Nicolae Davidescu

Nicolae Davidescu (1 noiembrie 1886, Bucureşti - 12 iunie 1954, Ocnele Mari, judeţul Vâlcea) - poet, prozator, publicist, traducător şi critic literar.

Fiind inginer constructor, tatăl lui Davidescu, Nicolae Davidescu, peregrinează prin ţară împreună cu soţia sa, Ecaterina (născută Teodor), şi cu cei patru copii. Cel de-al doilea, viitorul scriitor, urmează câteva clase la Gimnaziul „Tache Protopopescu” din Slatina, de unde este mutat în 1902, din cauza rezultatelor slabe, la Institutul „Clinciu şi Popa” din Bucureşti. Unul dintre colegi, Al. T. Stamatiad, îl va introduce în cenaclul lui Alexandru Macedonski şi mai târziu în cercul lui Ovid Densusianu. Tot Stamatiad îl ajută să debuteze, cu o poezie, în 1906, în ziarul „Prezentul”. Din primăvara următoare i se publică versuri, note şi traduceri în „Vieaţa nouă”.

După trecerea bacalaureatului şi efectuarea stagiului militar, se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, pe care însă n-o va absolvi. Membru al „Grupului nostru” din jurul lui I. Minulescu, semnează în „Revista celorlalţi”, „Viitorul”, „Convorbiri critice”, „Sămănătorul”, „Viaţa românească” şi „Ramuri”. Din 1910 până la izbucnirea războiului mondial colaborează mai asiduu la „Facla”, „Viaţa socială”, „Falanga literară”, „Rampa”, „Insula”, „Universul literar”, „Revista idealistă”, „Capitala” etc.

Concomitent, dă la tipar placheta La Fântâna Castaliei (1910), piesa Iov (1911), povestirea Zâna din fundul lacului (1912), precum şi traduceri din Villiers de l’Isle Adam (Nuvele, 1911) şi Theophile Gautier (Arria Marcella, 1911). Acestora li se adaugă, în preajma războiului, alte volume: unul de proză şi teatru - Sfinxul (1915), unul de versuri - Inscripţii (1916), noi traduceri din Villiers de l’Isle Adam (Vestitorul, 1915) şi Oscar Wilde (Parabole, 1916).

Căzut prizonier la Turtucaia, Davidescu îndură aproape 2 ani de recluziune în lagărele din Bulgaria. Revenit în ţară în vara anului 1918, intră în redacţia ziarului „Steagul”. Mai colaborează la „Hiena”, „Sburătorul”, „Lectura pentru toţi”, „Îndreptarea”, „Aurora”, „Flacăra”, „Adevărul literar şi artistic”, „Cuvântul liber”, „Contimporanul”, „Clopotul” etc. Dă la iveală acum Aspecte şi direcţii literare (I-II, 1921-1924), o nouă ediţie, îmbogăţită, a Inscripţiilor (1922), monografia Ernest Renan (1923), romanul Conservator & C-ia (1924), culegerea de nuvele Crima din Strada Nopţii (1925) şi îngrijeşte volumul Poeme al lui Ştefan Petică. Spre sfârşitul decadei tipăreşte Iudeea (1927), prima parte a poemului ciclic Cântecul Omului, romanul Vioara mută (1928) şi Leagăn de cântece (1929).

Ales vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români şi premiat, scriitorul este deosebit de activ şi în deceniul al patrulea. Redactor la „Facla” (1932-1934), el iscăleşte frecvent şi în „Propilee literare”, „Ramuri”, „Universul literar”, „Bilete de papagal”, „Orizonturi noi”, „Cuvântul” (aici şi cu pseudonimul Aenius) şi în noua serie, din 1933-1936, a „Cuvântului liber”. În acest periodic, inserează, în 1935, primele două părţi ale unui studiu asupra lui I.L. Caragiale, „cel din urmă ocupant fanariot”, cea de-a treia fiind publicată în „Familia”. Studiul marchează o apropiere de ideologia naţionalistă, mai evidentă încă în articolele publicate în „Vremea”, multe referitoare la „iudaizarea” presei şi a literaturii române, articole strânse apoi în broşurile Naţionalismul în presă (1938) şi Primejdia iudaică (1939).

Publicistica intensă nu-i diminuează însă activitatea de creaţie. La intervale regulate dă în „Revista Fundaţiilor Regale”, „Convorbiri literare”, „Familia”, mai târziu în „Curentul magazin” şi în „Revista română”, grupaje ample, aparţinând poemului Cântecul Omului, din care se tipăresc Helada (1935), Roma (1936) şi Evul Mediu (1937). Romancierul se manifestă cu Fântâna cu chipuri (1933). În anii 1938 şi 1939, Davidescu este numit director general al teatrelor naţionale şi secretar general în Ministerul Cultelor.

În timpul celui de-al doilea război mondial, când este redactor la cotidianul „Acţiunea”, îi mai apar Apocalips profan (1941), poemele Renaşterea (1942), Ţara Românească (1944) şi „antologia critică” Din poezia noastră parnasiană (1943). Schimbarea de regim din august 1944 are ca urmare excluderea lui din presă; reuşeşte să mai publice nişte traduceri, împreună cu Elena Eftimiu, în „Revista literară”. În 1948 este însă arestat şi condamnat pentru antisemitism la 5 ani de închisoare. A murit cu puţin timp înainte de a-şi ispăşi pedeapsa. Abia în 1975 i se va reedita o selecţie din contribuţiile critice, sub titlul Aspecte şi direcţii literare, urmată de o alta, din creaţia sa originală - Poezii. Teatru. Proză (1977). Un alt volum, Fântâna cu chipuri, tipărit în 1990, conţine şi două cicluri de poeme inedite.

Fire analitic-reflexivă, cu o cultură întinsă deşi nu tocmai sistematică, Davidescu şi-a însoţit de la început creaţiile cu un discurs metaliterar. Multe dintre textele adunate în cele două volume din Aspecte şi direcţii literare sunt note, comentarii şi eseuri pe marginea poeziei moderne, justificând propriile opţiuni. Unul dintre primele articole conturează esenţa inovaţiei lui Stephane Mallarme - redarea „pe cale de sugestie a unor stări sufleteşti nedesluşite”, a unor „reverii intelectualizate”, într-un vers fluid şi muzical, dar de maximă condensare.

Însă drept „profet moral” e recunoscut Charles Baudelaire, cel care a adus o poezie „cu adevărat omenească”, profund lăuntrică, „simplă ca un cântec popular” şi totuşi intelectualizată până la „subtilităţi antice”. În acest sens e şi definiţia pe care el o dă poeziei - „emoţie intelectualizată”, cu singurul rost de a fi frumoasă. Intrat în arenă după ce luptele dintre grupările literare atinseseră punctul culminant, tânărul poet exprimă o viziune personală.

Combătând etichetarea simbolismului drept decadentism, el aplică această noţiune oricărui epigonism. Esenţială e considerată ecuaţia „artă = libertate = originalitate”, dar, în practică, atitudinea sa e moderată, căci recuză excesele futurismului. Idealul l-ar reprezenta mai degrabă clasicismul, prin care înţelege însă „consacrarea prin timp a deosebitelor formule succesive de artă”. Cu subtilitate, el distinge şi „colaborarea vremurilor” la opera artistică, fenomen, în fond, contrar „mutaţiei valorilor”.

În primii ani de după război, polemizează atât cu B. Fundoianu şi cu E. Lovinescu, partizani şi ei ai simbolismului, cât şi cu G. Ibrăileanu. Criticul de la „Sburătorul” îi va amenda pretenţia de a fi fost primul critic al simbolismului românesc, ca şi teza potrivit căreia curentul respectiv este începutul literaturii române. Mai târziu, Davidescu va susţine că Eminescu însuşi e un precursor al simbolismului. Gustul paradoxului şi căutarea succesului public îl caracterizează, desigur, pe poetul-critic, însă microstudiile consacrate confraţilor reprezintă un veritabil compendiu de istorie a liricii noastre moderne. Şi după 1924 publică numeroase comentarii, note şi recenzii.

Polemici aprinse vor stârni studiile Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau Inaderenţa lui la spiritul românesc şi Davidescu Tudor Arghezi, ca poet minor. Cel dintâi, găzduit în „Cuvântul liber”, periodic de orientare comunistă, a prilejuit acuzarea autorului său de o schimbare radicală a concepţiilor politice şi estetice. Fără îndoială, aceste studii, ca şi cele asupra „iudaizării” presei şi a literaturii române, denotă o regretabilă alunecare spre naţionalismul extremist.

Însă negarea creaţiilor celor doi scriitori, cărora li se recunoştea totuşi talentul, îşi avea punctul de plecare, de asemenea, într-o temperamentală „inaderenţă la spiritul satiric” (observată de Pompiliu Constantinescu) şi în concepţia sa iniţială asupra „clasicismului” artei. Tendenţioase şi mult prea subiective, cele două studii n-au convins opinia publică. Un real folos a adus în schimb istoriei literaturii române prin antologia Din poezia noastră parnasiană.

Davidescu făgăduia impulsul spre experimentul artistic ce i se atribuia şi, vorbea, la maturitate, de o desfăşurare a virtualităţilor cu care se născuse, dovedită şi prin faptul că prima sa carte i-ar fi conţinut în germene toată opera. În La Fântâna Castaliei se acumulau stări de spirit şi imagini amintind de factura aşa-zişilor poetes maudits: autoidentificări în registru macabru (Eccehomo, Oboseală, Spleen, Sentimentalism), atracţie spre morbid (Ruga unui bolnav, Nevroză, Seara, Concert, Cu gândul aiurea), proiecţii în demonic şi titanic (Titanii, Cu senior Cristos de vorbă, Parafraza sărutării lui Iuda, Daemonica poemata, Povestea celui ce s-a dus) etc.

Cerebralitatea discursului, cu răceala sa inerentă, îngrămădirea de cuvinte rare, cu parfum exotic, versul meşteşugit, dar adesea prea rigid, prea multele figuraţii artificioase au făcut ca placheta să contribuie la impunerea modernismului la noi, dar şi să devină repede caducă. Poeziile adăugate în cele două ediţii ale Inscripţiilor pornesc, ce-i drept, din stări similare sau înrudite, dar acestea sunt transpuse în imagini mai puţin şocante, cu excepţia uneia, a adorării „sclipirii putrezitelor organe”, din Poză, cu un contur mai puţin precis, lăsând câmp mai larg sugestiei.

Propensiunea spre miniatură şi ornament, vizibilă aici în câteva Arabescuri, e valorizată complet abia mai târziu, în versurile din volumul Leagăn de cântece. În cele 122 de catrene duble, simbolismul de suprafaţă este părăsit pentru un lirism mai decantat, în care adorarea eternului feminin se împleteşte cu o simţire mai intimă a naturii. Cizelarea poeziilor atinge de multe ori perfecţiunea, dar constanţa atitudinilor dă impresia de repetiţie, de saturaţie şi chiar de registru minor. Această propensiune spre arabesc coexistă încă din anii 1915-1916 cu o alta, spre construcţia monumentală.

Fascinat de arhitectonica Florilor răului, apoi de a Divinei Comedii, a Paradisului pierdut ori a lui Faust, atras, pe de altă parte, de concepţia lui Ernest Renan asupra civilizaţiei umane sprijinite pe trei piloni principali (civilizaţia iudaică, cea greacă şi cea romană), poetul proiectează un vast Cântec al Omului, care se va construi treptat, pe durata a trei decenii. Primul poem, Iudeea, scris în mare parte înainte de primul război mondial, aduce, în vers liber, o viziune sintetică, extrasă din paginile Bibliei. O senzualitate ardentă, străbătută de elanuri panteiste şi de o religiozitate în care răsună unele accente protestante, în condiţiile unei culori locale şterse, dau poemului o valenţă expresionistă, anticipând realizări din deceniul următor.

Drumul este însă abandonat în ciclurile Pleiada, Roma, Evul Mediu, Renaşterea. Viziunea devine acum analitică, figuri aparţinând mitologiei sau istoriei, tipuri ghicite sau personaje ale unor opere artistice se învecinează fără să respecte vreun desen prestabilit, încercând să evoce atmosfera fiecărei civilizaţii. Izbutite bucăţi parnasiene, în genul unui J.M. Heredia, îndeosebi în Helada şi Roma, multe piese de un lirism curat stau lângă altele ce alunecă în livresc şi prozaic, alunecare potenţată de multiple experimente în versificaţie şi dislocări în topica frazei.

Ultimul ciclu, Ţara Românească (1944), diferă de cele precedente prin recursul masiv la folclorul naţional. Însă o parte din poemele în tipar folcloric n-au o semnificaţie mai profundă şi nici nu reuşesc să sugereze o spiritualitate caracteristică. Nerealizat ca poem de mari dimensiuni, Cântecul Omului rămâne doar prin câteva insule de poezie autentică. Urmându-i pe maeştrii săi francezi, Theophile Gautier şi Villiers de l’Isle Adam, din care şi traduce, Davidescu încearcă uneltele prozatorului încă din prima sa frază de creaţie.

În volumul Sfinxul, sunt incluse două nuvele (Ibolya şi Nebunia lui Dugres), având în centru personaje la limita patologicului, precum şi dezvoltări ale unor episoade biblice (Maria din Magdala, Femeile), câteva povestiri fantastice (Zâna din fundul lacului, Nitokris cu obrajii de trandafir), un eseu epic (Duhovnicul şi Don Quichotte), fizionomii şi pagini dintr-un jurnal de campanie. Acelaşi eclectism caracterizează şi volumul Crima din Strada Nopţii, căruia i se adăugau nuvela de atmosferă poescă ori cea istorică, pe un motiv biblic (Patriarhală), povestirea cu nervuri onirice etc.

Pe aceeaşi traiectorie, dar cu obiective mai ambiţioase, se înscriu şi romanele. Cel dintâi, Conservator & C-ia, a fost perceput la apariţie ca o cronică obiectivă, dacă nu chiar ca un reportaj asupra unui eveniment politic major al epocii - degringolada unuia dintre cele două partide de guvernământ. Dar accentul nu cade pe acţiune, ci pe analiza psihologică. Efectuată cu mijloace oarecum învechite, din perspectiva naratorului omniscient, aglomerând comentariile mentale ale eroilor şi explicitarea meticuloasă, chiar cu iz didacticist, a comportamentelor şi exprimărilor, analiza sfârşeşte prin a da impresia de cerebralitate excesivă, de uscăciune. Totuşi, interioritatea personajelor se conturează clar, conferindu-le viabilitate.

Conservator & C-ia, reprezintă o treaptă superioară în evoluţia scriitorului, ca şi în aceea a genului în literatura română. Cel de-al doilea roman, Vioara mută, amplificare a povestirii Biserica din Slatina, este preponderent unul de analiză psihologică, mai ales datorită personajului principal, „popa” Luca Stroici, care ascunde înlăuntrul său un adevărat „labirint sufletesc”. Luca Stroici se simte un intrus în familia Postelnicilor (soţia sa, Lucreţia, copiii Ioan şi Ana) ceea ce naşte în chip neverosimil atât gesturi combative - autoizolare, adoptarea unei înfăţişări de estropiat sau, încă mai direct, construirea unei biserici (construcţie abandonată pe parcurs) -, cât şi o spaimă ce-i provoacă halucinaţii terifiante. Nici reacţiile personajului colectiv reprezentat de locuitorii urbei de pe malul Oltului nu sunt întotdeauna cele fireşti.

Mai complex este Fântâna cu chipuri, roman-eseu, roman al procesului de creaţie. Aproape toate personajele au un dublet fictiv sau trimit la un spaţiu suprareal, excepţie făcând doar eroul central, romancierul Pan Ioniţă Drăcea, al cărui nume sugerează şi el o existenţă simultană în planuri diferite. Această dedublare îi îngăduie autorului să dezvolte, prin intermediul eroilor săi, teorii asupra artei, în general, şi a romanului, în special, asupra relaţiilor interumane, asupra iubirii, dar şi să consemneze reverii, experienţe onirice, precum trăirea în întregime „a Antichităţii greceşti într-o noapte”, în pagini de autentică poezie.

După 1933, prozatorul va mai da câteva povestiri satirice, o nuvelă, Boresele din peşteră, în care mediul tradiţional al satului de munte este bine surprins, şi două nuvele istorice, Evocare şi A doua întâlnire, ambele de o artă superioară. Personalitate contradictorie, Davidescu a lăsat o operă inegală, din care totuşi rezistă o parte însemnată.

Opera literară

  • La Fântâna Castaliei, Bucureşti, 1910;
  • Iov, Bucureşti, 1911;
  • Zâna din fundul lacului, Bucureşti, 1912;
  • Sfinxul, Bucureşti, 1915;
  • Inscripţii, Bucureşti, 1916; ediţia Bucureşti, 1922;
  • Aspecte şi direcţii literare, I-II, Bucureşti, 1921-1924; ediţie îngrijită şi prefaţă de Margareta Feraru, Bucureşti, 1975;
  • Ernest Renan, Bucureşti, 1923;
  • Conservator & C-ia, Bucureşti, 1924;
  • Crima din Strada Nopţii, Bucureşti, 1925;
  • Cântecul Omului, partea I: Iudeea, Craiova, 1927;
  • Vioara mută, Bucureşti, 1928;
  • Leagăn de cântece, Bucureşti, 1929;
  • Fântâna cu chipuri, Bucureşti, 1933;
  • Helada, Bucureşti, 1935;
  • Roma, Bucureşti, 1936;
  • Evul Mediu, Bucureşti, 1937;
  • Naţionalismul în presă, Bucureşti, 1938;
  • Primejdia iudaică, Bucureşti, 1939;
  • Apocalips profan, Bucureşti, 1941;
  • Renaşterea, Bucureşti, 1942;
  • Ţara Românească, Bucureşti, 1944;
  • Poezii. Teatru. Proză, ediţie îngrijită de Margareta Feraru, prefaţă de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1977;
  • Fântâna cu chipuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Cătălin Davidescu, Craiova, 1990.

Antologii

  • Din poezia noastră parnasiană, Bucureşti, 1943.

Traduceri

  • Villiers de l’Isle Adam, Nuvele, Bucureşti, 1911; Vestitorul, Bucureşti, 1915;
  • Theophile Gautier, Arria Marcella, Bucureşti, 1911;
  • Oscar Wilde, Parabole, Bucureşti, 1916;
  • Anatole France, Domnişoara Roxana, Bucureşti, 1925.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …