Nicolae D. Cocea

Nicolae D. Cocea (29 noiembrie 1880, Bârlad, judeţul Vaslui - 1 februarie 1949, Bucureşti) - prozator şi gazetar. De obârşie ardelenească, tatăl lui Cocea, Dimitrie Cocea, ofiţer de carieră, participă la Războiul de Independenţă şi e avansat până la gradul de general. Brutal cu subordonaţii, cazon şi în familie, era la antipodul soţiei sale, Cleopatra, fiică a moşierului Nicorescu, sensibilă şi cultivată, întâiul lor născut (va fi urmat de trei surori, dintre care două, Florica şi Alice, devin actriţe la Paris), Cocea face şcoala primară în oraşul natal. Va fi avut preceptori şi acasă, căci la 9 ani citea din clasicii francezi.

Târziu, mărturisea că ar fi urmat ciclul secundar în şapte oraşe, dar între 1892 şi 1898 este intern la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti. Aici este coleg cu Grigore Pişculescu, viitorul Gala Galaction, cu care frecventează cenaclul macedonskian, unde se împrietenesc cu Tudor Arghezi, dar şi cercurile patronate de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Mai impetuos decât amicii săi, Cocea debutează în 1897, în „Foaia interesantă” a lui George Coşbuc, cu o proză scurtă, iscălită Nelly, urmată de altele şi de câteva poezii.

În 1898, cu acelaşi pseudonim, tipăreşte volumaşul de schiţe Copil din flori şi romanul Poet-poetă. Scandalizat, părintele său îl mută la Buzău, unde îşi avea garnizoana, şi, după trecerea bacalaureatului, îl trimite la Paris pentru studii juridice. Cocea rămâne din 1899 până în 1903 în metropola franceză, unde îi vizitează pe Anatole France şi pe Auguste Rodin şi participă la mitingurile muncitoreşti.

Revenit în ţară îşi ia licenţa în 1903 şi este numit judecător de pace la Panciu, de unde este mutat la Fierbinţi şi apoi la Brăila. Profesiunea îi dă răgaz să se ocupe şi de literatură, câteva schiţe fiindu-i publicate în „Viaţa românească”, la care continuă să colaboreze şi cu diverse articole, unele pe teme teatrale. Fire insubordonabilă, magistratul e închis, ca instigator, în momentul declanşării răscoalelor ţărăneşti din 1907.

La Brăila, unde îl cunoaşte pe Panait Istrati, se încadrează în mişcarea socialistă, scoţând ziarul „Dezrobirea”. Semna, totodată, în „Adevărul” şi „România muncitoare”, iar în 1910 editează „Viaţa socială” şi „Facla”. Mai colaborează la „Viitorul social”, „1907”, „Pagini libere”, „Minerva” şi face parte, o vreme, din redacţia „Rampei”.

În 1911, întreprinde o călătorie în Italia, descrisă în ziarul „Dimineaţa” şi apoi în volumul Spre Roma (1911). Atacurile violente contra politicienilor zilei şi mai ales contra monarhiei, apărute mai cu seamă în „Facla”, şi sub semnătura Ioan Nicoară ori Nicoară al Lumei, îi atrag numeroase procese. După campania furibundă împotriva Puterilor Centrale, Cocea se află în 1917 la Petrograd, ca redactor al foii „L’Entente”. Martor al revoluţiei bolşevice, convins de justeţea ei, va reveni în ţară, unde este reţinut câteva luni în lagărul de la Negreşti. După eliberare, scoate periodicele „Omul liber”, „Chemarea”, „Chemarea roşie”, „Clopotul”, iar din 1923, din nou, „Facla”.

Fiind deputat din 1920, nu are de suferit în urma afilierii Partidului Comunist la Internaţionala a III-a, dar în 1923 este condamnat la 18 luni închisoare pentru lezmaiestate. Pedeapsa, redusă la jumătate, şi-o ispăşeşte la Craiova, în 1925-1926, o relatare amplă fiind publicată în ziarul „Chemarea” din 1927. Ulterior mai este arestat preventiv, pentru calomnie, în 1927 şi 1931.

Începând din 1910, Cocea dă la iveală mai multe tălmăciri din Anatole France (Roupart, Asupra artei, Balthazar, Zeilor le este sete, rămase în periodice, Thais, tipărită în volum în 1916, Grădina lui Epicur), din Marguerite Audoux (Maria Clara, 1912), Pierre Louys (Afrodita), Panait Istrati (Pe malurile Dunării, în „Facla”, 1925). Traducea, în 1919, şi un act din piesa Seara cea mare de Leopold Kampf. Probabil aceasta îl va fi îndrumat spre dramaturgie, căci anunţa în 1922 terminarea piesei Canalia, iar în 1924 intrarea în repetiţii a comediei Pe când era bunica fată mare.

La Craiova, se pare, a scris drama Sub coasa morţii. Reintrarea în literatură se produce totuşi printr-o amplă nuvelă, intitulată Vinul de viaţă lungă (1931), urmată de romanele Fecior de slugă (1932), Pentr-un petec de negreaţă (1934, devenit la ediţia a treia Andrei Vaia) şi Nea Nae (1935). Fragmente dintr-un „roman dialogat”, Otrava, şi dintr-un alt roman, Pe drumul noului Damasc, apar în presă în 1935 şi, respectiv, în 1937. Publicistul Cocea este mai puţin activ în această perioadă; a condus doar „Era nouă” (1930) şi „Reporter”, în ultimul an de apariţie (1937-1938), şi cu totul sporadic a mai colaborat la alte reviste şi ziare.

Spre sfârşitul deceniului al patrulea, se retrăgea, de altfel, la Sighişoara, pentru a se dedica total literaturii. Câteva lucrări epice (Hilarie Sfântul, O zi cât veacul, Vin barbarii...) rămân totuşi în stare de proiect. În schimb, pentru Teatrul Nostru, condus de fiica sa, Dina Cocea, traduce Seara cea mare de Leopold Kampf, apoi Nebuna tinereţe de John Bouwlet, Amfitrion 38 de Giraudoux, Scadenţa dragostei de M. Duran, Călătoria cea mare de Sutton Vane. Pe aceeaşi scenă are loc în decembrie 1943 premiera Canaliei.

După august 1944, Cocea scoate ziarul „Victoria” (1944-1946). Deşi unii îl vedeau „comisar al poporului”, va fi numit doar director general al teatrelor. Este ales şi vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. În 1945 i s-ar fi jucat piesa Inadaptabila, precum şi dramele traduse Hedda Gabler de Ibsen şi Banchetul de familie de Bernard Lue. Alte două tălmăciri, Spinoza şi Voltaire de Will Durant, sunt imprimate în 1946. Postum, i s-au editat câteva culegeri din publicistică, precum şi două din creaţiile epice. Au mai ieşit de sub teascuri, cu numeroase croşete, volumele Jurnal (1970) şi Teatru (1973).

La maturitate, chipul lui Cocea ia, cât în mod firesc, cât premeditat, un aspect mefistofelic, în care inteligenţa rece se aliază cu o siguranţă oarecum agresivă şi un grăunte de tulbure pasionalitate. „Avocatul roşu”, cum este numit adesea, aderă devreme la ideologia marxistă şi, apoi, la cea comunistă, întreţinând relaţii strânse cu şefii mişcării. În publicistica sa, procedează la o critică a societăţii româneşti de o amploare şi o vehemenţă ieşite din comun. Pamfletele, mai ales cele îndreptate împotriva monarhiei, denotă o inventivitate şi o vervă pe care, în epocă, le mai arată doar Tudor Arghezi. Şi concepţiile despre artă, profesate în public, sunt obediente faţă de ideologia susţinută.

În articolele Spre arta viitoare şi Arta şi socialismul, datând din anii 1908-1910, actualizează opinii gheriste, exemplificând tendinţa „pozitivă” cu operele unor Anatole France, Jack London, Upton Sinclair şi Maxim Gorki. Tot atunci, recenza elogios volumul de versuri al lui D. Th. Neculuţă. La I.L. Caragiale, detecta un aparent scepticism şi „un feroce egoism de artist”, blamabile în sine, dar existenţa, în profunzime, a unei revolte perpetue şi a geniului reprezintă un argument de autoritate.

În forul intim, Cocea avea un orizont mult mai larg. Un personaj al său, căruia îi împrumută mult din propria-i biografie, închină un adevărat cult marilor poeţi, de la Leopardi la Mallarme. De altfel, el a intuit de timpuriu talentul lui Arghezi, pe care l-a proclamat cel mai mare poet român, înainte ca acesta să-şi fi tipărit vreun volum, dar şi al altora, a căror colaborare a obţinut-o la „Facla” sau la „Viaţa socială”.

Deşi în adolescenţă frecventează atât cercurile socialiste, cât şi cenaclurile simboliste, numai ultimele îşi pun amprenta pe primele sale încercări literare. De la acestea el va prelua totuşi doar extravaganţa sfidătoare, inspiraţia din „patimile biciuite, exasperate”. În fapt, autorul de 17 ani îi urmează în Poet-poetă pe imitatorii marchizului de Sade şi, dintr-un imbold echivoc, înmulţeşte paginile licenţioase, eşuând în intenţia de a sugera o trăire supremă, în care frumosul, iubirea şi moartea să fuzioneze într-un tot.

Palide calităţi stilistice se întrevăd în câteva pagini din Copil din flori. Ambele cărţi au fost considerate de autor ca „erori ale tinereţii” şi aşa şi sunt, raportate la scrierile dintre 1906 şi 1910. Între acestea, Urlătoarea este o cuminte povestire vânătorească, într-o scriitură fără notă personală, iar Pâine albă anunţă pornirea satirică, creionând câteva portrete de burghezi, în care nu lipsesc unele accente teziste.

Ampla naraţiune Vinul de viaţă lungă se încadrează perfect literaturii începutului de secol, atât prin zugrăvirea mediului de provincie abrutizant, cât şi prin figura bătrânului boier Manole Arcaşu, mai reuşit decât mulţi dintre eroii creaţi de sămănătorism. Autorul dovedeşte abilitate în construcţie, punând la bază fascinaţia unei enigme - cea a longevităţii personajului central. Povestirea, din alte vremuri, care o elucidează, are coordonatele epice sadoveniene, cu un plus de senzualitate.

Şi Fecior de slugă se circumscrie unui motiv bogat ilustrat în proza românească, cel al parvenirii sociale. O inovaţie este urmărirea evoluţiei „feciorului de slugă”, Tănase Bojoc, în paralel cu aceea a fiului de boier Nelu Azan, la care se adaugă contrapunerea finală a celor doi, ca reprezentanţi ai ideologiei contrare clasei din care provin.

În esenţă, romanul este autobiografic, fiul de boier fiind un alter ego al autorului. Sensibil la nedreptate, oripilat de violenţa reprimării ţăranilor la 1907, Nelu Azan se înalţă extaziat în lumea pură a artei, din care va coborî în momentul declanşării războiului. Înrolat voluntar, traversează experienţa hotărâtoare a tranşeelor, dar şi a dezmăţului din spatele frontului, pe care i-l relevă atât cei din propria-i clasă, cât şi fostul tovarăş de joacă, acum factotum la Marele Stat Major.

Îndrumarea spre ideologia socialistă apare firească, cum este şi devenirea lui Tase Bojoceanu, acum ajuns unealtă a Siguranţei. Din păcate, autorul dă frecvent curs habitudinilor sale de gazetar, aglomerând comentariile publicistice pe marginea unor aspecte, întâmplări, personalităţi reale, iar, pe de altă parte, se complace în descrierea unor scene de orgie, adesea fără vreo motivaţie epică.

Aceste cusururi sunt şi mai evidente în Pentr-un petec de negreaţă şi Nea Nae. Într-o măsură, Andrei Vaia, eroul celui dintâi roman, este înrudit cu Nelu Azan. Războiul îl conduce şi pe el spre socialişti mai întâi, apoi spre naţional-ţărănişti, pe care îi slujeşte ca ziarist şi agent electoral, prilej pentru autor de a înfăţişa fauna diversă a politicienilor. Curând însă, prim-planul este ocupat de viaţa erotică a eroului şi a anturajului său, viaţă ce alunecă irezistibil în inenarabil viciu.

Un personaj memorabil ar putea fi Nea Nae, monumental în vulgaritate şi în lubricitatea-i primitivă. Monomania sa de a şi-o face amantă pe prinţesa Isolda Ghica e romanescă. Bine motivată psihologic, devine motorul unor peripeţii tragicomice, însă predispoziţia spre caricatură, spre comentariul direct şi spre scenele nu o dată scabroase diminuează considerabil efectul.

Între aceiaşi poli se mişcă şi dramaturgia lui Cocea. Singura piesă pusă în scenă, Canalia, amintind mult de producţia unui H. Bataille, dezvoltă un episod din Fecior de slugă, în care „boierul” Mirel Azan îi propune soţiei lui să se vândă bancherului Schwartz. Caracterele nu au cu adevărat pregnanţă, autorul mizând mai mult pe vivacitatea replicilor, pe „spiritualitatea” lor, pe ambiguitatea situaţiilor.

Sub coasta morţii, a cărei acţiune este plasată în Iaşii anului 1917, intenţionează o antiteză scenică a lumii tranşeelor şi a celei formate din „învârtiţii” războiului şi reprezentanţii claselor „în descompunere”. Fără un autentic nerv dramatic, teatrul lui Cocea dublează oarecum scrierile sale epice. Supraevaluat în perioada proletcultistă, dar neîndoielnic pamfletar talentat, Cocea rămâne incomplet realizat ca romancier.

Opera literară

  • Copil din flori, Bucureşti, 1898;
  • Poet-poetă, prefaţă de Grigore Pişculescu, Bucureşti, 1898;
  • Spre Roma, Bucureşti, 1911;
  • Vinul de viaţă lungă, Bucureşti, 1931;
  • Fecior de slugă, Bucureşti, 1932;
  • Pentr-un petec de negreaţă, Bucureşti, 1934; ediţia III (Andrei Vaia), Bucureşti, 1936;
  • Nea Nae, Bucureşti, 1935;
  • Pamflete antidinastice, Bucureşti, 1949;
  • Pamflete şi articole. „Vinul de viaţă lungă” şi alte scrieri, ediţie îngrijită de Aurelia Bârlă, prefaţă de Matei Călinescu, Bucureşti, 1960;
  • Scrieri, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1969;
  • Jurnal, ediţie îngrijită şi prefaţă de Al. Gh. Savu, Bucureşti, 1970;
  • Teatru, ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Florescu, Bucureşti, 1973.

Traduceri

  • Marguerite Audoux, Maria-Clara, prefaţă de Octave Mirbeau, Bucureşti, 1912;
  • Anatole France, Thais, Bucureşti, 1916; Grădina lui Epicur, Bucureşti, 1946;
  • Sutton Vane, Călătoria cea mare, Bucureşti, 1946;
  • Will Durant, Voltaire, Bucureşti, 1946; Spinoza, Bucureşti, 1946;
  • N. Ostrovski, Aşa s-a călit oţelul, Bucureşti, 1947;
  • Jean Giraudoux, Amphitrion 38, Bucureşti, 1970.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …