Nicolae Breban

Nicolae Breban (1 februarie 1934, Baia Mare) - prozator, eseist, nuvelist şi romancier. Este fiul Constanţei (născută Bohmler) şi al lui Vasile Breban, preot. Face şcoala la Lugoj, unde tatăl său funcţiona în cadrul Episcopiei Greco-Catolice, apoi, după desfiinţarea acesteia odată cu interzicerea cultului greco-catolic în 1948, devenit mirean, trăia din veniturile de proprietar al unor mici unităţi productive (moară, presă de ulei).

Exmatriculat din liceu în 1951, ultimul an de studiu, din cauza originii sociale „nesănătoase” - fiu de „exploatator” -, Breban îşi termină studiile în formula „fără frecvenţă”, la Oradea, unde lucrează ca funcţionar. După bacalaureat (1952), se stabileşte la Bucureşti unde vrea să se înscrie la Universitate, dar nu e admis, tot din cauza „originii sociale”. Urmează cursuri de calificare, devenind strungar la Uzinele „23 August”, ulterior şi conducător auto profesionist. Reuşeşte să fie admis, în 1953, la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, cum precizează el însuşi în Confesiuni violente (1994), dar, subterfugiul fiind descoperit, e exmatriculat. Repetă tentativa în anul următor, însă bolnav, abandonează. Lucrează un timp la garajul Ministerului Finanţelor (1955-1956).

În 1956-1957 e student la Cluj (la Filologie, limba şi literatura germană), dar întrerupe din nou şi definitiv studiile. Duce o existenţă socialmente „marginală” faţă de structurile organizate ale vieţii literare „oficiale” şi se dedică unor vaste lecturi de opere fundamentale (din marea proză universală, din filosofia germană etc.). Frecventează cercurile unor tineri scriitori în curs de afirmare (Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Florin Mugur, Grigore Hagiu etc.), cadru al unor fertile dezbateri neoficiale despre înnoirea creaţiei literare. Debutează cu proză scurtă în „Gazeta literară” (1961). Primul roman, Francisca, îi apare în 1965.

Animale bolnave (1968) îi aduce consacrarea definitivă, aprecierea cvasiunanimă. E ales membru al Biroului Uniunii Scriitorilor şi devine membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în calitate de „scriitor reprezentativ”, într-un moment de „deschidere” a oficialităţilor comuniste. Din toamna anului 1968, e redactor-şef adjunct, iar din 1970, redactor-şef la „România literară”. Realizează, semnând scenariul şi regia, pelicula de lungmetraj Printre colinele verzi (1970), adaptare cinematografică a romanului Animale bolnave; filmul este inclus în selecţia oficială a Festivalului de la Cannes în 1971.

Breban însoţeşte filmul la festival, apoi călătoreşte prin Italia, iar în iulie 1971, aflându-se la Paris şi luând cunoştinţă de măsurile de înăsprire a controlului ideologic introduse în ţară („Tezele” din iulie 1971), îşi prezintă, în semn de protest, demisia de la conducerea „României literare” şi acordă interviuri presei occidentale, în care critică politica regimului Ceauşescu. Când se întoarce (aprilie 1972) în România, fusese exclus din Biroul Uniunii Scriitorilor şi din partid şi va fi marginalizat de autorităţi. Nu va mai ocupa nici un fel de funcţii oficiale şi se va dedica cu totul scrisului. Romanele continuă să-i apară, dar e şicanat de oficialităţi din cauza încercărilor de a-şi publica unele scrieri în străinătate.

Bunavestire (1977) apare cu mari dificultăţi şi stârneşte controverse din raţiuni extraliterare. Între timp Breban dobândise şi cetăţenia vest-germană şi va face mai multe călătorii în străinătate, locuind perioade îndelungate la Paris, dar fără a „părăsi definitiv” - juridic vorbind - vreodată România. Condiţia lui e totuşi cea a unui semiexilat. Sprijină poziţia lui Paul Goma, în 1977, dar sieşi îşi refuză cariera de opozant politic, dorind să-şi impună scrierile atenţiei internaţionale pentru valoarea lor estetică, şi nu pentru raţiuni de conjunctură politică. I-au fost publicate în Franţa, în traducere, la editura Flammarion, În absenţa stăpânilor (En l’absence des maîtres, 1983), Bunavestire (L’Annonciation, 1985) şi Don Juan (1991).

După 1989, e foarte prezent în publicistica şi dezbaterile de idei din ţară. Din aprilie 1990, e director al săptămânalului „Contemporanul - Ideea europeană”, serie nouă a „Contemporanului”; titlul şi concepţia revistei i se datorează. Publică din nou romane, dar şi cărţi de eseuri şi publicistică, versuri, teatru. Este, între altele, animatorul unor Colocvii ale romanului românesc (1999, 2000). În 1997, Academia Română îl primeşte în rândurile sale, în calitate de membru corespondent. În 2001 e ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. A fost laureat, de-a lungul anilor, cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (1965), Premiul Uniunii Scriitorilor (1968, 1977, 1995), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1994) etc.

Breban se impune, de la primele romane, ca unul dintre cei mai importanţi prozatori ai epocii, unul dintre principalii novatori ai prozei româneşti de ficţiune. Cultivă o formulă estetică şi o ideologie literară (aplicată) de o profundă originalitate. Cărţile lui, inegale valoric, dar fără excepţie remarcabile, au suscitat uneori contestări sau supraevaluări, deopotrivă nejustificate, sau au fost cvasiignorate din raţiuni în afara literaturii („cariera” sau gesticulaţia publică a scriitorului, episoade biografice, „ideologia” reală sau presupusă, jactanţa lui proverbială, suspiciunea de egolatrie şi acuzaţia de aroganţă constituite ca reacţie la discursul lui publicistic, considerat a fi singular şi prea răspicat etc.).

Totuşi, reproşurile care i s-au adus, încercările de „demolare”, chiar, n-au contestat palierul valoric şi gradul de importanţă foarte înalt al scrisului lui Breban, considerate subînţelese, dacă nu enunţate explicit: pare-se, nici chiar detractorii, sinceri sau conjuncturali, nu-i pot refuza statutul de scriitor de primă mărime al ultimelor decenii. Deoarece s-a abţinut de a sacrifica „modei” demascărilor oficial agreate - şi abil limitate - a „obsedantului deceniu”, cărţile lui de dinainte de 1989 s-au dovedit, după schimbarea contextului politic, mai viabile decât altele, care se subordonaseră docil acelei „mode”.

Mai recent, s-au ivit încercări de contestare a lui Breban pe criterii strict literare - ar fi „doar” modern, nu şi postmodern, cum s-ar cuveni, cu alte cuvinte, cramponându-se de modernitatea perdantă, ar fi depăşit estetic; după alte opinii, romancierul ar fi, dimpotrivă, unul dintre pionierii postmodernismului literar românesc. Dincolo de plauzibilitatea uneia sau alteia dintre „etichetările” posibile, astfel de dezbateri nu fac decât să ateste, din nou, importanţa operei scriitorului.

Prima carte, Francisca, e un roman-cronică al unor transformări sociale postbelice şi a fost remarcată la vremea apariţiei datorită viziunii novatoare în care trata subiecte ce în epocă se bucurau în mod curent de abordări convenţionale; acuzată ulterior de conformism conjunctural faţă de „comandamentele” impuse de politica de dirijism cultural a oficialităţii comuniste, parţial repudiată de autorul însuşi, cartea nu e, totuşi, neglijabilă sau neinteresantă: temele predilecte şi obsesiile romancierului, caracteristice, sunt deja depistabile în acest volum de debut.

În absenţa stăpânilor (1966), „prima carte bună” a scriitorului după propria lui opinie, e un triptic de naraţiuni independente, consacrate fiecare unei vârste sau condiţii omeneşti - senectutea, feminitatea, copilăria - şi potenţate prin încadrarea într-un întreg virtual care le subordonează unei demonstraţii („stăpânii” absenţi sunt bărbaţii).

Animale bolnave, probabil cea mai cunoscută dintre cărţile lui Breban, e un fals roman poliţist, de fapt un roman dostoievskian, centrat pe sondarea literară a psihologiei abisale şi năzuind aproximarea sensului existenţei umane, într-o originală viziune metafizică. Cartea a impresionat, probabil, (şi) prin aspectul ei de „roman poliţist” perfect construit. Intriga în sine e, totuşi, destul de banală. Autorul a fixat locul acţiunii într-un orăşel industrial de munte (deci, mai mult sau mai puţin, un „univers închis”, adică un topos al „romanelor cu enigmă” de genul celor ale Agathei Christie etc.). Sunt comise mai multe omoruri, misterioase bineînţeles, al căror autor e, în cele din urmă, după un suspans excelent construit, descoperit.

Aspectul de „roman de acţiune” a fost relevat sugestiv de Ion Negoiţescu: „Odată cu Animale bolnave, N. Breban revine [...] la realism, într-un roman cu acţiune vie, palpitantă, cu personaje clasic conturate, de la detectivi la profeţi, roman ce nu-şi refuză scene de maximă violenţă, anchete brutale, violuri, crime şi, în acelaşi timp, prefirat subtil cu elemente suav halucinatorii, urme ale antirealismului vizionar de care se arătase mânat pentru a izbuti să împlânte, cu o vigoare epică puţin obişnuită, în această ţesătură un personaj pur halucinatoriu, de o unică identitate în literatura română”. Personajul „halucinatoriu” este tânărul Paul Sucuturdean, care trăieşte la hotarul dintre vis şi realitate şi care, alături de plutonierul Mateiaş, anchetator neconvenţional şi infailibil, de „profetul” Krinitzki, de fanaticul Miloia şi de alte câteva personaje, se numără printre figurile memorabile ale puternicului roman.

„Modelul” pentru Animale bolnave va fi fost, foarte probabil, Crimă şi pedeapsă de Dostoievski, scriitor care - alături de Friedrich Nietzsche şi de Thomas Mann - e unul dintre maeştrii recunoscuţi ai lui Breban. Psihologia abisală ocupă prim-planul şi în Îngerul de ghips (1973), roman psihologist şi eseistic, analiză a unui caz de decădere lăuntrică - voită, asumată ca o cale a cunoaşterii de sine - a unui intelectual aparent rasat, doctorul Minda.

Romanul Bunavestire, text-parabolă, cu un grad record de indeterminare şi ambiguitate, falsă carte de învăţătură despre o ciudată devoţiune - „un amestec de nietzscheanism şi «trăirism» românesc din anii ’20-’30, un elitism reacţionar care împarte pe oameni în stăpâni şi slugi şi visează construirea unei utopice lumi dictatoriale” (născută Manolescu) - şi, în acelaşi timp, satiră anti mic-bugheză (un fel de Bouvard et Pecuchet autohton), marca evoluţia către postmodernism. Personajul Grobei, „om mărunt”, funcţionăraş obscur, transfigurat de descoperirea unei bizare vocaţii, e o figură singulară, una dintre cele mai frapante ale prozei româneşti postbelice.

„Poemul epic” - de fapt, romanul - Drumul la zid (1984), care mobilizează din nou motivele autorului pe trama crizei existenţiale a unui tânăr, Castor Ionescu - un „om mărunt” gogolian, înfăţişat ca „simbolul luptei purtate în numele vieţii şi al cunoaşterii de sine” (Ion Vlad) şi prezentând „imaginea căii barate către sfinţenie” (născută Steinhardt) -, rămâne probabil cea mai „neînţeleasă” dintre scrierile romancierului.

Sub „masca” unor romane de mondenitate şi de problematică amoroasă, psihologică şi socială în medii amestecate, explorată dintr-un unghi inedit - deoarece nu e vorba nici de intimism descriptiv lipsit de orizont ideatic, nici de demascare esopică a marasmului social, ambele curente în epocă -, Don Juan (1981) şi Pândă şi seducţie (publicat în 1991, dar scris în 1976) se vădesc, în cele din urmă, a fi întruchipări ale aceleiaşi obsesii privind relaţia individului cu sine şi cu lumea.

Perspectiva de abordare este a mitului modern al seducătorului; cele două cărţi sunt de fapt componente ale unei macrotrilogii, Don Juan, a cărei ultimă parte este nu un roman, ci, la rândul ei, o masivă trilogie, Amfitrion (1994), formată din volumele Demonii mărunţi, Procuratorii şi Alberta. Deşi întâmpinat de critică cu o ciudată reticenţă, Amfitrion este o întreprindere vastă, vădind o ambiţie artistică temerară, un pariu cu miză enormă, în mare parte câştigat, o operă care cuprinde unele dintre cele mai bune pagini scrise de Breban.

Ziua şi noaptea (1998), prezentat de autor ca prim volum al unei proiectate tetralogii, este un roman de actualitate, cu trama propriu-zis epică mai consistentă decât de obicei (se aseamănă, din acest punct de vedere, cu Animale bolnave şi trimite, prin unele elemente, la Demonii lui Dostoievski), ilustrând din nou cota valorică a prozatorului, particularităţile tehnicii narative şi ale universului tematic. Ciclul deschis prin Ziua şi noaptea (1998) a fost continuat prin Voinţa de putere (2001), un roman cu o încărcătură epică densă. Tematica de strictă actualitate, iar modalităţile „realiste” şi „eseistice” de investigare a realului social şi sufletesc sunt îmbinate fericit.

Cărţile lui Breban mărturisesc un demers unic, de ansamblu, conceput „pe scară mare”; ele sunt faţetele unei experienţe spirituale pe care scriitorul o propune cititorilor, instituindu-se pe sine ca o conştiinţă vizionară, ca „dascăl”. Unitatea operei e semnalată şi de circulaţia temelor, motivelor şi tipurilor; scriitorul construieşte - ca Balzac, deşi e antibalzacian - o „lume ficţională” coerentă şi consecvent ilustrată, guvernată de câteva obsesii personale, dar cu pretenţii - şi cu şanse - de a deveni un loc de comuniune. Interesantă e, de aceea, mai mult decât eposul - de altfel deseori evanescent ori programatic destructurat, deşi păstrează aparenţele extremei vigori -, recurenţa temelor, motivelor, tipurilor.

Una dintre temele privilegiate este cea a puterii: puterea nu propriu-zis social-politică, ci puterea lăuntrică, văzută într-o marcată perspectivă nietzscheană. Tema seducţiei - seducţie improbabilă, „neruşinată”, irezistibilă - e la fel de frecventă. Complementare şi corelate, puterea şi seducţia se manifestă în sânul cuplului - cuplul stăpân-sclav, stăpân-slugă, cu varianta magistru-discipol - acesta fiind un motiv omniprezent: motivul „cuplurilor care se devoră” (E. Simion). Dominarea şi seducerea sunt deseori reversibile, câte un personaj putând fi, simultan sau succesiv, seducător şi sedus, „stăpân” şi „sclav”. Polaritatea a fost interpretată şi prin opoziţia masculin-feminin sau explicată prin virtualul cuplu simbolic Don Juan - Don Quijote.

E în joc o tipologie a „slabilor” şi „puternicilor”, dar cei doi termeni ai opoziţiei se regăsesc de fapt asociaţi paradoxal şi complex în „personajul enorm” (Grobei, Minda, Castor Ionescu, Rogulski din Don Juan, Marchievici din Amfitrion, Jiquide din Ziua şi noaptea), el însuşi o lume, polimorfă, tensionată, în care sălăşluiesc laolaltă polarităţile forţei şi slăbiciunii, semnificând în fond divergenţa dintre aparenţă şi esenţă. Poetica romanelor, stilul lor şi tehnicile narative sunt indisoci-abile de mesajul vehiculat.

Romancierul nu e în nici un caz un „stilist”, în sensul pedant al termenului, ori un calofil. Problematica intelectuală, morală, psihologică, filosofică, socială, sondarea abisalului, a abjecţiei, a slăbiciunii omeneşti, a fragilităţii şi energiei lăuntrice, a putinţei de mântuire nu sunt tratate descriptiv-expozitiv, ci sunt încorporate în text, aşa după cum „materialitatea corporală, fizică, e trăită în romanele lui de-a dreptul, deloc abstractă, nici măcar «povestită»” (născută Manolescu). Binomul pândă-seducţie e prezent nu numai în spaţiul ficţiunii, ci şi la nivelul lecturii: naratorul caută să-şi seducă cititorul, să-l domine, zeflemisindu-l, agresându-l şi păcălindu-l.

Unul dintre principalii factori ai impactului romanelor asupra publicului rezidă în contrazicerea necomplezentă a orizontului de aşteptare anterior constituit. Operaţie săvârşită nu fără „viclenii”, motivate prin intenţionalitate artistică: iluzia realistă e instituită pe ample porţiuni ale textului, pentru a fi apoi abandonată, contrazisă, relativizată, deconspirată, distrusă. Nu e însă la mijloc o deconstrucţie autotelică, subordonată unor explorări pur „tehnice”: Breban e, în primul rând, în felul lui foarte personal şi nonconformist, un scriitor angajat (desigur, nu în sensul restrâns, legat de militantismul politic), hotărât să transmită, prin artă, ceea ce s-ar putea numi un „mesaj umanist”. E vorba de un umanism la fel de personal - şi de „nou”, la noi - ca şi modalităţile în care scriitorul mânuieşte tehnicile narative, un umanism diferit de orice optimism programatic sau triumf alist complezent.

Reprezentant al modernităţii (în sensul istoric precis al termenului, opus atât tradiţionalismului, cât şi avangardei ori postmodernismului), dar deloc reticent faţă de tradiţie, şi nici faţă de cuceririle avangardei şi ale postmodernismului (descoperite pe cont propriu, însuşite nu prin imitaţie, ci prin evoluţie firească), credincios formulei marelui roman total, Breban demonstrează viabilitatea acestuia, precum şi putinţa artei zise „mari” sau „înalte” de a coexista cu evoluţiile postmoderne. Pentru el, Feodor Dostoievski, Thomas Mann, James Joyce şi Marcel Proust rămân modele de urmat: nu obiecte de imitaţie, ci termeni de emulaţie. La fel după cum Friedrich Nietzsche nu e un capitol „clasat” din istoria filosofiei, ci, într-o lectură personală, un izvor viu.

Definitorii pentru opera lui romanescă sunt - fără să-i epuizeze specificitatea - câteva trăsături pe care însuşi scriitorul le considera, într-un articol, a fi caracteristice romanului modern în general: abordarea unei tematici vizând problemele individului nu în relaţie sau în opoziţie cu societatea ori cu bunurile de posesie primară, nu în funcţie de conflicte sociale simple, fizice, istoric previzibile, nu ca „document etno-istoric”, nu cum erau văzute de zolişti şi de balzacieni, ci „în relaţie cu el însuşi, [...] cu socialul sau posesia deja încorporate, «subiectivizate», problematizate”; personajul, omul, devine astfel „apt să gândească cosmicul, ontologicul şi, cu adevărat, istoricul”. Pe de altă parte, cu toată desfăşurarea de artificii şi procedee, cu tot recursul masiv la deriziune şi ambiguitate, proza aceasta e una penetrată de tragism, o proză a „seriozităţii”, o proză în primul rând a „omului”, nu a „limbajului”.

Breban a scris şi poeme, piese de teatru (Culoarul cu şoareci, 1980, Bătrâna doamnă şi fluturele, 1982), scenarii cinematografice (între altele, scenariul filmului artistic de lungmetraj Răutăciosul adolescent, realizat de Gheorghe Vitanidis în 1969). A mai semnat publicistică şi eseistică vădind poziţia lui antitotalitară (volumul de eseuri Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, scris la Paris în 1988 şi publicat în ţară după aproape un deceniu) ori năzuinţa unei superioare pedagogii socio-culturale (seria de eseuri Riscul în cultură, publicată în „Contemporanul - Ideea europeană” la începutul anilor ’90 şi apoi în volum).

Confesiuni violente e o carte-interviu: o seamă de mărturii („literare, politice şi biografice”, subiective, şi, de aceea, controversabile) formulate într-o suită de convorbiri cu Constantin Iftime se articulează într-un autoportret, într-o autobiografie selectivă, operă de memorialistică şi profesiune de credinţă totodată.

„Nu credem că se pot stabili deosebiri prea mari, nici de valoare şi nici de substanţă, între romanele lui Nicolae Breban, variaţiuni minime pe aceeaşi temă. Având coordonate identice, ele par mai degrabă subdiviziuni enorme, născute din pasta aceleiaşi obsesii, ale unei naraţiuni orbitale, rotindu-se în jurul unui punct fix, care e o idee. Dar o idee organică. în aceasta constă de altfel superioritatea lui Nicolae Breban faţă de mulţi dintre tinerii lui colegi, care vântură ideile ca pleava, dar nu se aleg până la urmă (şi cititorul pe lângă ei) cu mai nimic.” (Valeriu Cristea)

Opera literară

  • Francisca, Bucureşti, 1965;
  • În absenţa stăpânilor, Bucureşti, 1966;
  • Animale bolnave, Bucureşti, 1968;
  • Îngerul de ghips, Bucureşti, 1973;
  • Bunavestire, Iaşi, 1977;
  • Don Juan, Bucureşti, 1981;
  • Drumul la zid, Bucureşti, 1984;
  • Pândă şi seducţie, Bucureşti, 1991;
  • Elegii parisiene, Cluj Napoca, 1991;
  • Amfitrion, vol. I: Demonii mărunţi; vol. II: Procuratorii; vol. III: Alberta, Bucureşti, 1994;
  • Confesiuni violente. Dialoguri cu Constantin Iftimie, Bucureşti, 1994;
  • O utopie tangibilă. Convorbiri cu Nicolae Breban, ediţie îngrijită de Ovidiu Pecican, Bucureşti, 1994;
  • Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, prefaţă de Ovidiu Pecican, Iaşi, 1997;
  • Riscul în cultură, Iaşi, 1997;
  • Teatru, Bucureşti, 1997;
  • Ziua şi noaptea, Bucureşti, 1998;
  • Stricte amintiri literare, Cluj Napoca, 2001;
  • Voinţa de putere, Cluj Napoca, 2001;
  • Sensul vieţii (Memorii, I), Iaşi, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …