Nicolae Balotă

Nicolae Balotă (26 ianuarie 1925, Cluj) - eseist, estetician şi critic literar. Este fiul Adelinei (născută Dragoman), de origine armeană pe linie paternă, şi al lui Gheorghe Balotă, avocat. Urmează la Cluj clasele primare la şcoala „Avram Iancu” (1931-1935), Liceul „George Bariţiu” (1935-1940). În urma Dictatului de la Viena, familia Balotă este obligată să părăsească Clujul.

Balotă îşi continuă studiile la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj (din septembrie 1940). Face ultimele clase la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu (1941-1943), înscriindu-se apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, aflată în refugiu la Sibiu, unde îi are profesori pe Lucian Blaga, Florian Ştefănescu-Goangă, Yves Auger, D.D. Roşca şi Liviu Rusu. Acum îi cunoaşte pe Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, I.D. Sârbu şi Cornel Regman, toţi membri ai Cercului Literar de la Sibiu. Devine redactor la cotidianul naţional-ţărănist „România nouă”. Îşi continuă, după război, studiile la Cluj (1945-1947).

La 1 august 1946 este numit preparator la Institutul de Psihologie al Universităţii din acelaşi oraş. În 1947 îşi ia licenţa în filosofia culturii, psihologie, limba şi literatura franceză. Este arestat în octombrie 1948 şi condamnat pentru „deţinere şi răspândire de material subversiv”, dar eliberat curând. Apoi, timp de cinci ani, este, pe rând, pedagog, cercetător la Institutul de Lingvistică din Cluj, bibliotecar.

În ianuarie 1956, este din nou arestat şi anchetat vreme de nouă luni, judecat şi condamnat la şapte ani de închisoare, pentru „înaltă trădare”, motivul real fiind un memoriu care, trimis peste hotare, ar fi avut menirea să arate lumii libere situaţia României. Este deţinut în închisorile de la Jilava, Făgăraş, Gherla, Piteşti şi Dej.

La 31 decembrie 1962, suferă o nouă condamnare de 24 de luni domiciliu forţat în satul Lăţeşti din Bărăgan. Este eliberat în aprilie 1964 şi începe să publice îndeosebi în „Familia”, dar şi la „Steaua”, „Luceafărul”, „Secolul 20”, „Gazeta literară”, „Contemporanul” etc. Între 1969 şi 1971 ţine cursuri de literatură universală şi comparată la Universitatea din Bucureşti, ca suplinitor al lui Sorin Alexandrescu. În 1971, este angajat cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”.

În 1977 este visiting professor la Sudosteuropagesellschaft din Munchen şi predă cursuri de literatură comparată şi de limbă şi literatură română la Universitatea din acelaşi oraş. Tot acum ţine conferinţe la universităţile din Basel, Heidelberg şi Freiburg.

În 1981 se stabileşte la Paris, iar din 1990 devine cetăţean francez. Funcţionează ca profesor la Universitatea „Francois Rabelais” din Tours (până în 1990, când se pensionează). Funcţionase, în paralel, şi la Universitatea din Le Mans. A colaborat 15 ani la postul de radio Europa liberă. Din 1995, în calitate de profesor invitat de literatură comparată, ţine cursuri la universităţile din Cluj şi Bucureşti, Universitatea din Cluj numindu-l profesor-asociat. Balotă a debutat publicistic în „Revista Cercului Literar” (1945).

În anii ’60, după perioada de recluziune şi interdicţie, revine în presa culturală cu articole, eseuri, studii foarte informate şi profunde pe teme variate de cultură. Prima carte a lui Balotă, Euphorion apărută în 1969, este o culegere din textele publicate anterior în reviste. Unele dintre ele tind către verificarea unor interpretări teoretice (ca, de exemplu, Pledoarie pentru autonomia eseului, specie literară suspectată de non-conformism ideologic în deceniul anterior, Hermes sau Voinţa de obscuritate în poezie etc.). Altele sunt articolele de critică la zi, implicate în disputele literare curente, precum Direcţia nouă şi călinescianismul, Critica creatoare, critica normativă, critica fermentativă şi altele, într-un moment dominat în critică de exemplul călinescian, îndeosebi pe latura sa impresionistă.

Balotă afirmă că modelul Călinescu nu mai este întru totul de urmat şi că o critică estetico-filosofică, fără a fi excesiv normativă, ar fi mai potrivită şi mai utilă noilor generaţii de literaţi. Se manifesta aici şi resurecţia unui mai vechi conflict din anii interbelici, între şcoala critică de la Bucureşti şi cea de la Cluj (Liviu Rusu, Dumitru Popovici), dar şi, în genere, între critica estetică (Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu) şi cea impresionistă (George Călinescu, Pompiliu Constantinescu etc.), reflex al mai vechii dispute franceze dintre critica filosofică, sistematică (F. Brunetiere) şi cea impresionistă (Anatole France, Jules Lemaître). Lui Balotă i s-a replicat, în momentul ce a urmat campaniei duse alături de Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu etc., că, nefiind un observator la zi al producţiei literare, nu poate veni cu o „nouă direcţie” în critică.

După încă un volum de eseuri (Labirint, 1970), Balotă publică monografia Urmuz (1970), bine ancorată în tendinţa de normalizare a judecăţilor de valoare: se impunea reabilitarea avangardei româneşti, iar Urmuz fusese considerat un precursor chiar de către suprarealiştii români interbelici, el dând şi numele unei reviste conduse de Geo Bogza (1928). Balotă dovedeşte că scrierile lui Urmuz nu sunt întâmplătoare şi diletante (cum fuseseră multă vreme considerate), că insolitul autor avea antene prin care recepta primele manifestări ale absurdului în literatura europeană.

Urmează cartea cea mai coerentă ca viziune şi lectură hermeneutică a lui Balotă, Lupta cu absurdul (1971). În primul capitol (Preliminarii. Absurdul, fenomen de criză), autorul demonstrează că motivul „absurdului” reprezintă elementul paradigmatic al unei perioade, când el se manifestă în toate domeniile: estetic, filosofic, moral, cotidian. Absurdul este un „fenomen de criză”, aşa cum fusese melancolia în vremea romanticilor. Estetica speculează cu privire la absurd, teatrul absurdului a invadat scenele, opiniile despre un univers absurd, despre un univers al absurdului, despre omul absurd au devenit curente în publicistica vremii noastre.

Urmează un capitol despre Strămoşii literari ai absurdului şi un altul, Trei precursori, în care sunt trataţi micromonografie Lewis Carrol, Alfred Jarry şi Christian Morgenstern. Vaste prezentări sunt consacrate corifeilor literaturii absurdului: Kafka sau Universul absurd, Absurdul în aventura dadaista, Albert Camus sau Absurdul şi revolta, Eugen Ionescu sau Absurditatea absurdului, Samuel Beckett sau Apocalipsa absurdului. Cultura clasică a autorului este pusă în lucru şi în studiul monografic Jakob Burckhardt - un umanist modem (1974).

O altă carte, De la Ion la Ioanide (1974), al cărei subtitlu este Prozatori români ai secolului XX, ar fi o replică la Arta prozatorilor români a lui Tudor Vianu, referindu-se însă doar la scriitorii secolului al XX-lea, până la 1944: Rebreanu, Iorga - memorialistul, Vasile Pârvan, Ibrăileanu - romancier şi memorialist, Marcel Blecher şi realitatea mediată a creaţiei, Gib I. Mihăescu şi Pavel Dan.

Într-un capitol, Introducere în proza transilvană, Balotă vorbeşte despre apologia vieţii rurale la scriitorii ardeleni şi despre critica oraşului (a civilizaţiei urbane), socotit „locul înstrăinării”, cetatea în care domină străinul, decadenţa şi corupţia. Această atitudine ar fi specific ardelenească (deşi nu lipseşte nici la scriitori din alte regiuni româneşti): „Ceea ce în sensul cel mai larg putem numi umanismul transilvan îşi are originea în acest atlas al satului. Transilvania şi-a descoperit curând o vocaţie profetic-didascalică; ea a devenit o provincie pedagogică tocmai pentru că a păstrat o legătură recunoscută cu acea matcă a valorilor care este satul. Dascălul ardelean se trage de la ţară şi nu uită niciodată aceasta.”

Volumul Arte poetice ale secolului XX (1976) se compune din două părţi: în prima, având în vedere „ipostaze româneşti”, autorul îşi propune să analizeze doctrina despre poezie a poeţilor şi criticilor români din secolul al XX-lea. Poeticile pe care le analizează aparţin unor scriitori ca Tudor Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Pillat, Alexandru A. Philippide, Ilarie Voronca, Dan Botta, Beniuc şi Radu Stanca. Dintre critici sunt selectaţi Paul Zarifopol, Pius Servien, Vasile Pârvan, Tudor Vianu, George Călinescu, Vladimir Streinu, Liviu Rusu, Edgar Papu şi Ion Biberi.

În partea a doua, ce se referă la „ipostaze străine”, autorul îşi articulează comentariul după aceeaşi dispunere: pe de o parte poeticile vii, moderniste, ca futurismul, expresionismul, dadaismul, suprarealismul; pe de altă parte, teoreticieni, esteticieni, filosofi ai artei, ca Benedetto Croce, Paul Valery, Henri Bremond, Paul Claudel şi T.S. Eliot. Chiar dacă nu o afirmă expres, organizarea cărţii, ca şi textul propriu-zis dovedesc rezerva autorului faţă de demersul formaîismului structuralist, atitudine confirmată de o întreagă orientare ulterioară, când structuralismul e supus unor atacuri şi dezavuări venite din diferite direcţii.

Totuşi, într-o lucrare monografică, Opera lui Tudor Arghezi (1979), Balotă acceptă, în parte, unghiul formaliştilor, mai precis al predecesorilor acestui curent şi, mai clar, al lui Marcel Proust (din eseul În contra lui Sainte-Beuve), care spunea: „O carte este produsul unui alt eu decât cel pe care-l manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre”. Dar acest „alt eu”, dacă nu e cel real, contingent, al scriitorului, este „un dublu mitic” al eului preauman, care se desprinde din opera lui. Astfel, Balotă nu se ocupă de biografia lui Arghezi, ci de opera lui, iar în măsura în care se referă la date biografice, le evaluează din perspectiva creaţiei.

Caietul albastru (I-II, 1998) cuprinde jurnalul autorului din anii 1954-1955, însoţit de un Remember, un alt jurnal, în marginea celui dintâi: adnotări, rememorări şi reflecţii târzii, din anii 1991-1998. Jurnalul este o adevărată surpriză. Scriitor matur şi cărturar format încă de la 30 de ani, Balotă judecă lucid evenimentele sociale, politice, morale ale deceniului al şaselea şi taxează cu asprime tendinţele extremiste, fascismul şi comunismul (în care trăia), xenofobia, lipsa de libertate, presiunea ideologiei false.

Încă şi mai important, autorul se vădeşte un om fundamental religios, condiţie din perspectiva căreia îşi formulează ideile pe tema culturii şi a religiei. Astfel, un eseu inclus în jurnal se referă la problema libertăţii şi a individualismului contemporan, cărora autorul le preferă libertatea întru credinţă, căci în afara acesteia omul decade, se degradează.

Jurnalul şi Rememberul însoţitor desenează şi un amplu tablou al lumii literare, cu personajele ei emblematice (Lucian Blaga, Tudor Vianu, Tudor Arghezi), dar şi cu altele, în devenire, cum sunt foştii membri ai Cercului Literar de la Sibiu (Dominic Stanca, Radu Stanca şi, mai ales, Ion Negoiţescu), pe care Balotă. Îi caracterizează cu o surprinzătoare şi complexă artă de prozator.

Opera literară

  • Euphorion, Bucureşti, 1969;
  • Labirint, Bucureşti, 1970;
  • Urmuz, Cluj, 1970;
  • Lupta cu absurdul, Bucureşti, 1971; ediţia II (Literatura absurdului), Bucureşti, 2000;
  • Despre pasiuni, Bucureşti, 1971;
  • Umanităţi, Bucureşti, 1973;
  • De la Ion la Ioanide, Bucureşti, 1974;
  • Jakob Burckhardt - un umanist modem, Bucureşti, 1974;
  • Introducere în opera lui Al. Philippide, Bucureşti, 1974;
  • Arte poetice ale secolului XX, Bucureşti, 1976;
  • Universul prozei, Bucureşti, 1976;
  • Arta lecturii, Bucureşti, 1978;
  • Opera lui Tudor Arghezi, Bucureşti, 1979; ediţia Bucureşti, 1997;
  • Scriitori maghiari din România. 1920-1980, Bucureşti, 1981;
  • Mapamond literar, Bucureşti, 1983;
  • Les Minorites culturelles en Roumanie, Paris, 1984;
  • Max Blecher, un Philoctete de la litterature, 1988;
  • L’ange dans la poesie de Rilke, 1993;
  • Parisul e o carte, Bucureşti, 1994;
  • Calea, adevărul şi viaţa, Bucureşti, 1995;
  • Caietul albastru, I-II, Bucureşti, 1998;
  • Eminescu, poet al iniţierii în poezie, ediţia plurilingvă, Bucureşti, 2000;
  • Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, Cluj Napoca, 2001;
  • Ortodoxia pentru postmodernişti (în colaborare), Timişoara, 2001.

Traduceri

  • Jakob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia, prefaţa traducătorului, I-II, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Gheorghe I. Ciorogariu);
  • Stefan Zweig, Maria Stuart, I-II, Bucureşti, 1974-1992 (în colaborare cu Bianca Balotă).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …