Nicolae Iorga

Nicolae Iorga (5 iunie 1871, Botoşani - 27 noiembrie 1940, Strejnicu, judeţul Prahova) - politician, poet, dramaturg, traducător, memorialist, enciclopedist, documentarist, istoric şi critic literar. Vlăstar al unei familii cu veche tradiţie cărturărească, Iorga este primul din cei doi fii ai Zulniei Iorga (născută Arghiropol), descendentă din dragomani ai Porţii, traducătoare din literatura franceză, şi ai avocatului Nicu Iorga, o vreme subprefect de Botoşani. Se trage pe linie paternă din negustori, un strămoş al său, Iorga cupeţul, fiind atestat la Botoşani prin 1750, iar pe linie maternă imediată, din politicieni şi dregători. Printre înaintaşii din ambele ramuri se numără oameni de carte, cu preocupări predominant istoriografice.

Străbunicul Manole Iorga, băcan înstărit, îngrijea arhiva oraşului Botoşani şi colecţiona documente asupra trecutului urbei; un străunchi după mamă, Manolachi Drăghici, a publicat în 1857 Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre (lucrare parţial memorialistică), după ce tradusese Iconomia rurală şi dumesnică şi întocmise o carte de bucate, Reţete cercate; bunica, Elena Drăghici, a tradus în 1858 romanul Adolphe al lui Benjamin Constant. Avocat şi magistrat la Roman, unchiul Emanoil Arghiropol („moşu Manole”) compunea proză (Nuvele române) şi a scos două periodice, „Jurnal pentru toţi” (Iaşi, 1868-1869) şi „Romanu” (1879-1892), unde Iorga şi-a făcut în 1884, la vârsta de 13 ani, debutul publicistic. Rămas orfan de tată înainte de a fi împlinit 5 ani, băiatul a urmat, în condiţii de strâmtorare materială, şcoala primară şi primele cinci clase secundare la Liceul „A.T. Laurian” din urbea natală, trecând la Liceul Naţional din Iaşi, unde în 1888 îşi ia bacalaureatul. În ultimele două clase activa în mişcarea socialistă, răspândind material propagandistic şi conferenţiind la clubul ieşean al socialiştilor.

O caracteristică primordială a naturii lui Iorga este precocitatea. Spunând mai târziu că „n-a învăţat a ceti şi scrie”, acestea fiind „lucruri care i-au venit de la sine”, el mărturisea că la 6 ani citise în original pe Champfleury, Amedee Pichot, Emile Souvestre, parcursese letopiseţele editate de Mihail Kogălniceanu, adăugând: „Ştiam pe de rost fabulele din Florian, care nu-mi ziceau nimic, deşi erau pentru mine, şi Orientalele lui Hugo, care, deşi nu erau pentru mine, îmi dădeau visuri de lupte crâncene şi de locuri depărtate.” Ca student la Iaşi, şi-a dat toate examenele într-un an şi trei luni, iar în decembrie 1889 îşi susţinea licenţa în limbile clasice, stârnind explozii de admiraţie în mediul academic şi în presă. Profesorul Şt. Vârgolici vede în el „un adevărat fenomen”, ziarul „Lupta” caracterizează examenul său public de licenţă, luat cu menţiunea magna cum laude, drept „nu numai fenomenal, ci sublim”; „Era nouă” salută în tânărul de nici 20 de ani un viitor „luceafăr genial în domeniul ştiinţei”.

Numit în aprilie 1890 profesor de limba latină la Ploieşti, nu îşi ia postul în primire, întrucât i se acordă o bursă pentru continuarea studiilor în străinătate. Frecventează din octombrie 1890 cursuri la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris şi începe documentarea, în biblioteci şi arhive, pentru lucrarea de diplomă. Concomitent depune eforturi pentru învăţarea cât mai multor limbi străine. Specialist în greacă şi latină, cunoscător al francezei, italianei, spaniolei, în bună măsură şi al germanei, se străduieşte să-şi perfecţioneze engleza şi se iniţiază în daneză, olandeză, suedeză, norvegiană. Colaborează la Encyclopedie francaise şi începe a semna în publicaţii străine de specialitate („Revue historique” etc.). Pentru strângerea de material documentar, întreprinde cercetări în zeci de oraşe: Paris, Roma, Veneţia, Genova, Florenţa, Milano, Modena, Ferrarra, Bologna, Torino, Berlin, Munchen, Hamburg, Leipzig, Dresda, Viena, Londra, Oxford etc.

În iunie 1893 obţine titlul de eleve diplome, în baza tezei de diplomă, depusă şi tipărită în anul precedent, Une Collection de lettres de Philippe de Mezieres. Între timp se înscrisese pentru doctorat la Universitatea din Berlin şi începuse să lucreze la teză, pe care a redactat-o întâi în franţuzeşte, Thomas III, marquis de Saluce, pe care a susţinut-o însă la Leipzig, în august 1893. Un an mai târziu, concurează pentru titularizarea la Catedra de istorie medie, modernă şi contemporană de la Universitatea din Bucureşti, cu un rezultat insuficient de probant, fapt care face necesară deschiderea unui nou concurs în 1895, pe acesta câştigându-l fără echivoc, în interval funcţionează ca suplinitor. Iorga a predat istoria şi, temporar, istoria literaturii române şi la Şcoala Superioară de Război (din 1911), iar în răstimpul interbelic, la Academia Comercială.

În perioada refugiului din timpul primului război mondial a ţinut cursuri la Iaşi, în anii imediat următori, la Universitatea Daciei Superioare din Cluj, la a cărei organizare şi-a dat din plin contribuţia. Intermitent a ţinut prelegeri şi în afara cadrului universitar, destinate unui public intelectual mai larg, printre altele, la Institutul de Studii Sud-Est Europene, la Casa Şcoalelor, la Universitatea Populară din Bucureşti, la Şcoala de Misionare, întemeiată de el, iar din 1937, la Institutul de Istorie Universală, care era tot creaţia lui. În deceniile interbelice a conferenţiat pe tot cuprinsul ţării, neocolind nici un oraş, poposind frecvent şi în sate. Vorbea săptămânal la Radio, conferinţele sale fiind publicate sub titlul Sfaturi pe întunerec (I-II, 1936-1940).

În 1908, stabilindu-se la Vălenii de Munte, a organizat aici cursuri de vară ale Universităţii Populare, ce aveau să se desfăşoare anual până în 1915 şi iarăşi din 1921 până în 1940, cu participarea unor personalităţi intelectuale proeminente din ţară şi de peste hotare. Numit în 1919 profesor agregat la Sorbona şi la College de France, Iorga şi-a onorat această calitate până spre sfârşitul vieţii. Aflat la Paris, răspundea constant şi solicitărilor de a preda sub auspiciile altor instituţii: Institut de France, Institut des Hautes Etudes, Academie des Inscriptions et des Belles Lettres, Institut d’Art et d’Archeologie, Faculte Libre de Theologie Protestante. În desele lui călătorii peste fruntarii, a ţinut prelegeri şi conferinţe în multe universităţi şi institute de învăţământ şi cultură din Europa.

Întreprinzând în 1930 o călătorie în Statele Unite, a conferenţiat la mai bine de 20 de universităţi. Având şi vocaţie organizatorică, învăţatul şi-a valorificat-o deplin de îndată ce a început să dispună de mijloace. Deschiderii cursurilor de vară la Vălenii de Munte i-au urmat realizări precum înfiinţarea de biblioteci în închisori, întemeierea Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914) şi editarea buletinului acestuia în franţuzeşte, fondarea Institutului de Studii Bizantine şi a Institutului de Istorie Universală, înfiinţarea în 1915 a „Revistei istorice”, cu o versiune în limba franceză, întemeierea unei Şcoli Române la Paris (1921) şi a unei Case Române la Veneţia, crearea publicaţiilor „Buletinul Comisiei istorice a României” şi „Buletinul Comisiei monumentelor istorice”.

Deputat, preşedinte al Parlamentului în 1918, şef de partid, Iorga nu a refuzat să-şi asume şi răspunderi de natură administrativă, precum cele de decan (1928), rector al Universităţii din Bucureşti (1929-1932) şi chiar de consilier comunal la Vălenii de Munte. Ales în 1907 membru în comitetul Ligii Culturale, el a activat în această organizaţie toată viaţa, în calitate de secretar, apoi de preşedinte. A organizat reuniuni de tot felul, între care primul congres de bizantinologie (Bucureşti, 1924), şi a participat la toate congresele internaţionale de istorie şi bizantinologie.

După debutul din 1884 Iorga colaborează la o seamă de ziare şi reviste româneşti („Lupta”, „Era nouă”, „Timpul”, „Drapelul”, „Constituţionalul”, „Adevărul”, „Contemporanul”, „Convorbiri literare”, „Revista nouă” etc.), precum şi la prestigioase publicaţii ştiinţifice din ţară şi străinătate („Analele Academiei Române”, „Revue historique”, „Revue de l’Orient latin”, „Revue internationale des archives, des bibliotheques, des musees”, „Revue critique d’histoire et de litterature”, „Nuovo archivo veneto” etc.). Îi apar câteva cărţi, printre care Poezii (1890-1893) (1893), Schiţe din literatura română (I-II, 1893-1894) şi trei tomuri din Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor (1895-1897). În 1890 se căsătorise şi, din 1894, avea un băiat. În 1900 divorţează, spre a se recăsători în anul următor cu Ecaterina Bogdan, sora lui Ioan Bogdan şi a lui G. Bogdan-Duică. Ales în 1897 membru corespondent al Academiei Române (în 1910 va fi membru activ), tânărul savant desfăşoară, cu frenezie, activităţi multiple: didactică, ştiinţifică, publicistică, oratorică. Se întâlneşte frecvent şi poartă corespondenţă cu iluştri colegi din ţară şi din străinătate, editează anual tot mai multe volume.

Activitatea lui publicistică se intensifică începând din 1899. În acest an publică în „L’Independance roumaine” o serie de articole, reunite în volumele Opinions sinceres (1899) şi Opinions pernicieuses d’un mauvais patriote (1900), ce denunţă cu o vehemenţă zdrobitoare infirmităţi ale lumii politice şi culturale româneşti, ale partidelor, impostura unor „somităţi” ale ştiinţei. Caracter polemic au şi multe dintre articolele apărute începând din 1902 în ziarul „Epoca”, editate sub titlul Cuvinte adevărate (1903). La cumpăna veacurilor Iorga scrie la „România jună”, con-tinuându-şi colaborarea la multe dintre periodicele în care fusese prezent. Publică de asemenea în „Literatură şi artă română”, „Noua revistă română” etc.

În 1903-1906 semnează articole şi note în fiecare număr al revistei „Sămănătorul”, pe care o conduce de fapt, asumându-şi însă declarat calitatea de director doar din 1905. Prin acţiunea sa acest periodic devine un organ al curentului de orientare naţionalistă, promotor al inspiraţiei rurale, căruia Iorga i-a dat numele de sămănătorism. Articolele inserate în paginile „Sămănătorului” au fost tipărite, în două volume, sub titlul O luptă literară (1914-1916). După retragerea de la „Sămănătorul”, scoate propriile ziare şi reviste cultural-literare: „Neamul românesc” (1906-1940), „Hoarea darurilor” (1907), „Neamul românesc literar” (1908-1912,1925-1926), „Neamul românesc pentru popor” (1910-1916 şi intermitent în perioada interbelică), „Drum drept” (1913-1914, în 1915 contopită cu „Ramuri”), „Cuget clar” (1928-1936) şi „Cuget clar” (Noul «Sămănător») (1936-1940). Creându-şi organe de presă proprii, Iorga nu a contenit să-şi împrăştie slova şi în alte periodice.

A colaborat la „Universul”, „Junimea literară”, „Gazeta Transilvaniei”, „Timpul”, „Patria”, „Excelsior”, la reviste literare precum „Lamura”, „Gândirea”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Universul literar” (pe care l-a şi dirijat câteva luni în 1925). Semnătura lui apărea (mai ales între cele două războaie mondiale) în diverse publicaţii străine, de la ziare şi reviste franceze sau în limba franceză („Le Figaro”, „Le Temps”, „La Revue bleue”, „La France nouvelle”, „La Muse francaise”, „Journal de Geneve”, „Revue de Geneve”, „L’Europe Orientale”, „Le Monde slave” etc.), la periodice germane, italiene, poloneze, suedeze, sârbeşti, greceşti etc.

A crescut, mai ales după instalarea la Vălenii de Munte, în 1908, a Tipografiei Datina Românească, ritmul apariţiilor de cărţi. Bibliografia lui Iorga totalizează aproximativ 1.400 de titluri, iar numărul studiilor şi articolelor inserate mai întâi în presă se ridică la peste 25.000 de titluri. În covârşitoarea lor majoritate, cărţile sunt scrieri istorice, de la sinteze masive, ca Geschichte des rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbiedungen (I-II, 1905), Geschichte des Osmanischen Reiches (I-V, 1908-1913), Istoria românilor (I-X, 1936- 1939), la biografii (Istoria lui Mihai Viteazul, 1901, Istoria lui Ştefan cel Mare, 1904 etc.). Sintezele generale, detaliate sau succinte, savante sau de popularizare, alternează cu sinteze parţiale, având drept obiect mai ales istoria unor ţinuturi româneşti, a unor zone ale continentului (Peninsula Balcanică îndeosebi), a unor instituţii şi ramuri de activitate (Biserica, armata, şcoala, justiţia), a creaţiei culturale (artele plastice, muzica, presa).

Lui Iorga i se datorează prima istorie completă a literaturii române. Are şi lucrări de teoria istoriei, precum Generalităţi cu privire la studiile istorice (1911, 1933, 1944) etc. În afara scrierilor istorice proprii, savantul depozitează în zeci de tomuri tot felul de documente. Editează scriitori din secolul al XIX-lea, pe unii, ca Ion Codru-Drăguşanu, scoţându-i de sub lespedea uitării. Publică şi numeroase opere literare proprii: versuri, piese de teatru, memorialistică, note zilnice, portrete, evocări, însemnări de călătorie, precum şi culegeri de articole, discursuri, cugetări, multe traduceri. Postum s-a început publicarea enormei sale corespondenţe. Aceasta însumează aproximativ 100.000 de scrisori primite şi tot atâtea trimise.

Din 1906, existenţa lui Iorga căpătase o nouă dimensiune prin implicarea în politica militantă. Protestul tânărului dascăl, pe calea cuvântului şi a scrisului, împotriva reprezentării în limba franceză la Teatrul Naţional din Bucureşti a unei piese bulevardiere, provoacă, în seara de 13 martie 1906, o manifestaţie de proporţii, reprimată de poliţie. Urmează, în mai multe oraşe, întruniri de solidarizare cu protestatarii. Propulsat astfel în tumultul vieţii publice, profesorul de istorie întemeiază organizaţia Frăţia Bunilor Români, devenită în 1910 Partidul Naţional-Democrat. Ales deputat în 1907, el va activa în Parlament cu pasiunea-i caracteristică, deţinând în mai multe rânduri funcţia de preşedinte al Camerei, până la dizolvarea instituţiilor democratice, în 1938. Timp de un an (17 aprilie 1931 - 31 mai 1932) va exercita funcţia de prim-ministru şi ministru al Instrucţiunii Publice, încercând fără succes o „guvernare peste partide”, iar sub dictatura regală va fi consilier al Tronului. Mobilul întregii sale activităţi politice este cel mai sincer patriotism, implicat de altfel în manifestările sale pe toate tărâmurile. În conduita civică, patriotismul lui s-a exprimat în atitudini patetice, în acte impresionante de generozitate, abnegaţie şi curaj.

În campania din 1913, Iorga însoţeşte trupele româneşti pe fronturile de luptă, în timpul primului război mondial, la Iaşi, se străduieşte să insufle tărie sufletească soldaţilor din tranşee prin articolele sale. În parlament pronunţă discursuri de îmbărbătare memorabile, ca acela din 14 decembrie 1916, în care se opune retragerii din faţa armatei germane („Să ne mănânce câinii pământului acestuia mai curând decât să găsim fericirea, liniştea şi binele din graţia străinului duşman”) şi, citând o aserţiune a lui Petru Rareş, prevesteşte înfăptuirea idealului naţional: „Vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât.” După deschiderea Universităţii din Cluj savantul răspunde fără ezitare solicitării de a ţine cursuri, dar refuză indemnizaţia pentru deplasare.

În 1923 el dăruieşte unei fundaţii pe care o iniţiază, casa, întreaga bibliotecă şi toate manuscrisele, spre a sta, după moartea lui, la dispoziţia studenţilor. Înainte de primul război mai donase 10.000 de volume Ligii Culturale, iar în refugiu întemeiase la Iaşi o bibliotecă de 3.000 de volume şi îi dăruise diurna de deputat. În ceea ce priveşte situarea politică, Iorga este, prin excelenţă, un naţionalist democrat. Democratismul consecvent şi incoruptibil l-a determinat în perioada interbelică să respingă hotărât naţionalismul extremist, şovin, să combată intransigent mişcările de extremă dreapta, să înfiereze nazismul şi să denunţe ca antinaţională politica de orientare spre Germania hitleristă. Stârnind prin aceasta ura legionarilor, „dascălul neamului” a plătit cu viaţa curajul de a fi încercat să împiedice instaurarea barbariei în România. Prin scrierile sale Iorga s-a realizat în primul rând ca istoric, înfăţişând în variate moduri existenţa poporului român de la începuturi până în contemporaneitate, savantul a acordat în chip firesc un constant interes apariţiei şi dezvoltării literaturii naţionale.

În afară de o puzderie de studii parţiale, articole şi comunicări, el a construit câteva sinteze monumentale. Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821) (I-II, 1901) prezintă „epoca lui Dimitrie Cantemir” „epoca lui Chesarie de Râmnic” şi „epoca lui Petru Maior”. În 1904 apare Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688. Urmează Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea - de la 1821 înainte (I-III, 1907-1909), care duce expunerea până la sfârşitul domniei lui Al. I. Cuza. Epoca regalităţii, prezentată în liniile generale în Supt trei regi (1932), face obiectul celor două volume din Istoria literaturii româneşti contemporane (1934). În cuprinsul acesteia, literatura secolului al XX-lea, în special cea de după 1918, e considerată din perspectivă îngust ideologică, de pe poziţii naţionaliste rigide şi în spiritul conservatorismului estetic radical. Modalităţile artistice noi, moderne sunt respinse tranşant şi menţinute în atenţie cele tradiţionale, oricât de epigonice. Tudor Arghezi e pus la stâlpul infamiei şi sunt apreciaţi cu bunăvoinţă, chiar elogiaţi, autori submediocri. Însă contribuţia la cunoaşterea literaturii de până la 1900 rămâne substanţială.

Dintr-un curs a rezultat Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică (1929). De ordinul zecilor sunt lucrările privind literatura universală. Deasupra tuturor se află Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor (I-III, 1920-1925). Concepând istoria literară ca parte a istoriei culturii, iar în aceasta din urmă văzând expresia spiritului unei epoci, a civilizaţiei unui popor, Iorga pune în lumină, fără a subestima specificul obiectului de cercetare al istoricului literaturii, mai cu seamă ceea ce încadrează literarul în social şi naţional. El acordă atenţie prioritară curentelor larg culturale, mişcărilor de idei şi biografiei scriitorilor. Programatic, urmăreşte „a desface ideile şi sentimentele ce stăpânesc o carte, a le pune în legătură cu acelea care rezultă din activitatea omenească, neliterară, a scriitorului” şi a încadra personalităţile literare în contextul ideologic şi politic al epocii. Asumându-şi o asemenea sarcină, eruditul o şi îndeplineşte. Caracterizările şi aserţiunile sale se întemeiază pe o documentaţie vastă, pe o colosală cantitate de informaţie. Formulările, nu rareori pline de relief, învederează un puternic talent literar, un mare dar al expresiei.

Virtuţi literare caracterizează de altfel întreaga operă a lui Iorga, ceea ce este explicabil de vreme ce în concepţia savantului „pentru a fi istoric, trebuie o natură de artist”. Mare istoric e acela care transmite cititorului „iluzia că trăieşte în timpul cu care se ocupă, între oamenii pe care îi studiază”. E performanţa pe care o realizează el însuşi prin iscusinţa de a nara, descrie şi portretiza, prin nota de umor introdusă, când e cazul, în relatare, prin comentarii ironice şi sarcastice, nu rareori, prin patosul mâniei, dar mai ales prin duioşia unor caracterizări, prin vibraţia evocărilor. Posibilităţi de cultivare a unor asemenea însuşiri oferă, prin definiţie, publicistica, memorialistica şi oratoria. În toate aceste genuri Iorga a strălucit şi e un scriitor în toată puterea cuvântului. Fie că exaltă dragostea de neam şi pledează pentru conservarea tradiţiilor, fie că recomandă sau denunţă vreo carte ori prin radio dă „sfaturi pe întunerec”, fie că îşi rememorează anii parcurşi ori comunică impresii adunate de prin „sate şi mănăstiri din România” sau de „pe drumuri depărtate”, fie că evocă „oameni cari au fost” sau rosteşte de la tribună cuvinte menite a răscoli şi inflama conştiinţe, el articulează frecvent propoziţii pătrunse de un suflu care, cu trecerea timpului şi perimarea unora dintre chestiunile abordate, nu şi-a pierdut nimic din grifa stilistică, din prospeţime, din puterea însufleţitoare sau flagelantă, din incandescenţă.

Tot ceea ce conferă, constant sau intermitent, valoare artistică scrierilor de indiferent ce caracter se găseşte şi în reconstituirea biografică în trei volume O viaţă de om, aşa cum a fost (1934): un roman, se poate spune, dacă roman (în definiţia lui Mircea Eliade) e orice „carte cu oameni”. Nimic în cuprinsul acesteia nu e de domeniul imaginarului. Autorul îşi povesteşte pur şi simplu viaţa, asemenea lui Goethe în Poezie şi adevăr, expunând implicit ideile şi convingerile ce l-au călăuzit şi mai ales portretizând oameni de tot felul, întâlniţi pe numeroasele drumuri ale lumii străbătute de el. Prin aceasta cartea se umple de viaţă, iar naraţiunea devine cuceritoare. Evocând „copilăria şi tinereţea” autorului, întâiul volum capătă caracter de bildungsroman; următoarele două, înfăţişându-l ca profesor, om de ştiinţă, ziarist, om politic, într-un cuvânt ca om de acţiune angrenat în istorie, compun o frescă a lumii româneşti din primele trei decenii ale secolului al XX-lea, nu fără a integra şi tablouri de lume vest- şi nord-europeană.

Aproape niciodată memorialistul nu relatează sec. Cu toate că el istoriseşte de regulă rapid, nemeşteşugit, într-un stil colocvial, amintirile reînvie pregnant persoane şi personalităţi, restituie atmosfera unor situaţii derulate cu ani şi decenii înainte. Asemenea unui serial cinematografic, discursul rememorativ vizualizează parcă oraşe, sate, târguri, pieţe, drumuri, capitale, metropole, peisaje naturale, câmpuri de bătălie, saloane, cancelarii, săli de curs şi seminar, amfiteatre, săli de lectură şi mari biblioteci (a Vaticanului, de exemplu), săli de şedinţe, mai cu seamă parlamentare, redacţii, locuinţe particulare. Stilistic, O viaţă de om, ca de altfel întreaga proză a lui Iorga, include particularităţi de tipul celor întâlnite în opera lui Neculce, combinate cu altele, care amintesc de cronicarii munteni. Impresionantă pe mari porţiuni prin acuitatea şi profunzimea observaţiilor este şi memorialistica de călătorie (Pe drumuri depărtate, 1904, Drumuri şi oraşe din România, 1904, În Franţa, 1921, Câteva zile prin Spania, 1927, America şi românii din America, 1930 etc.).

Cât priveşte valoarea operei propriu-zis literare a lui Iorga, aceasta este mai mult de ordin documentar. Versurile conservă un limbaj poetic vetust şi cultivă discursivitatea abstractă, nu fără punctări de tip aforistic şi expresii în genere vrednice de reţinut, unele memorabile. Scriind îndeosebi drame istorice sau de inspiraţie mitologică şi biblică, dar şi câteva comedii şi prelucrări de epos folcloric, Iorga este autorul a treizeci şi şapte de piese de teatru destul de firave, inegale. Chiar cele mai izbutite rezistă doar prin unele situaţii, prin patosul oratoric asemănător celui din Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea sau, în cazul comediilor, prin hazul unor replici. Piesele cu subiect istoric, majoritatea în versuri albe, sunt reconstituiri de felul celei din Răzvan şi Vidra de B.P. Hasdeu, expuneri de momente ale vieţii unui erou (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Ion Neculce etc.), combinate cu altele, care amintesc de cronicarii munteni. Impresionantă pe mari porţiuni prin acuitatea şi profunzimea observaţiilor este şi memorialistica de călătorie (Pe drumuri depărtate, 1904; Drumuri şi oraşe din România, 1904; În Franţa, 1921; Câteva zile prin Spania, 1927; America şi românii din America, 1930, etc.).

Cât priveşte valoarea operei propriu-zis literare a lui Iorga, aceasta este mai mult de ordin documentar. Versurile conservă un limbaj poetic vetust şi cultivă discursivitatea abstractă, nu fără punctări de tip aforistic şi expresii în genere vrednice de reţinut, unele memorabile. Scriind îndeosebi drame istorice sau de inspiraţie mitologică şi biblică, dar şi câteva comedii şi prelucrări de epos folcloric, Iorga este autorul a treizeci şi şapte de piese de teatru destul de firave, inegale. Chiar cele mai izbutite rezistă doar prin unele situaţii, prin patosul oratoric asemănător celui din Apus de soare, de Barbu Ştefănescu Delavrancea sau, în cazul comediilor, prin hazul unor replici. Piesele cu subiect istoric, majoritatea în versuri albe, sunt reconstituiri de felul celei din Răzvan şi Vidra, de B.P. Hasdeu, expuneri de momente ale vieţii unui erou (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu etc.), complicate frecvent prin introducerea unei intrigi secundare de natură sentimentală. Temele sunt lupta pentru neatârnare, apărarea pământului străbun, slujirea neamului până la jertfa de sine.

Tipică pentru întreaga dramaturgie istorică de sursă naţională, rezumativă într-un fel, e „tragedia antică în trei acte” Răzbunarea pământului. O ţară nenumită e invadată şi supusă de un rege străin. Reacţia oamenilor - şi a pământului însuşi - faţă de ocupant e cea enunţată de Mircea, în dialogul cu Baiazid din Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu. În cele din urmă regele e răpus de propria soţie, infidelă, iar ea piere, ca o altă Clitemnestra, de mâna propriului fiu, care şi incendiază cetatea. Piesa se încheie cu o apologie a independenţei patriei: „Mai sus decât durerea acelor ce au murit / Să se înalţe iarăşi nemaiuitatul cântec / Şi jocurile noastre sfinţească terna ta, / Pământ pe care nimeni în veci nu-l va supune!”

Opera literară

  • Poezii (1890-1893), Bucureşti, 1893;
  • Schiţe din literatura română, I-II, Iaşi, 1893-1894;
  • Amintiri din Italia. Giosue Carducci, Bucureşti, 1895;
  • Cronicile muntene, Bucureşti, 1899;
  • Opinions sinceres, Bucureşti, 1899;
  • Opinions pernicieuses d’un mauvais patriot, Bucureşti, 1900;
  • Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), I-II, Bucureşti, 1901; ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969;
  • Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1901;
  • Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902;
  • Scenes et histoires du passe roumain, Bucureşti, 1902;
  • Cuvinte adevărate, Bucureşti, 1903;
  • Pe drumuri depărtate, Bucureşti, 1904;
  • Drumuri şi oraşe din România, Bucureşti, 1904;
  • Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti, 1904;
  • Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1904;
  • Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul, Bucureşti, 1905;
  • Povestiri, scrisori şi cronici, Bucureşti, 1905;
  • Sate şi mănăstiri din România, Bucureşti, 1905;
  • Cărţi şi scriitori români din veacurile XVII-XIX, Bucureşti, 1906;
  • Prin Bulgaria la Constantinopol, Bucureşti, 1907;
  • Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea - de la 1821 înainte, I-III, Bucureşti, 1907-1909; ediţia I-III, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru, prefaţă de Ion Rotaru, Bucureşti, 1983;
  • Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, I-II, 1908-1909;
  • Balada populară românească, Vălenii de Munte, 1910;
  • Doamna lui Ieremia Vodă, Bucureşti, 1910;
  • Cugetări, Vălenii de Munte, 1911; ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1968;
  • Oameni cari au fost, Vălenii de Munte, 1911; ediţia I-IV, Bucureşti, 1934-1939; ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, introducere de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1975; ediţia I-III, ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, introducere de Valeriu Râpeanu, Galaţi, 1994-1997;
  • Mihai Viteazul, Vălenii de Munte, 1911; ediţia II, Bucureşti 1920.
  • Gh. Asachi ca tipograf şi editor, Bucureşti, 1912;
  • Trei drame (Doamna lui Ieremia, Gheorghe Lazăr, Contra Patriei), Vălenii de Munte, 1912;
  • Note de drum. Prin Germania, Vălenii de Munte, 1913;
  • Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914;
  • Cinci conferinţe despre Veneţia, Bucureşti, 1914;
  • O luptă literară, I-II, Vălenii de Munte, 1914-1916; ediţia I-II, ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979;
  • Pagini despre Serbia de azi, Bucureşti, 1914;
  • Spiritul public şi literatura în epoca Unirii, Bucureşti, 1915;
  • Cărţi reprezentative în viaţa omenirii, I-IV, Bucureşti, 1916-1931; ediţia I-II, ediţie îngrijită şi postfaţă de Mihai Gherman, Bucureşti, 1991;
  • Opere necunoscute ale lui Costachi Negruzzi, Iaşi, 1918;
  • Anthologie de la litterature roumaine des origines au XIX-e siecle. Introduction historique et notices (în colaborare cu Septime Gorceix), Paris, 1920;
  • Cantemir Bătrânul, Bucureşti, 1920;
  • Un domn pribeag, Bucureşti, 1920;
  • Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor, I-III, Bucureşti, 1920-1925; ediţia I-III, ediţie îngrijită şi introducere de Alexandru Duţu, Bucureşti, 1968;
  • Istoria românilor prin călători, I-IV, Bucureşti, 1920-1922;
  • În Franţa, Bucureşti, 1921;
  • Din opera poetică a lui Craiova, 1921;
  • Pagini de critică din tinereţe, Craiova, 1921;
  • Tudor Vladimirescu, Craiova, 1921;
  • Istoria presei româneşti de la primele începuturi până în 1916, Bucureşti, 1922; ediţia Bucureşti, 1999;
  • Moartea lui Dante. Moliere se răzbună, Craiova, 1922;
  • Omul care ni trebuie, Craiova, 1922;
  • Zidirea mănăstirii Argeş, Craiova, 1922;
  • Sarmală, amicul poporului, Craiova, 1923;
  • Idees et formes litteraires francaises dans le Sud-Est de l’Europe, Paris, 1924;
  • Note polone, Bucureşti, 1924;
  • La Roumanie pittoresque, Paris, 1924;
  • Les Ecrivains realistes en Roumanie comme temoins du changement de milieu au XIX-e siecle, Paris, 1925;
  • Istoria literaturii româneşti, I-III, ediţia II, 1925-1933;
  • Isus, Craiova, 1925;
  • La Societe roumaine au XIX-e siecle dans le Theatre roumain, Paris, 1926;
  • Câteva zile prin Spania, Bucureşti, 1927;
  • Fata babei şi fata moşneagului, Vălenii de Munte, 1927;
  • Medaillons d’histoire litteraire byzantine, Paris, 1927;
  • Cleopatra, Bucureşti, 1928;
  • Livres populaires dans le Sud-Est de l’Europe et surtout citez les Roumains, Bucureşti, 1928;
  • Ţara latină cea mai depărtată în Europa: Portugalia, Bucureşti, 1928;
  • Art et litterature des Roumains, Paris, 1929;
  • Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Bucureşti, 1929; ediţia II, postfaţă Mihai Ungheanu, Bucureşti, 1977; ediţie îngrijită de Rodica Rotaru, prefaţă de Ion Rotaru, Bucureşti, 1985;
  • Fratele păgân, Vălenii de Munte, 1929;
  • Ţări scandinave: Suedia şi Norvegia, Bucureşti, 1929;
  • Frumoasa fără trup, Vălenii de Munte, 1929;
  • Privelişti elveţiene, Bucureşti, 1930;
  • America şi românii din America, Vălenii de Munte, 1930;
  • Fiul cel pierdut, Ploieşti, 1930;
  • Sfântul Francise, Vălenii de Munte, 1930;
  • Casandra, Vălenii de Munte, 1931;
  • Memorii, I-VII, Bucureşti, 1931-1939;
  • Ovidiu, Vălenii de Munte, 1931;
  • Trei piese simple pentru oameni modeşti, Vălenii de Munte, 1931;
  • Vederi din Grecia de azi, Bucureşti, 1931;
  • O ultimă rază, Vălenii de Munte, 1932;
  • Supt trei regi. Istoria luptei pentru un ideal moral şi naţional, Bucureşti, 1932; ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, introducere de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1999;
  • Catapeteasma ruptă-n două, Vălenii de Munte, 1934;
  • Histoire de la vie byzantine, I-III, Bucureşti, 1934;
  • Istoria literaturii româneşti contemporane, I-II, Bucureşti, 1934; ediţie îngrijită de Rodica Rotaru, prefaţă de Ion Rotaru, Bucureşti, 1986;
  • Moartea lui Asur, Bucureşti, 1934;
  • O viaţă de om, aşa cum a fost, I-III, Bucureşti, 1934; ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, introducere de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1984;
  • Byzance apres Byzance, Bucureşti, 1935; ediţia (Bizanţ după Bizanţ), traducere de Liliana Iorga-Pippidi, postfaţă Virgil Cândea, Bucureşti, 1972;
  • Sângele lui Minos, Vălenii de Munte, 1935;
  • Un biet moşneag şi un doge, Vălenii de Munte, 1936;
  • Primele mele drumuri italiene, Bucureşti, 1936;
  • Sfaturi pe întunerec, I-II, Bucureşti, 1936-1940; ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, introducere de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1996;
  • Zbor şi cuib, Vălenii de Munte, 1937;
  • Instantanee veneţiene, Bucureşti, 1938;
  • Răzbunarea pământului, Vălenii de Munte, 1938;
  • Regele Cristina, Bucureşti, 1939;
  • Moartea lui Alexandru, Bucureşti, 1939;
  • Toate poeziile lui …, I-II, Vălenii de Munte, 1939-1940;
  • Vagabondul, Bucureşti, 1940;
  • Pagini alese, I-II, ediţie îngrijită de Mihai Berza, Bucureşti, 1965;
  • Pagini de tinereţe, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1968;
  • Scrieri despre artă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1968;
  • Studii literare, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969;
  • Corespondenţă, ediţie îngrijită şi prefaţă de M. Oprescu, Bucureşti, 1969;
  • Ultimele, ediţie îngrijită şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, 1971;
  • Peisagii, ediţie îngrijită de Mircea Zaciu, Cluj, 1972; ediţia II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Zaciu, Cluj Napoca, 1998;
  • Evocări din literatura universală, ediţie îngrijită de Liliana Iorga Pippidi, prefaţă de Alexandru Duţu, Bucureşti, 1972;
  • Teatru, I-II, ediţie îngrijită de Victor Iova, prefaţă de Mircea Vaida, Bucureşti, 1974-1980;
  • Privelişti din ţară, ediţie îngrijită de V. Nedel, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1974;
  • Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Cursaru, Bucureşti, 1977;
  • Călătorii peste hotare, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Cursaru, Bucureşti, 1980;
  • Eminescu, ediţie îngrijită şi introducere de Nicolae Liu, Iaşi, 1981;
  • Teatru şi societate, ediţie îngrijită de Gabriela Moldoveanu, introducere de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1986;
  • Scrisori către Catinca, ediţie îngrijită de Andrei Pippidi, prefaţă de Liliana Iorga Pippidi, Bucureşti, 1991;
  • Pagini de critică literară, ediţie îngrijită şi prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1993;
  • Neamul românesc în Basarabia, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, Bucureşti, 1995-1997.

Traduceri

  • A.S. Puşkin, Ţiganii, Vălenii de Munte, 1908; Pilde filosofeşti din greceşte, Vălenii de Munte, 1909;
  • Nadejda B. Ştirbey, Raze de soare, Vălenii de Munte, 1913;
  • Carlo Goldoni, Hangiţa, Braşov, 1914;
  • Maria, Regina României, My Country - Ţara mea, partea I-II, Cleveland-Iaşi, 1917; O poveste de la Sfântul Munte, Iaşi, 1917; Povestea unei domniţe neascultătoare, Bucureşti, 1918; În mijlocul luptei. Traduceri, Bucureşti, 1918; Contes roumains, Paris, 1923;
  • Eschil, Prometeu înlănţuit, Bucureşti, 1940.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …