Noi state independente în Europa şi America în secolul al XIX-lea

Epopeea poporului grec

La începutul secolului al XIX-lea, burghezia greacă, dezvoltată mai timpuriu decât în alte zone sud-est europene, şi-a intensificat eforturile pentru dobândirea libertăţii şi a independenţei. S-au alăturat reprezentanţi ai boierimii şi clerului. Pentru atingerea acestui ţel, la Odessa a luat fiinţă organizaţia secretă Eteria, având în frunte pe Alexandru Ipsilanti. Activând în filiale răspândite în întreaga zonă a Balcanilor, membrii săi erau legaţi prin jurământ să cucerească independenţa Greciei.

În 1821, sprijinite de Rusia, popoarele din Balcani au declanşat revolta antiotomană. Revoluţionarii greci au eliberat Atena, Moreea şi mai multe insule. Autorităţile otomane au ripostat violent, ucigând sau vânzând ca sclavi locuitorii din insula Chios, curmând viaţa patriarhului de la Constantinopol şi a altor reprezentanţi ai bisericii. Aceste cruzimi au stârnit dezaprobarea opiniei publice europene, determinând intervenţia Angliei, a Franţei şi a Rusiei care în 1827 au declarat război turcilor. Pierzând războiul, turcii au acceptat independenţa Greciei în 1829 prin Tratatul de la Adrianopol.

Independenţa Belgiei

O manifestare spectaculoasă a avântului revoluţionar ce a urmat independenţei Greciei a fost revoluţia liberală şi naţională din Regatul Ţărilor de Jos, care fusese constituit în urma Congresului de la Viena prin integrarea la Olanda a Belgiei de astăzi. Izbucnită la Bruxelles în vara anului 1830 sub influenţa revoluţiei franceze din acelaşi an, revoluţia a proclamat independenţa Belgiei.

Adunarea Constituantă a creat instituţiile liberale ale noului stat. Congresul de la Londra din 1830-1831 recunoşteam numele întregii Europe independenţa Belgiei, conferindu-i totodată un statut de neutralitate perpetuă garantată de toate statele europene. Cu sprijinul Franţei, în 1831, Belgia independentă a pus capăt eforturilor forţelor conservatoare de a schimba noua realitate.

Lupta pentru independenţă în Balcani

În urma unor insurecţii naţionale şi războaie de eliberare naţională de sub stăpânirea Imperiului Otoman, la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, în sud-estul Europei au apărut noi state independente. Aceste evenimente nu s-au petrecut fără intervenţia militară şi diplomatică a marilor puteri, îndeosebi a Rusiei şi a Austro-Ungariei. Imperiul dualist urmărea câştiguri teritoriale, iar Rusia controlul asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Anglia, în numele echilibrului european, dorea menţinerea Imperiului Otoman, o excelentă piaţă de desfacere pentru produsele industriei engleze.

Amplificarea luptei de eliberare naţională în Balcani şi jocul de interese dintre marile puteri au declanşat în zonă două mari crize politico-militare: criza orientală (1875-1878) şi războaiele balcanice (1912-1913). Izbucnită în 1875 în Bosnia şi Herţegovina, revolta anti-otomană a cuprins în 1876 Bulgaria, Serbia şi Muntenegru. Erijându-se în apărătoare a ortodocşilor din sud-estul Europei, în 1877 Rusia a declarat şi ea război turcilor.

La 9 mai 1877, România şi-a proclamat independenţa care, în urma participării în război alături de Rusia, a fost recunoscută pe plan internaţional la San Stefano şi la Berlin. Cu acelaşi prilej obţineau independenţa Serbia şi Muntenegru. Bulgaria, devenită parţial autonomă, a reuşit să-şi proclame independenţa deplină în 1908.

Războaiele balcanice (1912-1913) au fost consecinţa nerezolvării depline a problemelor naţionale în regiune, deoarece numeroşi bulgari, greci, sârbi şi albanezi continuau să se afle sub dominaţia otomană. Primul război balcanic purtat de Serbia, Muntenegru, Grecia şi Bulgaria împotriva Turciei a marcat eliberarea definitivă a acestor popoare şi independenţa Albaniei.

America Latină

Mişcarea de eliberare naţională a popoarelor din America Latină a evoluat sub forma unui război de independenţă îndreptat împotriva stăpânirii spaniole între anii 1810 şi 1826. Noile state independente, Mexic, Venezuela, Peru, Chile, Columbia şi alte foste colonii spaniole, s-au organizat ca republici, dar proiectul unirii lor într-o Confederaţie a Anzilor, susţinut de Simon Bolivar, a eşuat. Brazilia s-a desprins de sub stăpânirea portugheză între 1821 şi 1822 şi s-a organizat într-o monarhie condusă de împăratul Pedro I.

Succesul coloniilor spaniole s-a datorat într-o mare măsură sprijinului extern englez şi îndeosebi celui oferit de Statele Unite, care din 1823 puneau în aplicare „Doctrina Monroe”. Decretând orice intervenţie europeană pe continentul american drept un act de ostilitate, Statele Unite au descurajat orice posibilă acţiune militară europeană desfăşurată sub semnul Sfintei Alianţe.

Check Also

Prezenţa Craiovei în Războiul de Independenţă

În ziua de 9 mai 1877, în şedinţa parlamentului ţării Mihail Kogălniceanu făcea declaraţia istorică: …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …

Noua ordine nazistă în Europa

Europa hitleristă La începutul războiului, Adolf Hitler intenţiona să întemeieze o „Germanie Mare”, să distrugă …

Intrarea Marii Britanii în Europa

Alegerile organizate de Macmillan, a cărui putere era slăbită, au adus în 1964 înfrângerea partidului …

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …