Nicolae M. Condiescu

Nicolae M. Condiescu (2 octombrie 1880, Craiova - 15 iunie 1939, Bucureşti) - prozator. Orfan de mamă de la vârsta de 5 ani, aflat în grija unei bunici hipoacuzice, întâiul născut al Mariei (născută Panu) şi al căpitanului Matei Condiescu parcurge cu dificultate ciclul secundar, mai întâi la Liceul „Carol I” din Craiova (1891-1894), apoi la Şcoala fiilor de ofiţeri.

În 1897 debuta cu versuri în ziarul „Voinţa Craiovei”, în anul următor colabora la „Foaia pentru toţi” şi la „Foaia populară”, iar la începutul lui 1899 scotea placheta Din lacrămi. După bacalaureat Condiescu optează totuşi pentru cariera armelor, şi la terminarea Şcolii Militare de Infanterie din oraşul natal (1902), este afectat batalionului de vânători de munte însărcinat cu paza Peleşului. O vreme continuă să scrie poezii, dintre care unele, iscălite N. Corbu şi N.C. Corbu, îi apar în „Revista modernă” şi „Revista idealistă”.

În 1914 va absolvi Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, unde predă, până în 1916, istoria militară. În timpul campaniei militare din 1916-1917 e încadrat în Biroul Operaţii de la Marele Cartier General. Avansat colonel, adjutant al prinţului moştenitor, în 1920 Condiescu îl însoţeşte pe acesta într-o călătorie de şapte luni în jurul lumii.

Publicarea în revistele „Flacăra”, „Lamura”, „Cugetul românesc” şi „Gândirea” a unor însemnări de drum şi tipărirea celor două volume din Peste mări şi ţări (Grecia, Egiptul, 1922; Indiile, 1923) marchează adevărata sa intrare în viaţa literară. După 1926, când demisionează din armată ca urmare a renunţării la tron a prinţului Carol, Condiescu se dedică scrisului. Semnează în „Gândirea”, „Năzuinţa”, „Scrisul românesc”, „Bilete de papagal”, „Viaţa literară”, „Ramuri” etc. articole, schiţe şi nuvele, din care o parte sunt strânse în volumul Conu Enake (1928). Ar fi fost redactor la „Rampa” - unde totuşi numele nu-i apare - şi la „Cuvântul”.

„Restauraţia” din 1930 îi aduce numeroase funcţii şi onoruri: general de brigadă, adjutant regal, bibliotecar al lui Carol al II-lea, secretar general al Uniunii Fundaţiilor Regale şi secretar general la Societatea Română de Radiodifuziune; membru din 1922, este ales, în 1935, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români şi, în 1938, membru onorific al Academiei Române.

Prezent mai rar în presă - în „Revista Fundaţiilor Regale” (pe care o dirijează discret), în „Viaţa românească” şi în efemerele „Oraşul”, „Veac nou” şi „Ronsard” -, Condiescu îşi reeditează Peste mări şi ţări (1936-1937) proza scurtă sub titlul Schiţe (1936) şi primul volum din Însemnările lui Safirim (1936), sfârşitul prematur împiedicând definitivarea scrierii.

Volumul de debut al lui Condiescu, Din lacrămi, adună versificări de adolescent, inspirate de trăiri în parte reale, în parte imaginare, toate exagerate până la marginile neverosimilului. Nici poeziile publicate între 1901 şi 1909 în reviste, deşi relevă mai mult discernământ şi capacitate de expresie, nu ajung să impună o voce distinctă. La maturitate Condiescu le-a renegat explicit, dar, neîndoielnic, lirismul constituia un dat al firii sale, care îşi va pune amprenta pe tot ce scrie.

Mai puţin evidentă este această componentă în primul volum din Peste mări şi ţări. Timorat oarecum, memorialistul s-a cenzurat sever, mărginindu-se să comunice doar expansiunile ce convin turistului comun, de unde impresia de literaturizare. Şi apelul masiv la opiniile experţilor în istoria artei şi în arheologie ascunde reacţia subiectivă. Totuşi, pe alocuri, aceasta răzbate la suprafaţă, mai ales în faţa stihiilor naturii şi a genunii timpului, devenind mai frecventă în partea a doua a călătoriei, unde se renunţă la călăuzele prestigioase.

Mai atent la mişcările interioare iscate de contemplarea peisajului indian, mai personal în reflexia colorată de scepticism, Condiescu prinde acum câte ceva şi din spectacolul uman. Din „misiunea” ce-l însoţeşte pe prinţul Carol se conturează bine „doctorul Ali” şi „poliţistul” Condiescu, iar dintre ocazionalii tovarăşi de drum - un ansamblu de operă rus, cu un impresar obez şi cu o primadonă trecută, dar cu o voce extraordinară. Câteva portrete de indigeni - rajahi, dar şi umili servitori -, transcrierea unei poveşti de dragoste dau variaţie jurnalului. Împletirea dintre liric şi epic caracterizează schiţele şi nuvelele publicate după 1923.

În personajul Iisus din Fiul Omului, autorul îşi proiectează propria-i frământare sufletească, veritabilă luptă între credinţă si tăgadă, provocată de imensa suferinţă umană. O altă schiţă, Revenire, relatează o întâmplare ce probează personajului-narator infinita reîntrupare a sufletelor, iar câteva „inscripţii pe cristalul de gheaţă” se desfăşoară poematic pe arcul unei simţiri delicate, subtile.

În schimb, Subiect de nuvelă şi îndeosebi Truică şefu arată o înclinaţie spre zugrăvirea unui personaj şi a unui mediu. Pe această traiectorie se plasează şi Conu Enake considerat „roman comprimat”, „cu cheie”, întrucât trimite fără dubii la un cunoscut om politic, fost ministru al Domeniilor şi academician. În pagini puţine, se mişcă în mod cert unul dintre marii arivişti şi avari ai literaturii noastre. Efectul însă e diminuat de implicarea pasionată a autorului, care îşi condamnă direct eroul, cu virulenţă pamfletară.

O valorizare mai largă a însuşirilor lui Condiescu se vede în însemnările lui Safirim (1936), proiectate în cinci-şase volume. În partea realizată - primul volum şi câteva capitole din al doilea, publicate în periodice -, substanţa este evident autobiografică, Însemnările... sunt de fapt memoriile autorului, organizate romanesc. Procedeul - atribuirea „însemnărilor” unui fost om de acţiune omnipotent, călugărit în urma unei tragice întâmplări - e livresc, cum e şi dialogul repetat dintre erou şi statuia lui Pan.

Dar în această ramă se aşează o sumedenie de icoane vii ale rudelor (bunicii şi străbunicii - „conu Manolache” şi Katy, „jupân” Ţenea Dupin şi focoasa Profi -, unchiul Tache Mărcuş şi fiii săi), ale tovarăşilor de joacă şi ale colegilor de şcoală, ale unor concetăţeni cu diverse ocupaţii. Forţa şi căldura evocării, într-un stil ce aminteşte deseori de Mateiu I. Caragiale, fac ca fragmentarismul iniţial să dispară.

Însemnările lui Safirim devin astfel o frescă a Craiovei sfârşitului de secol XIX, când realistă, chiar cu accente naturaliste, când de un melancolic, duios lirism.

Opera literară

  • Din lacrămi, Craiova, 1899;
  • Peste mări şi ţări, I-II, Bucureşti, 1922-1923;
  • Conu Enake, Craiova, 1928;
  • Schiţe, Bucureşti, 1936;
  • Însemnările lui Safirim, Bucureşti, 1936; ediţie prefaţată de Alexandru Piru, îngrijită şi postfaţă de Octavian Lohon, Craiova, 1983.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …