întâmplărilor în spaţiul exotic şi mitic al Indiei, Mircea Eliade îşi probează harul „evocării unui cadru propice ştergerii hotarului care desparte realitatea cotidiană de miraculos”. (Ovid S. Crohmălniceanu)

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …