Noile alianţe politico-militare şi relaţiile internaţionale la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea

Tripla Alianţă (Puterile Centrale)

Cursa înarmării şi rivalităţile dintre statele europene manifestând tendinţe imperialiste au determinat formarea unor alianţe politice şi militare. Consecinţe ale unor conjuncturi şi interese de moment, unele dintre aceste alianţe au fost efemere. Altele, mai durabile, au fost germenul unor grupări politico-militare care au precedat în plan diplomatic izbucnirea primului război mondial.

„Alianţa celor trei împăraţi” a fost creată între anii 1872 şi 1873 între Germania, Austro-Ungaria şi Rusia şi făcea parte din „sistemul bismarkian” de alianţe, urmărind izolarea diplomatică a Franţei, care era angajată într-o politică externă revanşardă faţă de Germania. Fără prea mare eficacitate în relaţiile internaţionale, această alianţă a fost subminată de conflictul de interese dintre Austro-Ungaria şi Rusia vizând sud-estul Europei, fapt care a fost pus clar în evidenţă în timpul crizei orientale din anii 1875-1878 şi mai ales cu prilejul tratativelor de pace de la Berlin. Deşi „Alianţa celor trei împăraţi” a fost reînnoită în 1881, izolarea Rusiei s-a accentuat, conducând în final la desprinderea ei din sistem şi la apropierea de Franţa.

În replică, s-a consolidat apropierea dintre Germania şi Austro-Ungaria, perfectată printr-un tratat semnat în 1879, prilej cu care cele două puteri îşi promiteau ajutor reciproc în cazul unei agresiuni ruseşti. Pe această bază, în anul 1882 şi-a făcut apariţia o primă grupare politico-militară, Tripla Alianţă sau Puterile Centrale, prin integrarea Italiei, lezată în interesele sale expansioniste din Africa de către Franţa, care ocupase Tunisia. În 1883, poziţia Triplei Alianţe s-a consolidat prin aderarea României. Având iniţial un caracter defensiv, prin adăugiri succesive, alianţa a devenit ofensivă şi expansionistă. Tendinţa s-a accentuat după 1890, când Germania lui Wilhelm I a imprimat politicii sale externe dimensiuni mondiale (Weltpolitik).

Tripla Înţelgere (Antanta)

Cea de a doua grupare politico-militară s-a constituit în mai multe etape. O primă etapă au reprezentat-o acordurile dintre Franţa şi Rusia (1891-1893). Apropierea dintre cele două state s-a produs în contextul izolării politico-diplomatice a Germaniei în raport cu ambele şi datorită degradării relaţiilor dintre Austro-Ungaria şi Rusia. Într-un prim acord, încheiat în anul 1891, cele două puteri se angajau ca în caz de război să se consulte reciproc în vederea luării unor decizii comune.

Un an mai târziu s-a adăugat o convenţie militară care stipula ajutorul militar reciproc în cazul unor agresiuni externe. Aceste hotărâri au fost ratificate în anul 1893 într-un tratat de alianţă îndreptat împotriva Triplei Alianţe, care reprezenta totodată o importantă victorie împotriva „sistemului bismarckian” promovat de Germania timp de peste două decenii.

Următoarele două etape au vizat scoaterea Angliei din „splendida izolare” în care se situa şi angajarea ei în politica europeană de partea Franţei şi a Rusiei. Acest lucru s-a şi produs, datorită rivalităţilor crescânde dintre Germania şi Marea Britanie privind posesiunile lor coloniale. Într-o primă fază, în anul 1904 s-a încheiat acordul anglo-francez, numit Antanta Cordială. Deşi punea în discuţie chestiuni vizând domeniile lor coloniale, acordul a avut un caracter mai larg, constituind un pas înainte în conturarea celuilalt bloc politico-militar, Tripla înţelegere. Acest lucru s-a realizat în anul 1907 prin completarea sistemului de alianţe cu acordul anglo-rus, care delimita sferele de influenţă ale Angliei şi ale Rusiei în Asia.

Criza balcanică şi războaiele balcanice

Zona de înfruntare cea mai fierbinte a celor două tabere abia formate au constituit-o Balcanii, „butoiul de pulbere al Europei”. Un prim moment al acestei înfruntări l-a reprezentat criza bosniacă (1908-1909), în urma căreia Imperiul Austro-Ungar anexa Bosnia şi Herţegovina, în ciuda opoziţiei Serbiei sprijinite de Rusia. Ultimul moment de criză, înainte de izbucnirea primului război mondial, l-au constituit războaiele balcanice (1912-1913).

În primul război, Serbia, Grecia şi Bulgaria, având sprijinul Rusiei, au învins Turcia, stat pe care Germania nu-1 voia încă ciuntit. Neînţelegerile dintre foştii aliaţi au generat un al doilea război. Bulgaria a atacat pe foştii săi aliaţi, dar a fost înfrântă şi a trebuit să accepte pacea de la Bucureşti (1913), acea „pace precară” căreia i-a pus capăt izbucnirea primului război mondial.

Convenţia franco-rusă din 1892

„Franţa şi Rusia, însufleţite de dorinţa comună de a păstra pacea şi neavând alt scop decât de a face faţă nevoilor unui război de apărare, provocat de atacul Triplei Alianţe împotriva uneia sau alteia dintre ele, au căzut de acord asupra următoarelor prevederi:

  1. Dacă Franţa este atacată de Germania sau de Italia susţinută de Germania, Rusia trebuie să-şi angajeze toate forţele disponibile pentru a ataca Germania.
  2. Dacă Rusia este atacată de Germania sau de Austria susţinută de Germania, Franţa trebuie să-şi angajeze toate forţele disponibile pentru a înfrunta Germania.
  3. În cazul în care forţele Triplei Alianţe [...] vor declanşa mobilizarea, Franţa şi Rusia [...] trebuie să înceapă mobilizarea imediată şi simultană a întregilor forţe armate şi să le concentreze cât mai aproape de frontierele lor. [...]
  4. Franţa şi Rusia nu trebuie să încheie pace separată.
  5. Prezenta Convenţie va avea aceeaşi durată ca şi Tripla Alianţă.”

Check Also

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Diversitatea etnică şi confesională, soluţii politice în perioada interbelică

O nouă structură etnică şi confesională După 1918, România a cuprins patru regiuni care fuseseră …

Noi orientări în politica externă a României după 1989

Prăbuşirea sistemului comunist în 1989-1990, destrămarea URSS şi dispariţia sferei ei de influenţă au pus …

Opozanţi şi disidenţi ai regimului comunist din România

După minirevoluţia culturală a lui Nicolae Ceauşescu (1971), tot mai mulţi oameni s-au implicat în …