Nicolae N. Beldiceanu

Nicolae N. Beldiceanu (15 mai 1881, Rădăşeni, judeţul Suceava - 9 iunie 1923, Sibiu) - prozator, traducător şi autor dramatic. Este fiul Aglaei, fiica preotului Gheorghe Lateş din Rădăşeni, şi al lui Neculai Beldiceanu, poetul de la „Contemporanul”.

Beldiceanu, încredinţat tatălui, în urma despărţirii părinţilor, îşi face studiile secundare în Iaşi. La Liceul Naţional îl cunoaşte pe Mihail Sadoveanu şi, din 1896, cei doi rămân legaţi printr-o nezdruncinată prietenie, evocată de Sadoveanu în Anii de ucenicie şi de Beldiceanu într-o proză intitulată Visuri. Împreună au tradus din Turgheniev Povestiri vânătoreşti, plănuind şi un roman satiric, Isprăvile părintelui Tărăboi; materia unor povestiri sadoveniene din Crâşma lui Moş Precu se trage din acest proiect.

Constrâns să-şi găsească o slujbă, Beldiceanu vine în Bucureşti, unde locuia mama sa. Începe să frecventeze Academia liberă de muzică şi artă dramatică a poetului Theodor M. Stoenescu. În 1900, publică în „Revista literară” (debutul, sub pseudonimul N.B. Rădăşeanu, este o traducere din Emile Zola). Colaborează la „Revista modernă”, „Pagini alese”, „Zeflemeaua”. În „Sămănătorul”, proza şi versurile sale sunt susţinute de încurajarea generoasă a criticii lui Nicolae Iorga. Beldiceanu îşi câştigă viaţa ca funcţionar. Era căsătorit cu Victoria, fiica lui Ioan Nădejde şi a Sofiei Nădejde.

În 1905, îi apăruse volumul de nuvele Chipuri de la mahala, urmat de Cea dintâi iubire (1908), Maica Melania şi Taina (1909), Povestiri mărunte şi Un singuratic (1910), Neguri şi La un han, odată... (1911), Chilia dragostii (1913) şi Fetiţa doctorului (1914). Prezent în periodicele vremii („Făt-Frumos”, „Voinţa românească”, „Facla”, „Convorbiri literare”, „Minerva”, „Viaţa socială”, „Universul literar”, „Ramuri”, „Dimineaţa”, „Drum drept”), devenise, în 1908, membru al Societăţii Scriitorilor Români şi, în 1914, făcea chiar parte din comitetul societăţii în calitate de cenzor, alături de Gala Galaction.

Avea şi preocupări legate de teatru: în 1912, Teatrul Naţional din Craiova anunţă deschiderea stagiunii cu două comedii de Beldiceanu, O inaugurare şi La manevre, în 1915 tălmăcea piesa lui Francis de Croisset, Uliul, iar în 1917, Teatrul Naţional din Iaşi obţine un succes cu drama lui, În întuneric. Anii primei conflagraţii mondiale îl găsesc soldat într-un regiment, iar în 1917 este chemat în redacţia ziarului de front „România”, sub conducerea lui Mihail Sadoveanu. Publică volumele de povestiri Prăpastia lui Hortopan (1918), Fântâna balaurului (1920) şi Ospăţul (1921).

După război, face parte din conducerea Editurii Luceafărul din Chişinău, lucrează un almanah pentru Basarabia, publică în „Adevărul” din Bucureşti şi în „Dreptatea” din Chişinău pledoarii pentru refacerea prin cultură a unităţii neamului, colaborează la „Şcoala Basarabiei” şi „Glasul Bucovinei”, înfiinţează societatea „Cetatea luminii”. Publicistica din această perioadă este reunită în culegerea Între Prut şi Nistru (1922). Cu toate că apărea în „Ţara nouă”, „Straja”, „Lamura”, „Stropi de rouă”, „Ora” şi „Gândul nostru”, Beldiceanu se simţea singur, marginalizat. Apar şi primele semne de boală mintală. A fost internat la Marcuţa, apoi la Sibiu, unde şi moare. Volumul pe care îl pregătea, În munţii Bulgariei, nu a mai fost editat; în manuscris a rămas o piesă de teatru, Floarea morţii, care urma să intre în repetiţie pe scena Naţionalului ieşean.

Înainte de a descoperi viaţa, ca prozator, Beldiceanu a avut imaginea ei fixată prin grila maeştrilor pe care, într-o admiraţie fidelă, i-a urmat toată viaţa: Guy de Maupassant, Mihail Sadoveanu şi I.L. Caragiale. Cartea de debut, Chipuri de la mahala, vădea influenţe venind din Caragiale. Ele se situează la nivelul cel mai vizibil: în limbajul personajelor, imitat pentru efectul de ridicol hilar, nu ca mărturie a golului interior ce îl generează.

Totuşi, cu sfială, Beldiceanu reuşeşte să aducă în aceste încercări o notă proprie: în lumea micilor drame, mereu aceleaşi, comice, meschine ori vulgare, o clipă de duioşie, amintirea inocenţei pierdute trezită de valsul melancolic al caterincii vorbesc despre omenescul periferiei (La Filaret, Romanţa). Alte asemenea momente se ivesc odată cu deşteptarea pământului în primăvară, când lumina invadează cadrele pustii care sunt personajele, biete făpturi uscate, fanfaroane şi cu arţag, exprimând inconştient amărăciunea existenţei, în ipostaza ei umilă şi mediocră.

Schematismul sufletesc lasă să se vadă nu individul, ci categoria: fata bătrână (Tuşa Ruxăndriţa, Domnişoara Biţa), femeia bărbătoasă şi agresivă (Cucoana Vastica), masculi masivi, grei de cap, cu ticuri milităroase (Focul lui Don Vagmistru). Decorul mahalalelor are şi el o stereotipie care nu e apăsătoare, ci doar pitorească. Numeroasele volume pe care Beldiceanu le-a scos nu au un profil aparte. În schimb motivele, structura personajelor, climatul prezintă o recurenţă care, pe lângă acceptarea comodă a unor scheme, trădează convingeri, obsesii ale autorului. Ele nu se ridică la o filosofie a vieţii şi a tainei, ca la Mihail Sadoveanu, cel din povestiri, model atât sub raportul lumii evocate, cât şi al stilului.

Apariţii fragile, suflete necăjite, candide, personajele lui Beldiceanu sunt dezarmate, incapabile să se apere, chiar dacă realizează distanţa dintre iluzii şi josnicia vieţii. Prin bătrâni slăbiţi şi oropsiţi (Mătuşa Aniţa), prin nebunul cu ochii curaţi (Lefter) şi căţelul chinuit (Mutul), prin cruzimea inconştientă (Nepotul), autorul urmărea nu doar să trezească mila, ci să zugrăvească „acele dureri abia simţite” de care vorbea Guy de Maupassant. De aceea, numeroase personaje sunt copii (Ionică, Fetiţa doctorului), prozatorul evocând, în acord cu trăirile lor, încărcate de spaime, jocuri de umbre ameninţătoare, case cu răceli de pivniţă, ploi mohorâte (Neguri).

Aureolate de o lumină lină, în care trece şi ceva din convenţia sămănătoristă a frumuseţii refugiate în trecut şi în puritatea vieţii la ţară, sunt icoanele bunicilor (Un crâmpei, Bunicii), datinile sfinte (Interior), tabloul câmpului, cu poezia văzduhului limpede şi a muncii. Tonalităţi sămănătoriste transpar şi în conturarea unor caractere puternice aparţinând trecutului eroic.

Întâmplările vitejeşti cu haiduci (Gruia, La un han, odată..., Maica Metania, Taina), când senzaţionale, când cu ecouri de baladă şi basm, nu ajung la acea forţă a vieţii pe care Mihail Sadoveanu ştia a o transmite prin astfel de figuri. Curgerea melancolică a frazei este însă comună celor doi scriitori. Cu Pâinea, idilicul rural este părăsit. Beldiceanu dă o istorie aspră, în tonuri sobre, vădind cunoaşterea exactă a sufletului ţărănesc. Interesantă pentru că a reuşit să treacă în gest câte ceva din straturile obscure, realizând aliajul paradoxal dintre o curăţie de sfânt şi nebunia instinctului erotic, e nuvela Chirică, care a stat la baza dramei În întuneric.

În aducerea la suprafaţă şi adâncirea unor stări întunecate, de coşmar (ca în Vulturul, din seria povestirilor de război, acestea în genere slabe, teziste ori şocante), ar fi putut sta autenticitatea şi reuşita lui Beldiceanu. Dar intuiţii adevărate se risipesc şi aproape se şterg în ţesătura acestor povestiri ce se angajează, fără căutări, pe un drum sigur: impresionarea cititorului. De aici, pitorescul edulcorat şi fiorii (teama, greaţa). Proza lui Beldiceanunu a putut depăşi condiţia de fragment, de decupaj nesemnificativ în ordinea vieţii, ca şi a artei; ea procură o lectură plăcută datorită unei „vizualităţi” intense, plasticităţii descrierilor.

În schimb, traducerile din povestirile lui Maupassant şi versiunea sa la romanul acestuia Pierre et Jean se desfăşoară într-o curgere firească, bazată pe înţelegerea textului, şi într-un limbaj adecvat, demne de a trezi interesul cititorului.

Opera literară

  • Chipuri de la mahala, Bucureşti, 1905;
  • Cea dintâi iubire, Bucureşti, 1908;
  • Maica Metania, Bucureşti, 1909;
  • Taina, Bucureşti, 1909;
  • Povestiri mărunte, Bucureşti, 1910;
  • Un singuratic, Bucureşti, 1910;
  • Neguri, Bucureşti, 1911;
  • La un han, odată..., Bucureşti, 1911;
  • Chilia dragostii, Bucureşti, 1913;
  • Fetiţa doctorului, Bucureşti, 1914;
  • Prăpastia lui Hortopan, Botoşani, 1918;
  • Fântâna balaurului, Bucureşti, 1920;
  • Ospăţul, Bucureşti, 1921;
  • Între Prut şi Nistru, Bucureşti, 1922.

Traduceri

  • Ivan Turgheniev, Povestiri vânătoreşti, prefaţă de Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu Mihail Sadoveanu);
  • Guy de Maupassant, Petru şi Ioan, Bucureşti, 1909; Cei dintâi fulgi, Bucureşti, 1909; Pustiul, Bucureşti, 1915.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …