Noile frontiere şi noile state după primul război mondial

Tratatele de la Paris

Între 1919 şi 1920, reprezentanţii statelor învingătoare în războiul mondial s-au reunit la Paris şi au stabilit condiţiile păcii. Adevăratele decizii au fost luate însă de „Consiliul celor patru” format de preşedintele Statelor Unite, Thomas Woodrow Wilson, preşedintele guvernului francez, Georges Clemenceau, premierul britanic, David Lloyd George, şi Vittorio Emanuele Orlando, preşedintele guvernului italian.

Baza discuţiilor au constituit-o prevederile documentului „Cele 14 puncte” lansat de preşedintele Wilson la începutul anului 1918. În afara Tratatului de la Versailles semnat cu Germania, sistemul tratatelor de la Paris a inclus pe cele de la Saint-Germain cu Austria, de la Neuilly sur Seine, cu Bulgaria, de la Trianon, cu Ungaria, şi de la Sevres, cu Turcia, care a fost înlocuit în 1923 cu Tratatul de la Lausanne.

Noi configuraţii terutoriale

Aceste tratate au determinat o profundă transformare a hărţii Europei. Franţa recăpăta Alsacia şi Lorena. Germania pierdea o şeptime din teritoriu şi era despărţită de Prusia Orientală prin culoarul Danzig, destinat să permită Poloniei accesul la mare prin portul cu acelaşi nume, care a fost declarat, alături de altele, oraş liber.

Prăbuşirea imperiilor Austro-Ungar, Otoman şi Ţarist, consfinţită prin sistemul acestor tratate, a avut ca efect apariţia unor noi state şi desăvârşirea unităţii altora. Austria şi Ungaria erau separate definitiv şi reduse teritorial. Austriei i se interzisese totodată Anschluss-ul, adică unirea într-un singur stat germanic. Italia anexa Tirolul austriac, iar România obţinea recunoaşterea internaţională a unirii cu Basarabia (9 aprilie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) şi Transilvania (1 decembrie 1918).

Polonia reapărea ca stat pe harta Europei, cuprinzând între frontierele sale Galiţia, preluată de la Austro-Ungaria, Poznan, preluat de la Germania şi foste teritorii ruseşti. Boemia, Moravia şi Slovacia, cele trei provincii slave din nordul imperiului dualist, s-au unit în 1918, formând Cehoslovacia. În sud, Croaţia, Bosnia şi Dalmaţia au format în jurul Serbiei şi Herţegovinei un alt stat, Iugoslavia.

Turcia, moştenitoarea Imperiului Otoman, pierdea la rândul ei teritorii, fiind redusă la litoralul european al Constantinopolului şi la Asia Mică. Strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau deschise comerţului liber. Bulgaria plătea angajarea în război alături de Puterile Centrale, cedând Iugoslaviei o parte a Macedoniei, Greciei Tracia Orientală, iar României Cadrilaterul, obţinut de aceasta în urma păcii de la Bucureşti (1913).

În estul Europei, după cele două revoluţii din anul 1917, prima liberală, a doua bolşevică, a rezultat dezmembrarea Imperiului Ţarist şi apariţia Rusiei Sovietice, a Finlandei, Estoniei, Letoniei şi Lituaniei, state independente recunoscute de sovietici în 1920. Nerecunoaşterea regimului socialist instaurat de Lenin a determinat excluderea Rusiei de la tratativele de pace şi totodată declanşarea unui lung război civil între „albi”, partizanii regimului ţarist, şi „roşii”, bolşevicii. În ciuda politicii intervenţioniste a statelor occidentale, victoria bolşevicilor din 1922 a marcat naşterea URSS.

Naşterea revizionismului

Noua configuraţie a frontierelor europene, fondată pe principiul naţionalităţilor, era departe însă de a fi perfectă. Ea a trebuit să ţină cont de interesele marilor puteri, de dificultăţile legate de fixarea unor frontiere în zone locuite de mai multe etnii şi de necesitatea de a asigura noii ordini un minim de viabilitate economică şi de securitate. Deşi a împlinit în mare parte aspiraţiile naţionale, noua ordine a generat şi multe nemulţumiri.

Noua ordine nu a putut satisface toate pretenţiile teritoriale ale învingătorilor. Italia, care mai avea de recuperat Trentino şi Istria, se considera marea nedreptăţită. În plus, mai multe regiuni erau disputate de Germania şi Polonia (Silezia Superioară), de Italia şi Iugoslavia (Fiume), de Polonia şi Rusia (partea orientală a Ucrainei şi a Bielorusiei). Pe de altă parte, minorităţi naţionale precum locuitorii germani stabiliţi în regiunea sudetă din Cehoslovacia sau croaţii din Iugoslavia au acceptat cu greu să se integreze statelor nou formate.

Nemulţumirile lor ca şi cele ale învinşilor au alimentat în parte crizele care au marcat evoluţia relaţiilor internaţionale până la declanşarea celui de al doilea război mondial. O altă sursă majoră a revizionismului a reprezentat-o chestiunea reparaţiilor. Iniţial, învingătorii au pornit de la principiul că Germania trebuia să plătească toate cheltuielile de război şi au pretins sume nerealiste, dar ulterior au revenit la puncte de vedere mai rezonabile.

Delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris

Delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris a fost condusă iniţial de Ion I.C. Brătianu, redevenit prim-ministru în octombrie 1919. El a cerut respectarea prevederilor din tratatul semnat de România cu Antanta în 1916. Deşi a semnat Tratatul de la Versailles cu Germania în condiţiile în care prevederile lui i-au fost făcute cunoscute doar cu cinci minute înainte, conduita Marilor Puteri l-a determinat pe Brătianu să părăsească negocierile de pace şi mai apoi să-şi dea demisia de la şefia guvernului.

Alexandru Vaida-Voievod, noul prim-ministru, venit la Paris sub ameninţarea retragerii României a dreptului de participare la Conferinţă, a semnat la 10 decembrie 1919 Tratatul cu Austria încheiat de Marile Puteri la Saint-Germain. În aceeaşi zi, la Neuilly, a fost semnat şi Tratatul de pace cu Bulgaria. Sarcina semnării tratatelor cu Ungaria şi Turcia a revenit guvernului condus de Alexandru Averescu, la 4 iunie 1920 la Trianon şi respectiv 10 august 1920 la Sevres. Ultimul tratat semnat de România a fost cel de la Paris, din 28 octombrie 1920, prin care Anglia, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România.

Check Also

Consecinţele economice ale primului război mondial

Europa între liberalismul politic şi neoliberalismul economic La sfârşitul primului război mondial, Europa a cunoscut …

Proiectele de realizare a statului român modern (secolul al XVIII-lea – 1859)

Condiţiile care au dus la naşterea României moderne sunt legate atât de transformările suferite de …

Extinderea dominaţiei statului kievian la Dunărea de Jos

Dominaţia pecenegă asupra unor regiuni de pe teritoriul României a slăbit pe măsura apariţiei unor …

Redefinirea rolului statului de la primul război mondial până la planul Schuman. Situaţia României

Rolul statului în redresarea economiei după 1918 Primul război mondial a avut pentru Europa consecinţe …

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …