Noile politici economice în perioada interbelică

Statul-providenţă

Economiştii au interpretat criza în diferite feluri. Unii susţineau că a fost o criză de supraproducţie, deoarece producţia ar fi depăşit capacitatea de consum a populaţiei, în timp ce alţii susţineau că supraproducţia a fost în realitate subconsumaţie. Au fost şi economişti care au proclamat chiar sfârşitul capitalismului, iar alţii au avansat ideea ciclurilor economice; după o perioadă de prosperitate ar fi urmat în mod natural una de depresie. Ieşirea din criză s-a făcut însă pe două căi: prin recursul la statul-providenţă sau prin recursul la statul autoritar de tip fascist.

Din 1932, statul a intervenit direct şi substanţial în toate domeniile de producţie în Marea Britanie, în Statele Unite, unde Franklin D. Roosevelt a lansat politica de New Deal, şi în Franţa, în timpul guvernării Frontului Popular (1936-1938). Pentru diminuarea şomajului, guvernul american a întreprins mari lucrări publice (construcţii, poduri, canale, baraje), iar guvernul britanic a inaugurat o politică de amenajare teritorială şi de construcţii de locuinţe.

În Statele Unite şi Franţa, durata săptămânii de lucru a fost redusă la 40 de ore. Pentru lansarea consumului, guvernele american şi francez au forţat patronatele să crească salariile. Franklin D. Roosevelt a instituit un sistem de securitate socială constând în ajutorul de şomaj, de boală şi invaliditate.

Pentru a finanţa aceste cheltuieli, statul a recurs la deficitul bugetar şi la devalorizarea monetară. Lira sterlină a fost devalorizată la sfârşitul anului 1931, dolarul în 1934 (cu 41 %), francul în 1936.

Toate aceste măsuri au consacrat sfârşitul capitalismului clasic şi naşterea capitalismului contemporan. Justificarea teoretică a acestui fapt a venit din partea economistului britanic John Maynard Keynes (1883-1946), care a publicat în 1936 Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. Keynes, considerat fondatorul celei mai importante doctrine economice contemporane, critica în lucrarea sa ideea automatismului funcţionării economiei capitaliste şi susţinea necesitatea intervenţiei statului în economie în perioadele de criză prin investiţii publice şi inflaţie controlată.

Acest nou rol asumat de către stat, devenit protector al securităţii individului şi al bunăstării sale prin programe guvernamentale, a făcut ca statul liberal să fie denumit şi stat-providenţă. Şomajul însă a rămas aproape tot timpul ridicat, lupta sindicală s-a revigorat. Majoritatea statelor europene, urmând modelul american, au adoptat izolaţionismul, determinând astfel apariţia zonelor monetare.

Viaţa politică din aşa-zisele state providenţiale a fost totuşi foarte agitată. Anglia, guvernată de conservatori din 1931 până în 1939, s-a confruntat cu abdicarea regelui Eduard al VIII-lea în 1936. În acelaşi timp, Anglia a încercat să iasă din criză cu ajutorul imperiului ei colonial, unde însă anticolonialismul şi naţionalismul au atins cote maxime. În India, Mahatma Gandhi a declanşat lupta non-violentă şi boicotul mărfurilor englezeşti după represiunea brutală engleză de la Amritsar (1919).

În Orientul Apropiat şi în Egipt, dominaţia engleză s-a confruntat cu naţionalismul arab. Parlamentul englez a aprobat Statutul de la Westminster (decembrie 1931), prin care acorda libertate dominioanelor. Irlanda obţine o independenţă aproape totală, însă Ulsterul, având problema conflictului dintre protestanţi şi catolici, rămânea parte integrantă a Regatului Unit al Marii Britanii.

În Franţa, extrema dreaptă, care punea în discuţie chiar existenţa regimului parlamentar, se înfrunta cu adepţii democraţiei reuniţi în Frontul Popular. Această formaţiune a guvernat ţara între 1936 şi 1938, dar a eşuat în plan economic şi în politica externă, refuzând să sprijine regimul republican spaniol.

Statul fascist

Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militaristă au ieşit din criză prin instaurarea statului de tip fascist-totalitar, practicând autarhia şi controlul sever al comerţului exterior. De asemenea, au organizat mari lucrări publice şi au lansat programe de reînarmare generală.

Deşi sistemul politic era dictatorial, el se baza pe creşterea salariilor reale, pe echilibrul bugetar şi pe dorinţa de expansiune în teritoriile care puteau furniza acestor ţări materiile prime necesare economiilor lor cât şi pieţe de desfacere pentru mărfurile lor (Cehoslovacia, Etiopia, China). Economiile acestor ţări au atins între anii 1936 şi 1938 nivelul anului 1929, dar cu preţul destabilizării păcii şi al izbucnirii unui nou război mondial.

Politicile economice ale României în perioada interbelică

Perioada 1933-1937, când România a fost condusă de un guvern format de PNL, a fost o perioadă de mare înflorire economică favorizată şi de intervenţia statului pe cale legislativă sau chiar prin finanţarea directă a unor ramuri economice. România a continuat să fie o mare exportatoare de cereale, ocupând locul al cincilea în lume la producţia agricolă.

Liberalii, aplicând o susţinută politică „prin noi înşine”, au izbutit să reducă ponderea capitalului străin în societăţile anonime la cea 40% în 1938. Ritmul de creştere industrială a României a depăşit media mondială. Totodată, România a devenit independentă din punct de vedere energetic, dezvoltându-şi şi o importantă industrie constructoare de maşini (locomotive, vagoane, autobuze etc.).

Comerţul, în care partenerii principali au fost până în 1929 Franţa şi Anglia, şi-a schimbat treptat orientarea spre Germania, care era interesată în special de cerealele şi de petrolul românesc. Tensiunile sociale nu au lipsit nici în această perioadă, deşi nu au mai avut intensitatea celor din perioada crizei economice. A crescut însă audienţa partidelor extremiste apărute după 1918, cu precădere a celor de dreapta, precum Garda de Fier, şi într-o mult mai mică măsură a celor de stânga.

Anul 1938 a fost momentul de vârf al economiei româneşti interbelice. Cu un venit naţional pe locuitor de 110 dolari (înaintea Greciei, Poloniei, Ungariei, etc.), România ocupa în Europa locul întâi la producţia de petrol, locul al doilea la gaze naturale şi aur şi locul al patrulea la producţia de grâne.

Check Also

Tendinţe şi opţiuni în cultura românească interbelică

Europenism şi naţionalism Dacă în secolul al XIX-lea dominanta culturală erau elementele de unire între …

Naţional-socialismul în perioada interbelică

Republica de la Weimar În toamna anului 1918, mişcările revoluţionare l-au determinat pe împăratul Wilhelm …

Revizionismul şi degradarea relaţiilor internaţionale în perioada interbelică

Revizionismul în afara Europei Ordinea internaţională instaurată la sfârşitul primului război mondial prin hotărârile de …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Diversitatea etnică şi confesională, soluţii politice în perioada interbelică

O nouă structură etnică şi confesională După 1918, România a cuprins patru regiuni care fuseseră …