Nicolae Manolescu

Nicolae Manolescu (născut Apolzan) (27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea) - politician, eseist, cronicar, critic şi istoric literar. Este fiul Sabinei Apolozan (născută Manolescu), profesoară de franceză, şi al lui Petru Apolzan, profesor de filosofie. Familia paternă descinde din oieri stabiliţi în Mărginimea Sibiului. Ascendenţa oltenească a mamei include o serie de rude dintre care Măldăreştii au dat în 1877 un erou la Rahova. Manolescu urmează gimnaziul la Sibiu. În perioada 1952-1954 ambii părinţi sunt arestaţi, motiv pentru care copilul se află în întreţinerea bunicilor materni, începându-şi liceul la Râmnicu Vâlcea. În 1953 adoptă numele de familie al bunicului matern.

După absolvirea liceului la Sibiu, urmează din 1956 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, cu o întrerupere în 1958 şi 1959, când este exmatriculat din cauza dosarului. În vara lui 1959 dă examen la Şcoala Tehnică de Cinematografie din Bucureşti, unde reuşeşte, dar nu este admis, constatându-se că fusese eliminat din universitate. Reprimit în facultate în aceeaşi toamnă, îşi ia licenţa în 1962. Este repartizat la Şcoala Medie nr. 2 din Feteşti, ulterior la Institutul Pedagogic din Târgu Mureş, unde nu se prezintă, dobândind între timp o colaborare la „Contemporanul”, sub directoratul lui George Ivaşcu.

În 1963, în urma diligentelor lui George Ivaşcu, este angajat preparator la Catedra de istoria literaturii române a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, ulterior devenind asistent (1964-1968) şi lector (1968-1989). După 1990 este promovat profesor la aceeaşi catedră. Lucrarea de doctorat - Contradicţia lui Maiorescu - este respinsă în 1970, în urma referatelor nefavorabile ale lui Liviu Rusu şi Alexandru Dima. Susţinută din nou în 1974, datorită intervenţiei favorabile a lui Alexandru Piru, prorector al Universităţii din Bucureşti, teza este, în fine, admisă. Manifestată precoce, vocaţia de cronicar literar a lui Manolescuse exercită constant vreme de trei decenii (1962-1992).

Debutul survine în „Contemporanul”, unde G. Ivaşcu îi oferă cronica literară în primăvara lui 1962. Va continua s-o susţină până în 1972, când este titularizat cronicar la „România literară” de acelaşi George Ivaşcu - omul providenţial al biografiei profesionale a lui Manolescu. Colaborarea săptămânală timp de 20 de ani la „România literară” s-a impus drept una dintre instituţiile criticii literare româneşti. Reperele sale valorice uzuale au contribuit decisiv la conturarea canonului epocii, în răspăr cu ierarhiile oficiale. Este coautor la manualele de limbă şi literatură română pentru clasele a IX-a (1977) şi a XII-a (1979).

După încetarea activităţii lui de cronicar literar, critica de direcţie şi-a pierdut - probabil ireversibil - prestigiul. Pentru o istorie a gustului şi a instituţiei literare în comunism, comentariile sale săptămânale constituie docu­mente de neînlocuit. Din 1990 Manolescu devine directorul revistei care l-a consacrat, „România literară”. Renunţă la cronică, dar în perioada aprilie 1990 - septembrie 1991 semnează rubrica de analiză politică „Ochiul magic”. De la această dată implicarea lui se materializează în conducerea publicaţiei şi în editorialul săptămânal.

Activitatea de critic a lui Manolescu s-a făcut prezentă în aproape toate publicaţiile culturale ale vremii. Însemnările de lectură au alimentat cele şapte volume din seria Teme, apărute între 1971 şi 1988. Ultimele dintre ele includ proze scurte şi un fragment de jurnal. Faptul ca atare trădează înrudirea de substanţă a publicisticii sale cu creaţia. După 1989 criticul şi-a antologat cea mai mare parte dintre textele publicistice în diverse volume, oferindu-şi astfel prilejul unei experienţe inedite: aceea de a-şi rememora biografia de cititor şi de a-şi recupera afectiv începuturile. Din 1997 este membru corespondent al Academiei Române. Între 1997-2000 moderează talk show-ul cultural Profesiunea mea, cultura, la Pro TV. Din 2002 conduce întâlnirile „României literare” la Clubul Prometheus.

Debutează cu Literatura română de azi. 1944-1964 (1965), volum scris în colaborare cu Dumitru Micu. Acestuia i-au urmat Lecturi infidele (1966) şi Metamorfozele poeziei (1968). La scurt timp, Contradicţia lui Maiorescu (1970) inaugurează o serie de studii monografice consacrate unor autori de prima mărime. Anatomia scrisului lui Titu Maiorescu întreprinsă de Manolescu detectează o polaritate fondatoare: la o extremă - spiritul religios, afirmativ, edificator al ctitorului şi deschizătorului de drum, la cealaltă - spiritul polemic lucid al contestatarului, care demolează metodic, netezind drumul celui dintâi.

Conform opiniei exegetului, în principiu cele două vocaţii s-ar manifesta succesiv: întâia parte a criticii lui Maiorescu este negativă, în contrast cu ultima parte, care afirmă. Prin urmare, Maiorescu nu propune o nouă cultură decât după ce denunţă viciul radical al celei vechi. În planul expresiei, opoziţia între polemic şi religios se manifestă paradoxal, căci textele polemice ale lui Maiorescu sunt riguros argumentative, voit demonstrative şi impersonale, pe când discursurile sale sunt cele care tind către polemică. Dincolo de cazul Maiorescu, cartea lui Manolescu vizează articularea unei opere cu fundalul epocii sale şi, în acelaşi timp, capacitatea lui de a accede la exemplaritate în orizontul culturii române.

Micul eseu Introducere în opera lui Alexandru Odobescu (1976) este o demonstraţie în planul tehnic şi, în acelaşi timp, etalează unele dintre obsesiile ulterioare ale programului critic al autorului. Recanonizarea lui A.I. Odobescu din Istoria critică a literaturii române (I, 1990) se află în germene aici. Zona aureolată de prestigiu didactic a operei (Pseudo-cynegeticos în special) este demonetizată în beneficiul scriiturii intimiste (cu precădere epistolarul).

Sadoveanu sau Utopia cărţii (1976) este un exemplu tipic de exegeză care intervine în destinul postum al unui autor, producând o modificare a imaginii sale în con­ştiinţa publică. Sistemul complex de modele care întemeiază opera - arhitectura socială, cadrul cosmic, filosofia şi finalmente modelul cărţii - se naşte prin amplificarea treptată a unui sâmbure iniţial de axiome. Premisa demonstraţiei este că în evoluţia creatoare a lui Mihail Sadoveanu există o falie între operele tinereţii şi cele de maturitate.

De la Hanu-Ancuţei - operă de răscruce - până la Creanga de aur, Ostrovul lupilor sau Divanul persian, imaginarul sadovenian ar evolua pe un traseu conducând lent, dar neabătut, de la lume spre carte. În ficţiunile lui Sadoveanu, obsedate în perioada târzie de triumful utopic al literaturii asupra unei vieţi văduvite de sens, livrescul se infiltrează progresiv, uzând de formule diverse: de la convergenţa tematică dintre viaţă şi modelul cărţii la tălmăcirea cu instrumente parodice şi în sfârşit la coincidenţa vieţii cu cartea, pe care o reproduce ad litteram.

O secţiune aparte a criticii lui Manolescu o configurează două sinteze trădând un anumit apetit teoretic: Arca lui Noe (I-III, 1980-1983) şi Despre poezie (1987). Ambele se plasează la limita dintre tipologia formală şi proiecţia istorică. Aşa cum o defineşte criticul, poezia debordează limitele limbajului şi, într-un sens particular, le contrazice, iar poeticul nu este decât unul dintre drumurile spre care trimite. Poezia este o construcţie solid înşurubată în temeliile limbajului, dar edificiul ei devine scena unor jocuri de forţe, păstrându-şi deschise uşile către exterior: spre lume, spre viaţă, spre adevăr şi cultură. Există, aşadar, în poezie o impuritate reziduală, rezistând tenace tentativelor reducţioniste ale poeţilor.

Volumul Despre poezie include o fenomenologie a liricii româneşti moderne, reluând (din Teme, volumul VI) ipotezele privitoare la raportul tipologic modernism-avangardism-postmodernism, care au alimentat o polemică de durată cu Marin Mincu. În Arca lui Noe criticul îşi organizează obiectul - romanul românesc - în funcţie de o grilă selectivă: raportul dintre narator şi personajele sale. Vedeta universului fictiv este de fapt naratorul: autorii şi personajele lor îl interesează pe critic doar în măsura în care îşi trec unul altuia dreptul şi îndatorirea de a nara.

În primele două volume criticul urmăreşte consecvent mişcarea conven­ţiilor de verosimil în ficţiune, între polul social şi cel psihologic, ca şi mecanismul graţie căruia forul narat se mişcă între un Olimp transcendent - în modelul de roman numit doric: Mara, Baltagul, Rusoaica, Enigma Otiliei, Scrinul negru sau Moromeţii - şi profunzimile interiorităţii - modelul ionic: romanele ciclului Hallipa, Adela, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Ioana, Jocurile Daniei, Maitreyi sau Vestibul.

În schimb, în volumul consacrat corinticului criticul debarcă pe tăcute unghiul iniţial de vedere (cel naratologic). Încearcă, ce este drept, să convingă că ar fi vorba de un tip aparte de romane, în care perspectiva e exterior-ironică, opusă celei exterior-serioase a doricului şi, respectiv, interior-serioase a ionicului. Se observă însă foarte uşor că distincţia între doric şi ionic, care opunea pe exterior lui interior - din unghi naratologic - este de fapt traversată de o alta, căci serios şi ironic nu mai trimit la instanţa naratoare, ci la aceea creatoare, reflexivă şi critică. În cel de-al treilea volum planul de referinţă al sensului se mută, abordând pe narator în beneficiul autorului. Nu fictivul romanului interesează pe critic, ci textul (fictiv).

Textul ca produs al scrierii, textul care nu se acoperă cu economia povestirii, fiind o emanaţie a conştiinţei de sine a literaturii, apare în prim-plan. Lumea povestită e înfăţişată acum ca o lume interpretată, ilustrând o concepţie despre creaţie, adevăr, lectură, sens, limbaj. În acest scop sunt valorificate cele mai diverse resurse ale textului - registre stilistice, efecte contextuale, autodiegeza, simplul montaj de planuri etc. Din acest unghi nou de vedere sunt analizate romane precum Vizuina luminată, Craii de Curtea-Veche, Cartea Milionarului, Creanga de aur, Vânătoare regală, Bunavestire, Lumea în două zile etc.

În fond, cele două unghiuri de lectură cu care operează criticul - în încercarea sa de a prezenta diverse chipuri ale romanului românesc drept vârste ale sale - nu sunt exclusive, ci aplicabile în egală măsură unuia şi aceluiaşi roman. Romanele numite corintice pot fi redistribuite în funcţie de felul narării sub rubricile doric (de pildă Creanga de aur) sau ionic (Max Blecher, integral). Şi reciproc, e suficient ca Patul lui Procust, Ioana şi Vestibul să fie supuse perspectivei mânuite în cel de-al treilea volum, pentru ca ele să-şi reveleze atribute corintice. Ca şi în cartea despre Sadoveanu, Manolescu în­cearcă să imprime o anume epicitate obiectului, ca şi discursului său, lăsându-se ispitit să construiască pornind de la relaţia roman-socialitate un scenariu istoric.

Una dintre temele de meditaţie constantă este modul în care poate fi comentată literatura şi, decurgând de aici, condiţia istoriei literare şi a criticii, temă ce se regăseşte în textele de escortă ale primelor lui două volume: Lecturi infidele şi Metamorfozele poeziei. Prin programul critic pe care îl apăra şi îl ilustra, cartea de debut a atras atenţia asupra autorului, care asuma frontal condiţia reputat subiectivă a criticii şi vocaţia acesteia pentru aderenţele eterogene şi complexe. Misiunea indispensabilă a criticului este să justifice opera, să o facă plauzibilă în faţa receptorului său, în funcţie de repere infinit variabile. În Metamorfozele poeziei se reia una dintre tensiunile discutate în cartea anterioară: cea dintre creaţie şi istorie. Se descalifică practic istoria literaturii în beneficiul criticii, singura căreia opera i se adresează prin ceea ce are irepetabil şi vital.

Asupra dilemelor debutantului, Manolescu, criticul matur, revine, în alt context, publicând un prim volum din Istoria critică a literaturii române. Printre circumstanţele speciale care stimulează demararea acestui proiect se cuvine menţionată criza prelungită de identitate a istoriei literare, conjugată cu necesitatea rescrierii istoriei literaturii române cu uneltele aflate la îndemâna altei generaţii. Reformele lui Manolescu în domeniu se desfăşoară pe mai multe planuri. Mai întâi obiectul, scrisul în limba română şi produsele sale textuale, ceea ce restrânge aria de studiu tradiţională, făcând separaţia netă între literar şi larg-cultural.

Eliminarea Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, de pildă, a fost una dintre opţiunile cele mai controversate în materie. Acest mod de abordare devine posibil doar într-un moment în care se limpeziseră - prin studii propedeutice, semnate de Paul Cornea, Dan Horia Mazilu, Mihai Zamfir, Florin Manolescu, Eugen Negriei, Ioana Em. Petrescu - chestiunile esenţiale ţinând de orizonturile generice ale expresiei în limba română. Se adaugă deplasarea accentului dinspre unitatea minimală a disciplinei - omul şi opera - către formele literare produse de convenţii de gen, acceptate pe durate medii de timp, mai rapide decât temporalitatea aproape imperceptibilă a ofilirii textelor, dar mai lente decât conjuncturile socio-economico-politice exterioare literaturii.

În sfârşit, autorul Istoriei... se bizuie pe înţelegerea literarităţii drept aspiraţie spre conformitatea cu anumite norme. Volumul apărut se opreşte pe teritoriul romantismului, fără a-l epuiza. Pe acest segment temporal se urmăresc evoluţia tiparelor scrisului în raport cu oralitatea, convenţiile cărturăreşti faţă de cele populare, stilul sacru diferenţiat de cel profan. De o atenţie specială beneficiază destinul curentelor, ce devin rând pe rând repere de înseriere formală a operelor. Eliberat de algoritmul istoricist, Manolescu îşi permite să adopte tehnica anacronismului, făcând, când este cazul, naveta între Arghezi, Barbu, suprarealişti şi textele medievale, romanul paşoptist şi Cristian Teodorescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade şi Gheorghe Sion.

Acest mod de tratare implică o reformă valorică - un proces de recanonizare, care declasează anumite texte (O samă de cuvinte, Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, Alexandru Lăpuşneanul), scoţând în prim-plan altele (epistolarul lui Odobescu, proze slab cotate ale lui Costache Negruzzi etc.). Istoricul literar etalează şi supune dezbaterii ipotezele, normele şi argumentele utilizate, permiţând dialogul, conştient că reţeta sa este una printre mai multe posibile. Dezamorsând tensiunile dintre istorie şi critică enunţate la începutul carierei, el optează pentru o critică a ideii de istoricitate şi a formelor sale de manifestare în perimetrul literaturii - o expertiză a presiunilor contextuale asupra literaturii - şi pentru o testare din mers a propriei metode. În opera admiratorului statornic al lui Titu Maiorescu, activitatea de analist politic a lui Manolescu nu pare să fi fost o simplă întâmplare.

Cartea de proze politice Dreptul la normalitate (1991), sub­intitulată Discursul politic şi realitatea, interesează istoria litera­turii române tot atât cât istoria politică a României. Citind conjunctura contemporană, raportând-o la un etalon de verosimil şi de firesc, articolele politice lasă să se întrevadă în ele o analogie cu discursul critic. Pe canavaua bogată în nuanţe (uneori derutante) a scrierilor lui Manolescu, se poate desluşi cu uşurinţă „desenul din covor”. Comentatorul de literatură se remarcă prin agilitatea cu care se mişcă între puncte cardinale, ordonându-şi decis opţiunile într-un itinerar şi mai cu seamă concluziile într-un scenariu narativ. Strict tehnic, traiectoria conduce de lacălinescianismul frondeur al începuturilor către situarea chibzuită, la maturitate, mai curând sub semnul lui Tudor Vianu. Pentru cel ce vrea să-i fixeze locul în istoria literaturii române, revelator se dovedeşte totdeauna drumul care merge de la operă la biografie şi îndărăt la operă.

Manolescu este membru fondator al Alianţei Civice. În iulie 1991 devine preşedinte al Partidului Alianţa Civică (PAC). Partidul a fost membru al Convenţiei Democrate Romane, pe listele căreia Manolescu a fost ales, în septembrie, ca senator. În legislatura 1992-1996, a fost ales senator PAC de Sibiu. În 1992 PAC împreuna cu PL ’93 au înfiinţat Alianţa Naţională Liberală (ANL). La Congresul extraordinar al ANL, Manolescu a fost desemnat candidat la preşedinţie. Şi-a depus candidatura pe 20 septembrie 1992. În 1998 PAC fuzionează cu PNL într-o tentativă de unificare a mişcării liberale. În anul 2000 demisionează din funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al PNL şi se retrage din viaţa politică

Opera literară

  • Literatura română de azi. 1944-1964 (în colaborare cu Dumi­tru Micu), Bucureşti, 1965;
  • Lecturi infidele, Bucureşti, 1966;
  • Metamor­fozele poeziei, Bucureşti, 1968;
  • Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, 1970;
  • Teme, vol. I-IV, Bucureşti, 1971-1983, vol. V: Julien Green şi strămătuşa mea, Bucureşti, 1984, vol. VI: O uşă abia întredeschisă, Bucureşti, 1986, vol. VII: Desenul din covor, Bucureşti, 1988;
  • Prelegeri de literatură română contemporană. Autori şi opere. 1944-1974 (în colaborare cu Dumitru Micu), Bucureşti, 1974;
  • Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, Bucureşti, 1976;
  • Sadoveanu sau Utopia cărţii, Bucureşti, 1976;
  • Arca lui Noe, I-III, Bucureşti, 1980-1983;
  • Despre poezie, Bucureşti, 1987;
  • Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, 1990;
  • Dreptul la normalitate. Discursul politic şi realitatea, Bucureşti, 1991;
  • Cărţile au suflet, Iaşi, 1995;
  • Arhivele Paradisului. Un dialog cu Mircea Mihăieş, Timişoara, 1999;
  • Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ediţie îngrijită de Mircea Mihăieş, Iaşi, 1999;
  • Poeţi romantici, Bucureşti, 1999;
  • Teme, Bucureşti, 2000;
  • Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, I-III, Braşov, 2001;
  • Cititul şi scrisul, Iaşi, 2002;
  • Inutile silogisme de morală practică, Bucureşti, 2003;
  • Poeţi moderni, Braşov, 2003;
  • Lectura pe înţelesul tuturor, Braşov, 2003;
  • Istoria critică a literaturii române, Piteşti, 2008;
  • Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Piteşti, 2009.

Antologii

  • Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta, I-II, prefaţa editorului, Bucureşti, 1968.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …