Noile legături ale lui Ştefan cel Mare cu Ungaria. Răscoala lui Muha

Deşi în ultima parte a domniei lui Ştefan cel Mare preocupările de politică internă covârşesc în importanţă, legăturile externe nu au fost nici ele neglijate. După pacea din 1487, relaţiile cu turcii nu mai puneau probleme a căror rezolvare să se ceară cu urgenţă. Totuşi, soluţia adoptată nu era pentru Ştefan şi pentru sprijinitorii domniei lui decât un mijloc de a câştiga timp.

Lupta urma să fie reluată, dar trebuia nu numai consolidată situaţia internă, ci şi pregătite cât mai favorabile condiţii internaţionale. De aici vor deriva principalele preocupări ale politicii externe a Moldovei la sfârşitul veacului al XV-lea şi în primii ani ai celui următor, într-o vreme când prestigiul său în afara hotarelor fusese mărit de victoriile obţinute pe câmpurile de bătălie.

Cum închinarea de la Colomeea nu adusese rezultatele nădăjduite de Ştefan, el se apropie iarăşi de statul care-i putea oferi cele mai mari garanţii de ajutor, de Ungaria lui Matei Corvin. La sfârşitul deceniului al nouălea, relaţiile dintre cei doi conducători de state erau atât de strânse, încât Ştefan primea de la Matei două importante feude în Transilvania, Ciceul şi Cetatea de Baltă, locuri de refugiu în caz de primejdie.

Stăpânirea îndelungată exercitată de domnia Moldovei asupra lor a fost încă un inel de legătură între cele două ţări româneşti despărţite de Carpaţi. Pe domeniul cetăţii Ciceu, în mănăstirea de la Vad, unde Ştefan ridică o frumoasă biserică în stil moldovenesc, va fi centrul unui episcopat ortodox, cu ierarhi hirotonisiţi la Suceava, pentru românii din acea parte a Transilvaniei.

Moartea regelui Matei, în 1490, nu a schimbat relaţiile cu regatul maghiar, deşi Ştefan, de teama încercuirii de către Iagelloni, sprijinise la tronul Ungariei pe Maximilian de Habsburg, fiul împăratului Frederic al III-lea. Ele vor continua să fie de colaborare - sub forma medievală a vasalităţii - şi în timpul domniei lui Vladislav al II-lea Iagello, dovedindu-se deosebit de utile în cursul conflictului cu Polonia, din 1497. Relaţiile domnului Moldovei cu Transilvania vecină au fost foarte strânse în timpul când în fruntea ei se afla Bartolomeu Dragfi (1493-1499) care, după cum se spune în Letopiseţul anonim, „era şi cuscru cu Ştefan voievod”.

În 1490, în regiunea de margine a Poloniei dinspre Moldova, izbucnise ,o puternică răscoală ţărănească, sub conducerea lui Muha, pe care o cronică rusă îl dă drept moldovean. Izvoare bine informate arată că ceata de răsculaţi pornise din Moldova, adăugându-i-se treptat ţărani ucraineni, până ce ajunse să numere 9-10.000 de oameni. Aşezările feudale au fost devastate, nobilii prinşi au fost ucişi iar Sniatynul, Colomeea şi Haliciul pustiite. Cu toată dârzenia de care dăduseră dovadă, răsculaţii sunt învinşi la Rohatyn de oştirea mai bine înarmată a castelanului de Liov. Răscoala reizbucneşte în anii următori, mai întâi sub conducerea altei căpetenii venite din Moldova, Andrei Borul sau Barula, şi apoi iarăşi sub aceea a lui Muha.

Răscoala aceasta a înfrăţit în lupta antifeudală - ca în atâtea alte rânduri - pe ţăranii moldoveni şi ucraineni. Dar ea nu era străină de planurile politice ale lui Ştefan, pe care răsculaţii, fireşte, erau departe de a-şi fi propus să le servească. La cele dintâi veşti ajunse la curtea regală a Poloniei, se credea chiar că e vorba de o expediţie armată trimisă de domnul Moldovei.

Pe de altă parte, Cronica moldo-germană îl arată pe Muha - al cărui nume nu îl dă - ca pe un însărcinat al lui Ştefan, care, însă, după înfrângerea de la Rohatyn, îl pune la închisoare vreme de un an, pentru ca apoi să-l trimită din nou în Pocuţia. Deşi cronica denaturează caracterul răscoalei lui Muha, rămâne faptul că Ştefan a încercat s-o folosească pentru slăbirea Poloniei şi pentru a-şi pregăti propriile acţiuni îndreptate spre Pocuţia.

Asupra unor expediţii organizate în această direcţie de către Ştefan cu trupe moldovene ne informează raportul unui sol al marelui cneaz al Moscovei, trimis la hanul Crimeei, Mengli-Ghirei. Solul lui Ivan al III-lea aflase în Crimeea că, până în toamna anului 1492, Ştefan trimisese în două rânduri oşti sub conducerea fiului său Alexandru, „să lovească cu război Podolia”. Atunci când el pregătea o nouă armată, importantă ca efective, cu scopul de a o îndrepta iarăşi spre Podolia, sub aceeaşi conducere, vestea sosirii unui sol al marelui cneaz îl face să amâne expediţia: „să ascultăm ce are de spus marele cneaz prin solul său; şi, de va fi nimerit, eu însumi voi încăleca”.

Check Also

Marii cronicari despre Ştefan cel Mare

Cărturarii n-au ştiut să vorbească după cuviinţă despre faptele lui Ştefan cel Mare, căruia-i datorau …

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Moştenirea lui Ştefan cel Mare

Moştenitorii lui Ştefan cel Mare risipiră una câte una scumpele pietre din coroana pe care-o …

Panegiricul lui Ştefan cel Mare

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfânt al iubirii pentru trecutul mare …

Moartea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare era bolnav pe această vreme de boala pe care i-o dăduseră ostenelile …