Nichita Danilov

Nichita Danilov (7 aprilie 1952, Climăuţi, judeţul Suceava) - poet. Este fiul Nataliei (născută Ivanov) şi al lui Ivan Danilov, ţărani. La Iaşi, urmează liceul (1967-1971), apoi o şcoală postliceală de arhitectură (1971-1973) şi Facultatea de Ştiinţe Economice (1974-1978). Debutează cu poezie în „Convorbiri literare” (1977) şi editorial, cu volumul Fântâni carteziene (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut). Colaborează la „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Cronica”, „România literară”, „Tribuna”, „Dialog” etc.

Universul poeziei lui Danilov se defineşte printr-un lirism cerebral, auster, în care miturile şi simbolurile esenţiale ale culturii europene ordonează într-o viziune geometrică elanurile romantic-juvenile ale unui suflet aflat la răspântia marilor întrebări existenţiale: „Să îngenunchem în amurg / sub candela sfântă / a inimii noastre / şi să cerem iertare / iertare iertare / trupului nostru / umbrelor noastre / de dincolo / dincolo dincolo / o, ce este dincolo?” (Preludiu).

Melancolia poetului în faţa curgerii ireversibile a lucrurilor (Odată cu timpul şi apa) este una teatrală, livrescă, provenită din „singurătatea şi tristeţea profundă / şi calmă a numerelor”. Spirit cartezian bântuit de nelinişti abstracte, autorul îşi potoleşte setea bând din „spaima exactă şi deplină a lucidităţii”, de unde apariţia unor viziuni terifiante, trimiţând la tema romantică a poetului damnat: „şi sufletul meu a văzut îngerii / sunând dintr-o trâmbiţă neagră / peste împărăţia deşartă / a cifrelor nopţii / şi s-a prăbuşit asemenea lor / asemenea îngerilor / în prăpastia neagră.”

Deşi volumele de început stau sub semnul unui lirism de factură eminesciană, care se simte, difuz, şi ulterior (muzicalitatea şi sonoritatea versurilor, melancolia, motive precum lacrima, steaua, luna, fântâna etc. ori epitete precum „liniştit”, „dulce”, „rece”, „alb”, „albastru”), încă din Fântâni carteziene, sentimentul lumii şi al sinelui ca spectacol derizoriu, ca succesiune de măşti îl anunţă pe adevăratul Danilov, acela al cortegiilor comic-funerare, al peisajelor cu arlechini şi jucători de zaruri. „Soarele negru” al lui Baudelaire şi corbul lui Poe sunt figurile tutelare ale acestor tablouri încremenite: totul e dublu („omul despicat în două” din Abel), lumea şi şinele sunt imperii ale întunericului, iar răul (sugestia crimei e adesea prezentă) se repetă fără încetare. Conştiinţa revenirii acestui spectacol al răului şi al absurdului aduce, în plan estetic, ironia şi livrescul, oscilând între umor şi disperare.

În Câmp negru (1982), mai multe poeme (Arlechini la marginea câmpului, Finita la commedia, Poema porţilor) continuă această linie a travestiurilor: jocul încremenit al identităţilor-măşti - eul şi dublul său - devine substanţa poemului, care se reduce adesea la un joc de repetiţii şi dedublări: nu există revelaţie sau schimbare, „trecerea” e de fapt încremenire, „eu” şi „celălalt” sunt totuna, şiruri de indivizi sau evenimente identice se substituie periodic într-un joc fără sens.

Halucinantul Câmp negru, scris într-un registru dublu, amestec de oralitate şi oracular, de aparent derizoriu şi intens simbolism, este un poem paradigmatic despre trecerea spre nicăieri, adică în moartea percepută ca vid, ca moarte-în-moarte (aceeaşi percepţie apare mai târziu la Ioan Es. Pop): „Mână lângă mână şi pumn lângă pumn / jucând zaruri şi cărţi pe un câmp de cenuşă / în timp ce apar eu pe o uşă inexistentă / şi care se deschide acum pentru prima oară / [...] În timp ce încerc să pătrund înăuntru. / [...] - Cât să-i dau portarului? am întrebat chiar portarul, / în timp ce acesta se făcea că nu-i el omul / [...] - Trei sute de lei, mi-a răspuns, / două pachete de ţigări Kent sau Pall Mall / şi o sticlă de vodcă [...] / Am fost aşezat pe un scaun înalt / şi întrebat dacă ştiu într-adevăr să joc. / Şi am răspuns nu, pentru că într-adevăr nu ştiam jocul, / deşi jucasem cândva ceva asemănător. / [...] Am urlat toate astea tare, deşi eram foarte calm, / pentru a avea timp să le studiez reacţiile. / Deşi ei jucau impasibili şi indiferenţi, / cu mutrele sobre, cu cravate la gât / din care lipsea tocmai gâtul. Cu manşetele albe / ale cămăşii suflecate peste mâneca neagră a costumului, / din care lipseau tocmai mâinile şi restul trupului. / Pentru că într-o parte mâinile lor / împărţeau cărţile în timp ce / trupul lor se zguduia de râs în altă parte. / Nu dispuneam de nimic, decât de cupa cu cenuşă / unde aveam o pereche de zaruri / şi-o pereche de mănuşi negre”.

Tot în volumul Câmp negru se află unul dintre cele mai frumoase poeme în proză din întreaga operă a lui Danilov şi poate din câte s-au scris în anii ’80: Nouă variaţiuni pentru orgă. Poemul (un fel de poem al repetiţiilor în cerc) este o alegorie despre neagra mântuire a poetului-călugăr închis în chilia - mormânt şi fântână - a poemului, scris într-un limbaj de o simplitate şi profunzime simbolice amintind de o veche limbă ritualică: „Celălalt Ferapont seamănă pe jumătate cu mine, pe jumătate cu primul frate Ferapont. [...] Pe spate are o pereche de aripi şi-o cruce care-l apasă greu înăuntru. [...] Are o faţă întunecată şi nu l-am văzut zâmbind niciodată. E un adevărat gramatic. [...] El transcrie în aur psaltirea” (VII. Celălalt Ferapont); „Dedesubtul celuilalt Ferapont e celălalt Lazăr. Dedesubtul celuilalt Lazăr nu mai e nimeni. Cenuşa picură pe rănile lui şi-i acoperă trupul. El nu scrie la nici o psaltire. E prea slab ca să mai poată scrie ceva. [...] Fiecare rană a lui e ca o fântână. Într-una din rănile sale stau eu şi-mi continui psaltirea. Fratele Daniel nu ştie nimic din toate astea. [...] El îmi va continua psaltirea” (VIII. Celălalt Lazăr); „Se sfârşea luna april şi începea luna martie. Daniel se apropie de fântână. [...] Era într-o noapte de vineri spre luni. [...] Luni stătu toata ziua şi plânse aplecat peste fratele său Daniel. [...] Dedesubtul lui plângea celălalt Daniel. [...] Era o sâmbătă neagră, fără sfârşit.” (IX. Coborârea lui Daniel).

Dacă poezia autentică e „coborâre” în fântâna-infern, revelaţie şi blestem, lepădare de sine, aşa cum mărturisesc cele Nouă variaţiuni..., în Arlechini la marginea câmpului (1985; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), viziunea poetului pare că se obiectivează: el priveşte şi se priveşte oarecum din afară, cu detaşare, poemele au un echilibru clasicist, o tentă sentenţioasă; „peisajele” sunt încremenite, Daniel (ipostază a poetului tânăr, în Nouă variaţiuni...) rămâne undeva la marginea câmpului, nu coboară în „centru”, în sinele-fântână. Arlechinii sunt umbre, spectacolul trecerii lor e de un tragism şi grotesc reţinut.

În Poemul lunii, onirismul, una din constantele acestei poezii, are specificul unui tablou al lui De Chirico: spaţiul geometric, simetric, nemişcarea, de unde şi senzaţia că stranietatea, absurdul nu intervin în realitate, ci se instalează ca unică realitate. Alte poeme cu puternice latenţe tragice, Portretul fratelui meu venind de pe front sau Ora funestă, îşi armonizează tensiunile, expresioniste, în ritmuri şi sonorităţi de veritabile „balade somnambule”.

Poezii (1987) pare o carte de trecere, în care coexistă mai multe „formule” estetice: există aici un Danilov melancolic şi muzical, al rostirii grave, sentenţioase şi al mărturisirilor directe despre sine, unul romantic, în descendenţa Odei... eminesciene, cu învolburări stilistice preţioase („Sunt tristeţea cea mai vastă, / cel mai dureros extaz.” etc.) şi un altul, pictor de peisaje înrămate, de tipul spectacol-în-spectacol, un poet vizual şi vizionar, care trage peste imaginile sale, de o intensitate dureroasă, cortina unei blânde ironii, pline de umor absurd ori negru.

În volumul Deasupra lucrurilor, neantul (1991; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), indiferent de modalităţi (poezia alegorică şi limbajul metaforic abstract sau poezia epică, ironică şi absurd-ludică), discursul se articulează în jurul melancoliei: pe de-o parte melancolia care vine din sentimentul trecerii şi al deşertăciunii lucrurilor, pe de altă parte teama de inconsistenţă, de „neantul de deasupra” şi din interiorul „lucrurilor”.

Poemele sunt populate de manechine moarte, arlechini „cu faţa ridată de somn”, îngeri înveliţi în ziare sau cu ochelari fumurii, lanuri de grâu care se hrănesc cu sânge şi cresc pe străzile oraşului, cai „ridicaţi din fotolii”, care „rumegă literele căzute în iarbă”. Este o lume apocaliptică, dar pusă sub semnul dublului, o apocalipsă a iluziei, a farsei şi a nebuniei: „casa”, o corabie a nebunilor, condusă de „F.M. Dostoievski în uniformă de căpitan”, şi-a pierdut ferestrele şi uşile şi „pluteşte în aer, doar acoperiş şi pereţi: / prin ferestre ies palmele noastre, ca nişte lopeţi....” (Secol).

Expresionismului exacerbat îi corespunde un sentiment (auto)ironic al derizoriului şi al înscenării, componenta livrescă şi intertextuală accentuându-se: „Cu craniul ascuţit ca un ou trece pe stradă marele poet Nichita Danilov: / eu merg în urma lui şi meditez / citindu-l pe Borges. // El îşi înclină capul, se opreşte în loc şi m-ascultă / transpus într-o lume ocultă. / Eu merg în urma lui şi-i citez / un anumit pasaj din Borges” (Portret al artistului la tinereţe).

În Mirele orb (1995) sentimentul sfârşitului (de lume şi de „secol”) pare că se asociază unei oboseli dulci, o „lumină moartă” se lasă deasupra oraşului; în peisaje vizionare, încremenite, străluminate dinăuntru de strania lumină a morţii, ameninţarea angoasantă, presimţirea vidului alternează cu o linişte şi o armonie nefireşti: „O singură femeie / fierbe duminica într-un cazan de aramă / hăinuţele celor o mie de copii orbi / Le clăteşte apoi seara / în albia dulce a râului / le stoarce şi le întinde / la uscat pe sârmă / în livada de vişini. // în locul fiecărui cârlig / cântă albastra privighetoare.” (Peisaj cu îngeri orbi).

Poemele în proză - sau proza poetică, alegorică şi poemele epicizate, cu „tramă” - continuă o linie foarte fertilă în opera lui Danilov, desăvârşită, în Suflete la second hand (2000), de poemul (ciclul poematic) Fluture cap-de-mort. Aici, „drama morţii” e folosită de autor ca materie poetică de mâna a doua, adică prin intermediul unui travesti epic parodic. Personajele şi poveştile lor, desfăşurate într-un Iaşi carnavalesc, au o savoare deosebită, poeziei îi prieşte de minune ancorarea într-un real concret, sordid, în materia stufoasă a realităţii, pe care ştie să o ridice, prin întortocheate volute simbolice ori prin incizii bruşte, violente, la rangul unei viziuni intens tulburătoare şi în zona tragicului absurd.

Culegerile de articole şi eseuri Apocalipsă de carton (1993) şi Urechea de cârpă (1993) pun în valoare o vervă satirică debordantă, iar critica tranziţiei spre economia de piaţă şi a racilelor comunismului în România trimite la un gen de scriitură caracterizat prin fineţea observaţiei şi ironiei, prezent şi într-o serie de articole dedicate unor poeţi români contemporani.

Opera literară

  • Fântâni carteziene, laşi, 1980;
  • Câmp negru, Bucureşti, 1982;
  • Arlechini la marginea câmpului, Bucureşti, 1985;
  • Poezii, Iaşi, 1987;
  • Deasupra lucrurilor, neantul, Bucureşti, 1991;
  • Apocalipsă de carton, Iaşi, 1993;
  • Urechea de cârpă, Iaşi, 1993;
  • Mirele orb, Iaşi, 1995;
  • Nevasta lui Hans, Iaşi, 1996;
  • Deasupra lucrurilor, neantul - Au dessus des choses, le neant, ediţie bilingvă, traducere de Emanoil Marcu, Botoşani, 1997;
  • Nouă variaţiuni pentru orgă, prefaţă de Mircea Mihăieş, Iaşi, 1999;
  • Umbră de aur, melancolia, postfaţă de Mircea A. Diaconu, Botoşani, 2000;
  • Suflete la second hand, Bucureşti, 2000;
  • Secol, Iaşi, 2002.

Ediţii

  • Ovidiu Nimigean, Week-end..., Iaşi, 1993.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …