Nicolae Labiş

Nicolae Labiş (2 decembrie 1935, Mălini, judeţul Suceava - 22 decembrie 1956, Bucureşti) - poet. Este fiul Anei-Profira Labiş (născută Luca-Asandei) şi al lui Eugen Labiş, învăţători.

Începe şcoala primară în satul natal. Războiul obligă familia să se refugieze în sudul ţării, în părţile Muscelului, unde urmează clasa a III-a la Văcărea, pentru a reveni la Mălini în 1945. Copilăria lui Labiş a fost marcată de două experienţe, una fericită şi alta tragică. Prima experienţă o reprezintă vieţuirea în peisajul miraculos al pădurilor din zonele premontane, pe care copilul le-a colindat împreună cu tatăl său, încercat vânător; aici a întâlnit sălbăticiuni, ciobani cu turme de oi, rapsozi populari, un tărâm feeric, protejat de expansiunea civilizaţiei şi marcat de ritmurile cosmice ale succesiunii anotimpurilor. Însă la şcoală copilul ia contact cu o realitate brutală, amplificată până la catastrofă de experienţa războiului.

Întors din refugiu, găseşte în satul natal proiectile neexplodate, gospodării părăsite. Războiul, apoi seceta îl fac să perceapă viaţa ca pe o luptă pentru supravieţuire. Era un pasionat cititor, bineînţeles de basme, dar şi de romane, şi un talentat desenator. Primele versuri le-a scris la sfârşitul clasei I. Studiile gimnaziale le face la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, începând din 1946; continuă să compună, adunându-şi poeziile într-un caiet, sub titlul Cântecul unui adolescent. Însemnări de lectură, rezumate şi câteva versuri se regăsesc într-un jurnal, sub genericul Antologie şi informaţii literare. Era deja cunoscut în mediile şcolare ca autor de versuri, astfel că în 1950 participă la Iaşi, la Consfătuirea Tinerilor Scriitori din Moldova, iar în decembrie i se publică în revista „Iaşul nou” prima poezie, Fii dârz şi luptă, Nicolae! În continuare, îi apar în acelaşi periodic şi alte versuri, unele semnate cu pseudonimul N. Mălin.

În 1951 se transferă la Şcoala Medie nr. 1 (azi Liceul Naţional din Iaşi), unde va absolvi clasa a X-a. Este distins cu premiul I la Concursul Naţional de Limba şi Literatura Română. Trimite o poezie, Gazeta de stradă, şi la „Viaţa românească”. În 1952 este înmatriculat la Şcoala de Literatură „M. Eminescu” din Bucureşti, unde audiază cursuri ţinute de Camil Petrescu, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu. Urmează clasa a XI-a la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, la fără frecvenţă, şi tot aici susţine examenul de absolvire. Face parte din echipa redacţională a revistei „Ani de ucenicie”, scoasă de elevii Şcolii de Literatură. După absolvire se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care o abandonează încă din primul an. Este redactor la „Contemporanul” şi la „Gazeta literară”.

În 1954 publică în „Viaţa românească” Moartea căprioarei, iar în 1956, în „Gazeta literară”, poemul Primele iubiri. Şi-a văzut poeziile tipărite în cele mai importante reviste de cultură ale vremii. În 1956 îi sunt editate două cărţi de versuri - Primele iubiri şi Puiul de cerb - singurele antume. Pregăteşte şi a treia carte, Lupta cu inerţia, care va apărea după moartea lui, în 1958. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 este victima unui accident de tramvai şi se stinge după aproape două săptămâni de agonie. Pe patul de spital a dictat poezia Pasărea cu clonţ de rubin.

Volumul Primele iubiri, structurat în patru cicluri (Liliacul timpuriu, Sadoveniene, Rapsodia pădurii, Primele iubiri), se deschide cu Meşterul, o evocare baladescă a Meşterului Manole, numit „Prometeu român”, poem care, prin motivul sacrificiului pe altarul artei, este o premoniţie a propriului sfârşit tragic. Primele iubiri dă expresie amintirilor din prima copilărie, fericită, petrecută în lumea satului natal, dar şi unui psihism infantil care îşi pierde din inocenţă traumatizat de coşmarul războiului, de spaimele şi durerile pe care i le pricinuieşte iniţierea prematură într-o viaţă aspră.

Labiş nu transferă această experienţă copleşitoare într-o evocare sentimental-patetică, ci într-o confesiune tensionată, într-un discurs liric dinamic, în care irup antiteza şi imagismul metaforic. Copilăria nu este paradisul pierdut, ci vârsta „viselor haotice”, a „nopţilor zbuciumate ori calme”, a „feţilor-frumoşi cu stele [...] în creştet” şi a „dracilor blajini”, a „tristeţilor sensibile” şi a „uriaşelor bucurii”, o lume „compusă din lumini şi umbre”.

„Moartea căprioarei” şi distrugerea „liliacului timpuriu” sunt metaforele inocenţei sacrificate, aşa cum va fi „albatrosul ucis” în Lupta cu inerţia: „Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul / Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea / L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l / Pe-un cimitir de scoici ce strălucea. // La marginea vieţii clocotitoare-a mării / Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş însă răpus. / Priveşte încă parcă talazurile zării / Cu gâtul galeş îndoit în sus. // Murdare şi sărate-s aripile-i deschise / Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod, / Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise / Al căror miez căldurile îl rod”.

În finalul cărţii, adolescenţa, vârstă a schimbărilor, este asociată unui timp istoric nou, „primele iubiri” fiind „închinate Partidului”. Bineînţeles, confesiunea e afectată de retorica aşa-numitei lirici angajate, însă dincolo de acest compromis inevitabil (care în anii '50 condiţiona orice debut literar) se constată o schimbare esenţială, o adevărată mutaţie în poezia românească postbelică, scoţând discursul din inerţia versificaţiei plate şi reabilitând totodată egotismul liric.

Versurile lui Labiş sunt un demers major de recuperare a tradiţiei şi de înnoire a poeziei. Lumea satului, viziunea şi structurile specifice folclorului poetic sunt absorbite de o sensibilitate proaspătă, zguduită de convulsiile unei istorii agresive, care perturbă o ordine străveche, firească. Această atmosferă generală se regăseşte în ciclurile Confesiuni, Destinderi, Oda soarelui şi Intima comedie din Lupta cu inerţia, volum care preia texte apărute în periodice sau găsite în arhiva poetului de Savin Bratu, Aurel Covaci, Eugen Mândrie şi Lucian Raicu.

Se confruntă aici din nou demersul creator energic, înnoitor, şi modelul restrictiv al liricii angajate, spiritul vizionar şi spiritul conformist. Astfel, un ciclu de „pseudo-spleenuri” stă alături de poeme dedicate muncii, Partidului şi lui Karl Marx. Din aceeaşi perspectivă trebuie văzut amplul poem Omul comun (din care Labiş publicase fragmente în presă). E vorba tot de o autobiografie lirică, evidenţiind o metamorfoză a identităţii provocată de schimbările sociale şi de imperativele oficiale specifice epocii. Nu lipsesc clişeele, estompate însă de acelaşi lirism dinamic şi incandescent, de imaginarul extrem de productiv al poetului.

Ciclul Albatrosul ucis e o prevestire a morţii, conturând un destin ce stă sub semnul sacrificiului de sine. Poetul îşi asumă riscul de a restaura un edificiu liric degradat de seisme ideologice, de a-l reintegra în patrimoniul literaturii române. Insurgenţa lui scoate poezia din chingile „spiritului revoluţionar” la modă, specific proletcultismului. Una dintre consecinţele importante ale acestui efort, deopotrivă temerar şi pieziş, a fost apariţia, în deceniul al şaptelea, a unui val nou în lirica românească, o promoţie de tineri poeţi pe care comentatorii au numit-o chiar „generaţia Labiş”, şi care s-a impus prin valori incontestabile (unele dintre ele, cum este Nichita Stănescu, între timp clasicizate), probând remarcabila capacitate de regenerare a poeziei româneşti, proces declanşat în bună măsură de autorul Luptei cu inerţia.

Posteritatea a lucrat pentru Labiş şi în vederea recuperării unei cantităţi impresionante de versuri din paginile revistelor şi din laboratorul lui de creaţie. E ceea ce a făcut în primul rând Gheorghe Tomozei. Noutăţile nu schimbă esenţial imaginea poetului, dar o întregesc semnificativ. De astă dată, conformismul „angajat”, cel din unele versuri adunate de editor în Vârsta de bronz (1971), bunăoară, este dublat de gestul ce demască demagogia discursului politic, ca în Singular şi plural, ceea ce înseamnă că există şi un fond „strict secret” al poeziei labişiene. Cel mai important se dovedeşte însă ciclul de inedite inclus de Gheorghe Tomozei în volumul Moartea unui poet (1972), unde se arcuieşte confesiunea tensionată a eului liric, proiectat deopotrivă în spaţiul infinit al lumilor cosmice (Legea pasiunilor defuncte) şi în abisurile conştiinţei (M-am cufundat în mine).

Un moment important în recuperarea ineditelor îl reprezintă editarea unui ciclu 52 de poeme (câteva sunt variante ale unor texte publicate), sub titlul Dor căzut, în revista „Secolul 20” (1987), identificate de Nicolae Cârlan. Se întâlnesc aici aceleaşi „poeme din munţi” care evocă o lume de basm, se regăsesc „setea” şi „arşiţa” distrugătoare. Spaţiul geografic se mută spre Câmpia Bărăganului, văzută în succesiunea anotimpurilor, şi spre lumea mirifică a Deltei. Un segment interesant este poezia erotică, zonă de care Labiş s-a apropiat ezitant. în trei catrene dintr-un Eseu erotic se desluşesc ecouri insistente din Mihai Eminescu. Ciclul de inedite surprinde şi scene din viaţa boemei literare bucureştene a anilor ’50, din care poetul a făcut parte. Unele poeme trimit explicit la baladele lui Francois Villon.

Labiş a fost un pasionat culegător de folclor, în arhiva sa descoperindu-se numeroase texte folclorice. Indiscutabil, literatura populară a dat creaţiei sale un prim impuls, menţinându-se ca model şi reper şi în versurile de mai târziu, cum ar fi baladele din Lupta cu inerţia. Poetul s-a bucurat de privilegiul unei receptări insistente şi totodată contradictorii (ceea ce dovedeşte vitalitatea liricii sale), atitudinea posterităţii fiind marcată iniţial de emoţia produsă de moartea lui timpurie şi ulterior de luciditatea detaşării în timp. „Timpul va da probabil acestui meteor o sclipire mai profundă”, afirma în 1956 George Călinescu, ipoteză care s-a adeverit.

Opera literară

  • Primele iubiri, Bucureşti, 1956; ediţie îngrijită şi prefaţă de Paul Georgescu, Bucureşti, 1962;
  • Puiul de cerb, Bucureşti, 1956;
  • Lupta cu inerţia, prefaţă de Geo Bogza, Bucureşti, 1958;
  • Păcălici şi Tândăleţ, Bucureşti, 1963;
  • Anotimpurile, Bucureşti, 1964;
  • Moartea căprioarei, prefaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1964; ediţie îngrijită şi prefaţă de Victoria-Ana Tăuşan, Bucureşti, 1969;
  • Versuri, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1964;
  • Albatrosul ucis, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1966;
  • Scufiţa roşie. Poveste despre prietenie, Bucureşti, 1967;
  • Poezii, Bucureşti, 1968;
  • Scrisoare mamei, Bucureşti, 1969;
  • Poezii, introducere de Virgil Cuţitaru, Iaşi, 1971;
  • Sunt spiritul adâncurilor, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;
  • Vârsta de bronz, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;
  • Primele iubiri - Premiers amours, ediţie bilingvă, traducere de A.G. Boeşteanu, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1974;
  • Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Voicu Bugariu, Bucureşti, 1976;
  • Moartea căprioarei, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Bălu, Bucureşti, 1983;
  • Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, prefaţă de George Călinescu, Bucureşti, 1984;
  • Poezii, ediţie îngrijită de Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1985;
  • Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Paul Dugneanu, Bucureşti, 1987;
  • Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, prefaţă de Radu Cârneci, Bucureşti, 1997; ediţia Bucureşti-Chişinău, 2001.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …