Neutralitatea românească faţă de conflictul balcanic

Încă din 1875 începe prin Balcani o mişcare în ţinuturile slave. Administraţia defectuoasă, vechile sarcini fiscale percepute fără onestitate n-ar fi fost în stare să ridice populaţia din Bosnia şi Herţegovina, cu atât mai mult, cu cât majoritatea erau musulmani. Dar crearea dualismului, cu învierea pentru unguri a amintirii ţinuturilor de vasalitate medievală şi, mai ales, când Ungaria se impune ca factor hotărâtor în Monarhie prin venirea la Ministeriul de Externe a lui Andrassy făcură să se ivească ideea că în aceste locuri străbătute nu odată de armatele regilor ungureşti influenţa, până atunci singura hotărâtoare, a Rusiei ortodoxe ar putea fi înlocuită, pe această altă bază religioasă, a catolicismului, prin aceia a statului Habsburgilor.

Pe când ruşii n-aveau un drum deschis către tovarăşii de rasă şi de religie, şi totuşi Ignatiev proceda ca stăpân în afacerile creştinilor liberi şi ale celor încă „supt jug”, căpătând, cu cinci ani în urmă, pentru bulgari, care încercaseră şi o legătură liberatoare cu biserica Apusului, exarhatul, Austro-Ungaria, aşezată de trei sferturi de veac în Dalmaţia şi ajutată oricând şi de clerul catolic din Albania vecină, dispunea de un întreg corp de funcţionari şi ofiţeri de aceiaşi rasă cu sârbii din acest ţinut bosniac şi herţegovinean.

Dacă atitudinea consilierilor lui Milan Obrenovici, care nu se sfiiseră să afişeze la proclamarea majorităţii lui un iredentism făţiş, mergând până la gândul Unirii cu croaţii catolici care se bucurau de o autonomie râvnită de români, rupsese orice putinţă de înţelegere amicală a Vienei cu Serbia, acel cneaz al Muntenegrului, romantic şi îndrăzneţ, care era privit cu atât mai mult ca adevărata căpetenie a rasei, cu cât guvernarea tânărului vecin din Belgrad se dovedea nesigură, cheltuitoare, mergând spre catastrofa ce se prevedea, se arătă dispus, în ciuda vechilor legături ale ţării sale cu ţarii, să asculte ofertele ce ar veni din aceastălaltă parte, şi Viena era gata să încerce o legătură cu dânsul.

Nikita I se folosi de un conflict de hotar, la Podgorica, între ai săi, vechi vânători de turci, şi între clanurile albaneze vecine pentru a provoca şi întreţinea un conflict de mai multe luni de zile cu Poarta, atrăgându-se atenţia Europei asupra neliniştii din Balcani. Încetul pe încetul, adăugindu-se fierberea din Bosnia şi Herţegovina, lumea politică sârbească şi mai mult chiar decât dânsa, opinia publică din Serbia, urmând tendinţele unui Mihail şi făcându-şi iluzii asupra unei capacităţi militare care scăzuse mult, după judecata agentului român din Belgrad, din vremea aceluia, arătase hotărârea de a merge până la capăt în avântul de liberare a rasei, fără a se teme de un război făcut, numai cu concursul muntenegrean, contra unei armate turceşti, a carii valoare era socotită, fără dreptate, mai ales după înzestrarea cu puştile noi, ca inferioară.

Nu lipseau nici legături noi cu bulgarii, după acelea din vremea lui Rakovski şi planurile garibaldiene de ligă ungaro-slavo-greacă; trebuind să plece la 1873 din Bucureşti, unde publicase ziarul revoluţionar „Svoboda”, şeful bulgar Karavelov răsărea la Belgrad. Milan, care fusese întâi la Viena, mergând şi până la Paris, unde-şi urmase studiile de liceu, făcuse o călătorie de omagiu la Petersburg în momentul când agentul lui Carol I acolo, Filipescu, era considerat de ambasadorul turcesc, pe care Curtea rusească ştiu să-l umilească pentru aceasta, numai ca „un străin de distincţie”. În acel moment ziarele din Belgrad îi strigau: „nu la Constantinopol în pelerinaj, ci în Bosnia şi Herţegovina ca liberator”, iar la Constantinopol se merge doar prin Prizren, Saraievo şi Travnik, ca biruitor.

Totuşi Gorceakov, care recomanda „moderaţie” şi românilor, în ceartă iarăşi cu Turcia pentru încheierea convenţiei cu Austro-Ungaria, sfătui să se părăsească iluziile de a învia pe Duşan şi să se facă, de prinţ, acel greu drum, zăbovit, către suzeran. Oricum, el se făcu, după prezentarea la patronul ortodoxiei, dar înainte de vizita la Bucureşti, în mai, care, faţă de neizbânda discuţiilor din capitala Imperiului Otoman, fu considerată ca o mângâiere şi o satisfacţie şi Milan, îmbrăcat în uniformă de colonel român, şi vorbind româneşte, declara agentului României, Al. Sturdza, că va păstra o amintire recunoscătoare pentru buna primire din partea perechii domnitoare române, pe când Rusia dădea toate asigurările României, iar Poarta protesta contra admiterii la manevrele germane a misiunii româneşti conduse de Florescu.

Încă de la începutul tulburărilor, guvernul austro-ungar făcu să se vorbească de dreptul ce ar avea Croaţia de a-şi adăugi provinciile turceşti răsculate. Prinţul sârb fu invitat la Viena în iunie. Dar, cu toată negocierea unui tratat de comerţ”, se atingea posibilitatea de a crea în Balcani o „secundogenitură” austriacă, cu titlul regal, nu numai pentru Bosnia şi Herţegovina, dar şi pentru Serbia însăşi. La începutul anului următor, diplomaţia austro-ungară merse până acolo, încât protestă printr-o notă contra înlocuirii ministeriului Marinovici. Nu se ajungea cu Viena la încheierea unei convenţii de comerţ ca aceia cu România.

Războiul pentru eliberarea fraţilor sârbi se pregătea făţiş alături de hotărârea insurgenţilor de a nu dezarma până la crearea provinciei autonome, cu respingerea mediaţiei consulare (septembrie), şi proiectele de răspuns la mesagiul tronului încă în 1871 cuprindeau amândouă călduroasa dorinţă a unei conlucrări cu românii. În aceste împrejurări, se produse, ca o strălucită manifestaţie teatrală, pentru a învedera drepturile împăratului catolic şi regelui Ungariei asupra acestor ţinuturi balcanice care de la sine nu puteau să ajungă la linişte şi la aşezare, călătoria în apele Dalmaţiei a lui Francisc Iosif.

În aprilie, el plecase de la Trieste şi, oprindu-se la Zara, era la Bocche di Cattaro în mai. Coborându-se acolo, el acordă o deosebită atenţie cneazului muntenegrean, dovedi cea mai mare favoare lui Sturdza, care fu aşezat cu ocazia banchetului la dreapta Suveranului, apoi, când apăru, primit cu cele mai mari onoruri, Nikita, la stânga. Împăratul-rege, care trata Scupştina sârbească de o colecţie de „oameni ignoranţi”, exprimându-şi nemulţămirea faţă de această ţară care nu trimesese pe nimeni să-l salute, se declara „foarte mulţămit de România”. Deşi avea de dus lupta cu aspiraţiile croate, extrem de neplăcute ambiţiilor ungureşti, Andrassy va răsări, în cursul acestui an, cu un proiect de împăciuire privitor la Bosnia şi Herţegovina.

Călătoria lui Milan la Viena voise să împiedece o acţiune opusă aceleia pe care Serbia era hotărâtă s-o înceapă cât mai iute, pentru propriul ei folos, în Balcani. I se ceruse însă racordarea unei linii sârbeşti ca aceia de la Niş, pe care o acorda Turcia unui consorţiu austriac. Dar se vorbea de apariţia unei flote ruseşti la Raguza, şi, Carol I fiind reprezentat prin generalul Lupu, Milan încheie o căsătorie rusească.

Faţă de această ameninţătoare situaţie în vecini, opoziţia românească rămânea unită în aşa-zisa coaliţie de la „Mazar Paşa”, în care intrau, pregătind demisia din Cameră, Kogălniceanu ca şi Ion Brătianu şi A.G. Golescu, pe lângă ceilalţi reprezentanţi ai liberalilor, dar şi Manolachi Costachi şi Gheorghe Vernescu, fost ministru şi al lui Cuza. În programul din iunie 1875, care declara Adunarea ca ieşită din alegeri silnice, tăgăduindu-i dreptul de a lucra, şi protesta contra „guvernului personal”, „opoziţia naţională” cerea intervenţii mai curând vagi în toate domeniile, fără a uita şi armata, cu precizarea nenorocită că îndatoririle militare au devenit, mai ales pentru populaţiile rurale, o sarcină din cele mai „apăsătoare”.

Iar, în ce priveşte împrejurările de peste Dunăre, asociaţii se înţelegeau pentru a recomanda ca „politică românească” o „politică, de pace”, cu explicaţia că „aşa o voiesc vechile noastre tratate încheiate cu înalta Poartă, aşa o voieşte tratatul de Paris, aşa o voieşte interesul bine înţeles al României”, aşa încât ei „sunt decişi a combate orice politică aventuroasă”, „priveghind” ca, şi faţă de turci şi faţă de Puteri, să se păstreze „o atitudine nepărtenitoare şi amicală”, fără nicio „preferinţă exclusivă”.

Nu se putea o mai mare coborâre a demnităţii statului. Şi aceasta în momentul când domnul se gândi a din nou, întărindu-şi oastea, să înlăture o suzeranitate prin care se îngustau rosturile economice şi se păgubeau cele financiare ale ţării, şi cerea să fie ajutat ca să se rezolve fără vărsare de sânge problema. În acelaşi timp acei care protestau contra „introducerii ruralilor în Colegiul al III-lea”, uitau şi de toate tradiţiile lor demagogice.

În aceste condiţii se anunţă lupta, în ianuarie 1876, pentru alegerile parţiale, a partidului „naţional-liberal”. O criză ministerială se produse în februarie, după un atentat contra ministrului preşedinte, pentru că se dăduse un vot de blam cu privire la un act administrativ, dar în legătură şi cu o interpelare asupra lipsei de formală cetăţenie românească a lui Maiorescu, ocupat de proiectul său de reformă a învăţământului pe bază normală şi primară.

După o scurtă criză, oferindu-i-se puterea lui Dimitrie Ghica, dar acesta-şi cerea la Finanţe pe Mavrogheni, care nu primi, ceilalţi miniştri rămaseră supt prezidenţia lui Lascăr Catargiu, Carp fiind acum la Culte şi Ioan Bălăceanu, fost agent de la Paris, la Externe. Insuficienţa acolo, la Finanţe, a lui Gh. Gr. Cantacuzino şi refuzul lui Mavrogheni de a relua ministeriul deschiseseră drumul la acest departament pentru Ioan Strat, altul din oamenii cu totul siguri ai domnului.

Cum se aflase că Ignatiev ameninţa, în cazul când conflictul balcanic, la a cărui potolire pe baza propunerilor lui Andrassy Poarta declarase că se învoieşte, s-ar potenţa, că trupele ruseşti vor trece Prutul, o notă în acest sens fu expediată de aprinsul Bălăceanu puterilor garante. Nu se va lăsa ca România, care dispune acum de o puternică armată, să mai fie câmpul de luptă intre ruşi şi turci; se va opune rezistenţă oricărei încălcări dintr-o parte sau din alta. Astfel se va păstra neutralitatea, dar cu afirmarea, în această notă, că ţara e „ separată de Turcia şi nu e de loc parte integrantă a Imperiului Otoman, precum îi place Sublimei Porţi să o pretindă, ci a rămas, nefiind cucerită niciodată, în deplina stăpânire a suveranităţii ei”. Cu puterile e gata să colaboreze întru apărarea teritoriului naţional, şi, la o eventuală cădere a Turciei, vrea să păstreze legătura de atârnare cu ele.

De la Viena, unde Costaforu nu voi să prezinte nota, care i se părea inutilă şi provocatoare, Andrassy trimetea sfaturi de prudenţă: nu e vremea de a aţâţa pe turci, cu gândul de a face din Carol I un rege. Şi ambasadorul rus de acolo, Novikov, protesta că i se atribuie Rusiei intenţii pe care nu le-a avut. Şi al Italiei era foarte aspru faţă de această atitudine, arătând că rolul românilor nu poate fi ca al balcanicilor turbulenţi.

Numai ambasadorul Angliei vorbea cu umor de planul ce l-ar avea românii de a luat întâi Bucovina, apoi şi Ardealul, şi nervosul agent răspundea că de fapt se vrea regatul, şi el ar fi fost proclamat acum trei ani de nu ar fi intervenit anume sfaturi, iar ambasadorului otoman i se declara că ţara nu sufere ocupaţie, că ea îşi va lua toate drepturile ce i s-au refuzat, că din locuri de unde au plecat şi românii, turcii vor trebui să se ducă. Generalul Ghica trebui să îmbuneze lucrurile la Constantinopol.

Alături însă, Carp, care provocase în 1875 iritaţie ridicând în Cameră chestia evreiască pentru a-i da ca origine inferioritatea economică a românilor, legea comunală din 1877 dădea dreptul de vot evreilor, iar ceea ce se anunţa la 1816 era în contrazicere cu Constituţia, şi atacase violent pe „semicultul” Brătianu, el obişnuia să spună că ţara e „demibarbară”, începu, ca ministru de Culte, pe linia lui Maiorescu, dar cu sfidătorul său curaj, atacul, aşa de nepotrivit acest[ui] mare moment de primejdie şi îndoieli, contra direcţiei naţionale în cultură şi deci, şi în viaţă.

Pentru dânsul nu exista o cultură strict naţională. „Poporul român s-a trezit în fine după o lungă adormire şi şi-a deschis toate porţile prin care toate ideile puteau să intre... În grăbirea ce instinctiv am avut-o, am aruncat şi ultimul vestigiu al culturii noastre anterioare. Şi aceasta a făcut-o ţara întreagă. Deosebirea între noi nu este alta decât că fiecare şi-a ales cutare sau cutare civilizaţiune occidentală.”

Deşi în aceste cuvinte de luptă se cuprinde recunoaşterea unei culturi care a fost, nu se adaugă nicio condamnare a rezultatului dezastros ieşit dintr-o civilizaţie de împrumut, luată numai pe din afară, şi nicio îndrumare către reluarea unor tradiţii care nu erau cu totul moarte şi de pe urma cărora rămăsese o literatură ce nu se putuse desfiinţa. Însăşi noua literatură de la „Convorbirile literare” era, de altfel, sprijinită pe aceste tradiţii.

În acest timp guvernul lua, în legătură cu împrejurările din Balcani, atitudinea pe care i-o dorea coaliţia. Nimic din fanfara din februarie: România se gândeşte la opera internă ce are de îndeplinit, îngrijindu-se de problemele economice şi culturale, de întinderea căilor de comunicaţie; armamentele Sunt foarte reduse şi au în vedere doar singură apărarea „neutralităţii”. Înaintea haosului de peste Dunăre, guvernul român e şi mai departe numai un „spectator dezinteresat”.

Peste câteva zile se producea însă, pentru că, în faţa relei situaţii financiare ce se dezvăluia, Strat cerea reducerea cheltuielilor pentru armată, demisia generalului Florescu. El lucrase şi mai departe la o grabnică pregătire a puterii militare, ajungându-se la peste 50.000 de puşti, la care ar fi să se adauge de două ori pe atâta, căci domnul prevedea că ar fi cu putinţă să intre în război odată cu primăvara. Dimitrie Ghica se retrăgea tot din cauza propunerilor privitoare la finanţele periclitate, cărora trebui să le se acorde bonuri de tezaur, Strat însuşi şi chibzuitul Teodor Rosetti erau pentru retragere. Astfel, Lascăr Catargiu, combătut în Senat, trebui să ceară dizolvarea acestei Adunări rebele, şi se prorogă şi Camera.

Pe când Milan anunţa vecinului său că el începe războiul liberator, cerând o atitudine de părtinire care i se refuză, societatea românească era tulburată de alegerile pătimaşe, la care, cu ameninţări de revoluţie, participau şi Ion Ghica şi D.A. Sturdza. Rezultatul fu o mare scădere a majorităţii conservatoare. Astfel Lascăr Catargiu trebui să se retragă definitiv.

Dar, pentru a se afirma şi continuitatea şi dorinţa de a influenţa prin pregătirea militară asupra împrejurărilor din Orient, sarcina de a forma un nou ministeriu i se dădu lui Florescu. Fusese vorba şi de Bozianu, de Vernescu. Acesta din urmă îşi şi formase lista, cu Ion Ghica şi Ion Brătianu, la Război, cu D.A. Sturdza, la Finanţe, cu Kogălniceanu, la Externe, cu Epureanu şi foarte tânărul avocat Eugeniu Stătescu, la Culte. Domnul nu putu admite ca în asemenea timpuri un civil să ia Ministeriul de Război.

Ministeriul cel nou, care cuprindea un om aşa de uzat ca Tell, lângă un şir de tineri neîncercaţi, ca Vioreanu, Dimitrie Cornea, Orăscu, iar la Război pe generalul Gherghel, fu bine primit în străinătate, chiar înainte de a declara că înţelege a urma politica desăvârşitei neutralităţi, dar el nu se bucura de niciun prestigiu în interior, pe când coaliţia opoziţionistă cuprindea elementele cele mai populare dintre oamenii maturi ai clasei politice. În Senat episcopii puteau da singuri o majoritate. O nouă dizolvare fu refuzată lui Florescu. Pe când se negocia cu Manolachi Costachi, care punea condiţii în numele aliaţilor săi, preşedintele Consiliului demisiona (25 aprilie).

Astfel se alcătui un nou ministeriu, cu Mihail Kogălniceanu la Externe, cu Vernescu la Interne şi cu Ion Brătianu la Finanţe, dar, încolo, cu notabilităţi de talia lui Gheorghe Chiţu (Ia Culte) şi a foarte tânărului Pherekyde, Războiul fiind încredinţat şefului Statului-Major, Slăniceanu, cu observarea că înarmarea să nu stoarcă ţara! Camera avea să fie dizolvată.

Pentru a treia oară un Cabinet român făgăduia neutralitatea absolută, sprijinită pe tratate, potrivit, de altfel, şi cu însuşi programul coaliţiei. În acel moment, după scenele din Salonic, cu uciderea de o mulţime fanatică a câtorva consuli, Abdul-Aziz era detronat şi ucis. Când marele vizir anunţă aceasta lui Carol I, domnul făcu să se răspundă prin ministrul său de Externe. Şi noile bande bulgăreşti formate în România nu puteau să fie oprite.

Stăpân pe o Cameră absolut supusă, noul guvern făcu să treacă pe alt plan atitudinea României. Astfel se va redacta, după dorinţa domnului, o notă a Iui Kogălniceanu, care, păstrând neutralitatea, înţelegea s-o facă larg plătită de Turcia. Însângerată de atentate şi având, după stăpânitorul maniac care murise, un nou sultan cu mintea tulburată de suferinţele trecutului său.

„Coaliţia” biruise în alegeri, şi ea înţelegea să fi câştigat victoria asupra domnului însuşi, căci în programul de guvernare se va pune că „s-a consacrat principiul salutar că în ţările cu un regim constituţional reprezentativ nu guvernele trebuiesc să creeze majorităţile Corpurilor legiuitoare, ci voinţa liber exprimată a ţării să indice încrederii Măriei Sale alegerea consilierilor săi” şi că „fiinţa şi chiar lupta paşnică a partidelor este constituţional o consecinţă a regimului”.

Se cerea admiterea titlului de România, recunoaşterea agentului român ca membru al corpului diplomatic, primirea consulilor români şi a paşapoartelor române cu drept de jurisdicţie conform capitulaţiilor, delimitarea teritoriului român, inviolabil, în insulele Dunării şi în Deltă, convenţii cu statul român. Se răspunse doar, supt presiunea Puterilor, numai cu neutralizarea Dunării. Dar, pe când în Bulgaria începeau măcelurile, Milan numea generalisim al armatei sale pe aventurierul militar rus Cerniaev, care într-un moment va visa să fie el domn al Serbiei, şi declara Turciei războiul în acelaşi timp cu aliatul său muntenegrean.

Kogălniceanu continuă statornic, în timpul campaniei sârbeşti nenorocite, garantând cu prestigiul său personal, o politică pe care credea s-o poată duce la capăt, ceea ce dovedea necunoaşterea deplină a intenţiilor unor asociaţi întâmplători, care urmăreau stăpânirea exclusivă a partidului lor. El primea laude de la Berlin, unde fusese trimes Maiorescu nu şi de la Paris, şi asigurări din partea lui Giers, ajutătorul lui Gorceakov, prin agentul României la Petersburg. Emil, fiul generalului Ion Ghica: rolul României ar fi să hrănească, eventual să şi adăpostească, o populaţie creştină nenorocită. Lui Andrassy îi punea în vedere o „înţelegere mult mai intimă”, dacă l-ar susţinea în chestia Deltei. Dar el aştepta în zădar ceva de la ceea ce numea, de bună credinţă, dar naiv, „graţiozitatea Sublimei Porţi”: „actul simpatic”; generalul Ghica nu îndrăzni a măcar să prezinte nota ca atare.

Hotărârea însă o avea Kogălniceanu, asigurând pe Milan că se îngăduie trecerea „micilor grupe” în Serbia şi formarea bandelor de ajutor bulgăreşti, dar oprind armele, ceea ce nu împiedeca pe şeful guvernului sârb, Ristici, să observe că prin neutralitatea ei România intră în „oarecare responsabilitate înaintea opiniei publice a Orientului”, şi era vorba să se publice tratatul cu Mihail. Nu numai prinţul sârb, dar întreaga opinie a poporului lui se ridica împotriva României indiferente.

În aceste condiţii se produse energica notă de la 20 iulie (1 august) a lui Kogălniceanu. Se acuzau turcii, nu guvernul, dar „organele subalterne”, de „ororile bulgare”, de care se indigna opinia engleză, se arăta că nici românii, care au (peste 200.000 de fraţi peste Dunăre, nu pot fi indiferenţi, că un „mare partid” se mişcă, şi chiar armata, că neutralitatea ţării e criticată de creştinii din Răsărit, că pornirii de opinie publică nu i se va putea rezista. De ce Europa se interesează numai de soarta evreilor? Ea trebuie să intervină contra barbariilor comise de „armatele Turciei”. Aceasta în momentul când punctele româneşti erau trimese de vechiul duşman de la Externe, Savfet, pe mai târziu, acuma fiind chestii „mai importante”.

Condusă de Rosetti, Camera de partid, indiferentă la orice alta, pornise o acţiune politică înverşunată, culminând, cu toată împotrivirea domnului, dar supt influenţa lui Rosetti, prin darea în judecată a miniştrilor căzuţi, în timp ce la Reichstadt, pe neştiute de această lume de politicieni în fierbere, cu prilejul întâlnirii celor doi împăraţi, Austro-Ungaria şi Rusia încheiau o înţelegere în care se cuprindea în folosul uneia drepturi în Bosnia şi Herţegovina, care nu trebuiau lăsate Serbiei, iar pentru cealaltă înlăturarea ultimei urme a Tratatului de la Paris prin retrocedarea celor trei judeţe basarabene, pe deplin mulţămite, şi în ce priveşte puternicele colonii bulgăreşti, cu blânda dominaţie românească.

În acest timp procedarea preşedintelui Camerei, care făcea să se afişeze darea în judecată, sili pe Manolachi Costachi să se retragă, şi astfel la 20 iulie se instala aproape prin violenţă un nou ministeriu . De altfel şi răspunsul la Mesagiu nu fusese decât un şir de învinuiri aduse domnului rău informat, care impusese ţării „greu încercate” „mutismul” silit faţă de o „politică rătăcită”, din care nu se cruţa niciun domeniu, aşa că el, în scurtul său răspuns, trebui să asigure Adunarea, care vorbea imperativ, că a fost „pururea străin luptelor de partid”, atribuind Corpurilor Legiuitoare doar „un control eficace şi imparţial”; dar măcar programul cel nou, arătând pe scurt ce înţelege a se face, nu întrebuinţa, în redacţiunea cuminte a lui Vernescu, o formă arogantă pentru o ideologie pretenţioasă, ci se arăta că domnul, a binevoit „să admită conlucrarea” politicii liberale.

În ministeriul pur liberal, Ion Brătianu aşezase pe Stătescu la Justiţie, în locul lui Pherekyde, pe D.A. Sturdza la Lucrările Publice; printr-o curioasă concesie, în locul lui Kogălniceanu se instala la Externe neintervenţionistul cel mai îndărătnic, dar şi ministrul cel mai puţin capabil, vechiul fracţionist N. Ionescu. Acesta opri nota Kogălniceanu şi smulse lui Manolachi Costachi o declaraţie, declarând că n-a ştiut de circulara colegului său prin care ataca violent Turcia, că e astfel „un act izolat..., emanat din propria iniţiativă a fostului său coleg”, şi această mărturie fu dată în mâna lui Ion Brătianu.

„Neutralitatea absolută” era din nou comunicată la Constantinopol, cu toată stăruinţa lui Giers de a nu se părăsi, în catastrofa care-i lovise, sârbii, care, la începutul lui august, proclamau, din îndemnul lui Cerniaev, ca să arate ca nu-şi părăsesc revendicaţiile naţionale, pe învinsul şi deznădăjduitul Milan ca rege sârbesc, şi el avu bunul simţ de a refuza, într-o astfel de situaţie, coroana ce i se oferea din mijlocul unei armate care nu-şi putuse atinge scopul.

În adevăr, abia se căpătase, prin intervenţii mediatoare, armistiţiul de mântuire. Căci, la sfârşitul manevrelor din Rusia, împins de formidabila presiune a Bisericii,, a sentimentalităţii feminine şi a panslavismului atât de puternic în Moscova lui Katkov, ţarul, îmbrăţişând pe fratele său, marele duce Nicolae, partizan al războiului, vorbea de „onoarea intactă a ţării sale şi de o „armată care e gata să-şi facă datoria” pentru ca această onoare naţională să fie apărată.

Se încercă, la 15 septembrie, pe când, de altminteri, şi după sfatul lui Andrassy, se lăsau să treacă voluntari şi din Basarabia de Jos, o înviere a punctelor lui Kogălniceanu, şi, în treacăt, turcii păreau să fie dispuşi a ceda asupra aceluia singur care privea titlul unei ţări ce se considera numai „limitrofă” cu Imperiul Otoman, dar starea de spirit la Constantinopolul dominat de ulemalele fanatice era astfel, după victoria câştigată, încât se cerea anexarea, pur şi simplu, a ţărilor vasale, între care şi România.

Dar acuma grija intereselor ameninţate ale ţării era dată pe sama altor oameni decât profesorul de istorie de la Universitatea din Iaşi. Încă din august-septembrie Ion Ghica fusese adus a merge la Constantinopol, în momentul când Francisc Iosif, apărut la Sibiu, era salutat acolo de Ion Brătianu, care am văzut cum fusese socotit până atunci în cercurile vieneze.

Cum Aleksandru al II-lea ţinea în septembrie, la Livadia, un adevărat Consiliu de Coroană cu privire la chestia Orientului, aducând pe moştenitorul tronului, pe Gorceakov, pe ministrul de Război şi, chemând şi pe Ignatiev, Brătianu fu delegat acolo, împreună cu Slăniceanu, Teodor Văcărescu şi un ofiţer, ca să se informeze asupra intenţiilor Rusiei şi în domenii cu privire la care doar Kogălniceanu primise oarecare sugestii, şi anume acelea care se puseseră la cale la întâlnirea de la Reichstadt.

Era momentul când în Serbia reîncepea războiul şi noul sultan, de aparenţă reformatoare, Abdul-Hamid, hrănea mari planuri de refacere a împărăţiei sale, care nu se potriveau de loc cu intenţiile înţelegerii austro-ruseşti. De altfel de la Petersburg se pusese neted întrebarea ce ar avea de gând să facă România dacă împăratul ar începe războiul cu turcii, care i se cerea cu atâta stăruinţă, şi răspunsul fu că nu poate fi vorba decât de simpatii pentru luptătorii de peste Dunăre şi de o „preţuire a prieteniei Rusiei”.

Deşi în discursurile de la 13 februarie şi 28 septembrie 1878, Ion Brătianu va recunoaşte că la Livadia Ignatiev l-a întrebat „în treacăt”, după ce Gorceakcov, întrebat şi el, făgăduise, de ce „ţine aşa de mult la Basarabia”, unde Rusia are nevoie de alte hotare şi se putea aduce declaraţia făcută de Brătianu într-o comisie parlamentară asupra unei conversaţii cu ţarul, căruia i-ar fi spus că România va rezista invaziei şi, dacă, precum i se anunţă, va fi „strivită”, „ne veţi strivi, dar nu ne veţi stima decât mai mult”, dar ştim din Memoriile lui Carol I că Ignatiev i-a vorbit deschis lui Brătianu despre trecerea prin România a trupelor ruseşti, ministrul român refuzând orice discuţie, aşa cum se prezintă propunerea.

Urmă oferta din partea lui Gorceakov însuşi a unei „convenţii militare”, dar se specifica însuşirea ei de a nu fi „politică”, Rusia neconsimţind să recunoască România ca un stat de sine stătător. Brătianu răspunse că pentru aceasta ar trebui ca Rusia să aibă autorizaţia Puterilor. Obiecţia, fără încunjur, a cancelarului rus fu aceia că, în caz de împotrivire, se va considera teritoriul românesc ca făcând parte din Turcia şi putând deci să fie invadat.

În acest caz, ruşii mergând la liberarea fraţilor creştini împotriva unei armate care e datoare a se opune, situaţia morală a Imperiului ar apărea într-o curioasă lumină. Iar Ignatiev se grăbi să explice că bătrânul, foarte bătrânul diplomat, pe care el îl despreţuia, nu trebuie luat cu totul în serios. Acesta isprăvi cu cuvintele de împăciuire că, „dacă va fi război, ne vom înţelege; România nu poate decât să câştige în aceasta”.

Agenţi ai Iui Ignatiev, care continua să lucreze pe sama sa proprie, mai veniră să ispitească la Bucureşti. Astfel un Bieloterkovici, simplu dragoman, un Zolotarev. Cum nimeni nu era dispus să stea de vorbă cu astfel de informatori-spioni, intimul lui Ignatiev, acela care lucra la planul lui de a face „anatomie” imperiului condamnat al turcilor, Nelidov, fu delegat din partea ambasadorului singur, care-şi atribuia acest drept, ca să negocieze un act formal în vederea „eventualităţilor ce s-ar prezintă”. Un Mihai Cantacuzino, cu depărtate rude în România, era adaus emisarului, care el însuşi nu vedea limpede cum, în împrejurări atât de dubioase şi cu nume schimbat, ar putea să lucreze.

Ambasadorul ţarului prezintă această misiune ca o „urmare a conversaţiilor avute în Crimeia” şi ca un răspuns la sugestiile ce a binevoit (Brătianu) să-i facă a parveni acum în urmă”: era vorba de o „înţelegere asupra eventualităţilor prevăzute” şi de „iscălirea convenţiei militare pe care am admis-o în principiu”; el se scuză că n-a venit personal pentru aceasta, subliniind că Nelidov a fost „însărcinat de afaceri”. Şi Ignatiev nu uita să vorbească de „adevăratele interese ale României” şi de „rolul glorios istoric ce e chemată a-l juca în Orient”. În acelaşi timp, de altfel, apărea şi un emisar turc, Ali-bei. Li se răspunse ruşilor că trebuie un mandat formal, măcar de la Gorceakov.

Se căută să se afle cel puţin ce gânduri au ruşii asupra Basarabiei româneşti, şi Nelidov a recunoscut mai târziu înşelăciunea ce se ascundea, în forma cu care a crezut că poate să înlăture temerile româneşti. Asigura, şi era gata s-o puie şi în scris, că „Rusia va îndepărta de la România toate pericolele şi atacurile ce s-ar putea îndrepta asupra ei de pe urma încheierii acestei convenţii şi că ea garantează siguranţa şi individualitatea politică a statului român în marginile lui actuale (ca variantă: „aşa cum e constituită actualmente”), „dacă ar putea fi ameninţată de pe urma trecerii trupelor ruseşti”. Pentru vechile sale relaţii în lumea franceză, C.A. Rosetti e trimes la Paris, şi el încearcă a schimba atitudinea şefului guvernului, Decazes. El încheie cu acest prilej a treia convenţie de comerţ (după aceia cu Rusia).

În acest timp se ţineau la Constantinopol, cu participarea lui Salisbury, şeful conservatorilor englezi, socotit că ar putea să înfrunte cinica brutalitate a lui Ignatiev, şedinţele acelei conferind de la Constantinopol, în care se puneau speranţe mari de evitare a intervenţiei ruseşti cu toate greutăţile ce puteau ieşi dintr-însa. Iar la Londra Ion Ghica intră în legătură cu cercurile diplomaţiei britanice, cărora cerându-li garanţii contra invadării teritoriului românesc şi sprijin împotriva „relei voinţi şi trufiei turceşti”, cu înapoierea braţului Chiliei, odinioară dat Moldovei prin Tratatul de la Paris, le se vorbea de „o ţară întinsă de ţărani latini acuma liberi, având o oaste de 50-60.000 de oameni pregătiţi”, care ar putea fi un zăgaz faţă de elementele tulburătoare ale liniştii Orientului. Şi aici se afirma că nu se va da trecere ruşilor decât dacă ei vin în numele unei Europe a carii ocrotire e datorită României.

În noiembrie, la Moscova Aleksandru al II-lea ţinea însă o cuvântare către nobilime şi consiliul comunal, în care, după laude pentru muntenegreni, nu şi pentru sârbi, se arătă lămurit că, dacă nu se face dreptate coreligionarilor din Turcia, el va recurge la arme. Contra părerii lui Ghica şi a lui Sturdza, domnul şi preşedintele Consiliului, deşi puneau stavilă nerăbdării noului consul rus, Stuart şi se refuzau precizările cerute de însuşi marele duce Nicolae, un prieten, prin colonelul Bobrikov, erau pentru o înţelegere cu Rusia, dar cu asigurări, şi în ce priveşte acea Basarabie care se simţea ameninţată. Vechiul revoluţionar Carada mergea în Apus să caute puşti. Şi o brigadă de cavalerie se desfăcea la Calafat. Se mergea până acolo, încât se căuta să se câştige pentru comandă ofiţeri austrieci în retragere, Traian Doda şi colonelul Urs de Margine.

Încă de pe când Nicolae Ionescu era ministru de Externe, se încercase o înţelegere cu Turcia. Pentru a o pregăti, merse la Constantinopol, cu toate dezminţirile oficiale, acel englez trecut la islam, amestecat în Războiul Crimeii şi rămas în ţara, în legătură cu viaţa ei politică, Lakeman, Mazar Paşa. Într-o scrisoare către ziarul „Presa”, el a povestit apoi că a găsit o bună primire la Midhat şi la Savfet şi că a căpătat un proiect de înţelegere, cuprinzând: admiterea paşaportului român în tot Imperiul, „independenta poştală şi telegrafică, supt oarecare rezerve”, „întinderea dreptului existent de a încheia convenţii vamale cu Puterile limitrofe”, regularea chestiei insulelor Dunării de o comisie turco-română, un „agent politic otoman pe lângă Curtea prinţului domnitor”.

Ali-bei, guvernator de Tulcea şi membru al Comisiei Dunărene, avea să vie la Bucureşti ca adjutant al marelui vizir pentru a semna. El nu cerea o convenţie militară, ci, pentru cazul de război, propunea acest articol: „Sublima Poartă, luând în consideraţie dorinţa României de a apăra teritoriul în limitele şi condiţiile stipulate prin Tratatul din Paris, se îndatoreşte a-i da ajutoare în orice ocaziune, după cererea sa formală; ceva mai mult: a-i trimete, dacă împrejurările ar cere-o, un corp de armată special, compus numai din trupe regulate, între altele, românii ar avea, în caz de necesitate de război, dreptul de a trece în Bulgaria, fără o cerere prealabilă.

Resursele arsenalelor şi depozitelor de arme otomane vor putea fi puse la dispoziţia guvernului român, în condiţii care vor fi fixate ulterior”. Totuşi o ultimă încercare se făcu la Constantinopol prin trimeterea lui Dimitrie Brătianu, a cărui acţiune n-o cunoaştem, în amănunte, dar sensul era potrivit cu punctele cunoscute, cutezând însă a merge şi până la ideea independenţei.

Dar, când Blaremberg, cu obişnuita-i confuzie spirituală, propuse observarea strictă a datoriilor faţă de Imperiul otoman, „Românul” se întreba dacă, putem primi rolul de vasali care luptă contra celorlalţi creştini. În decembrie se creau de două ori atâtea regimente de dorobanţi. De altfel şi Salisbury declara la Constantinopol generalului Ghica, agent al României, că România nu poate fi apărată contra unei invazii de puterile garante şi că trebuie să se asigure ea însăşi, cu propriile ei mijloace militare. Se urma cu căutarea de arme şi cu încercarea de a contracta un mare împrumut la Paris.

Ca o consecinţă a acestei îndreptări politice, acuma făţişe, pe când Vernescu şi Gheorghe Chiţu erau pentru o intervenţie, D.A. Sturdza părăsea guvernul. Era momentul când, împotriva lui Bismarck, care recomanda încheierea, deşi nu imediat, a convenţiei cu Rusia, Andrassy, în continuul duel cu Gorceakov, în ciuda înţelegerii încheiate, recomanda, cu făgăduiala că diplomaţia austro-ungară va interveni la Poartă pentru cererile României, retragerea în Oltenia înaintea armatelor ruseşti ce ar pătrunde în ţară.

Ceia ce grăbi hotărârea României fu lovitura dată, la sfârşitul acestui an al dibuirilor, de Midhat Paşa. Ca să înlăture amestecul îmbulzicios al Puterilor care considerau Imperiul, pe o vreme de nouă efervescenţă naţională şi religioasă, ca un teritoriu de tolerat şi de îndreptat, el convinse pe noul sultan, care dovedea cele mai bune intenţii, că o constituţie ce s-ar da de însăşi Turcia ar pune capăt acestor jignitoare intruziuni.

Redactată în unicul spirit ce se putea aştepta, ea tindea să creeze un singur stat indivizibil, chiar cu cele mai largi autonomii provinciale. Această formă se părea că s-ar putea impune învinşilor războiului neizbutit şi chiar României. Şi ea intră între provinciile de care vorbea întâiul articol, şi, în al şaptelea, domnul ei era calificat de „şef al unei provincii privilegiate”. Se cerură explicaţii şi se căpătă numai un răspuns rece afirmativ. Conferinţei nu-i rămânea decât să-şi înceteze lucrările.

Ultima notă către agenţii români în acest an 1876 cuprindea înainte de toate asigurarea neutralităţii şi stăpânirea Gurilor Dunării. În acelaşi timp însă Camerele erau chemate, dar fiecare deosebit, pentru a nu da impresia unei declaraţii naţionale solemne, în şedinţă secretă, şi se luă hotărârea de a declara la Constantinopol că nu se recunosc prescripţiile Constituţiei otomane, că se protestă contra încălcării unor drepturi asigurate prin tratate europene, aşa că se atinge însăşi legătura cu Puterea suzerană, cele garante având datoria să ia în apărare statul care le datoria alcătuirea lui (21-22 decembrie).

Gata să ajungă la o tranzacţie pe care nu consimţea s-o definească, Savfet, care nu-şi dădea samă de tot ce se schimbase de peste 10 ani la Dunăre, ceru formal ca nota să fie retrasă. În acest caz şi el e dispus să declare că „Poarta n-a avut intenţia, nici direct, nici indirect, să atingă situaţia Principatelor Unite astfel cum reiese din tratate”, se înţelege tot ce se ascunde supt acest nume şi supt această mărginire, „nici să modifice condiţiile de existenţă politică a vreunei ţări care face parte integrantă din Imperiul Otoman”. Şi se răspunse că e de nevoie o „declaraţie formală”, în care să fie vorba în primul rând de capitulaţii. Dar se merse şi până la formula: „Principatele Unite, care fac parte integrantă din Imperiul Otoman, nu Sunt atinse de Constituţie”. Iar Midhat consimţea doar să declare că Poarta a avut totdeauna doar „supuşi moldo-valahi”.

În şedinţa de la 22 decembrie, Ion Brătianu avu unul din cele mai frumoase momente ale întregii sale cariere politice. Respingând atacurile neutralistului, mergând până la turcofilia cea mai absurdă, care se arăta a fi Blaremberg, el declara deschis că „România se află în faţa călcării drepturilor sale pentru care, secole, românii şi-ai vărsat sângele, pe care drepturi, ca să le revendice şi să le apere, generaţiile de astăzi luptă de o jumătate de secol... Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mohamed nu a putut să pătrundă până în munţii României, unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa cu constituţia lui”.

Şi, în cursul acestei cuvântări aşa de avântate, el rostea, chemând pe toţi la greaua datorie care nu se putea înlătura, acesta cuvinte memorabile: „Să nu aşteptăm ajutorul de la nimeni. Experienţa trecutului ni dovedeşte că drepturile cuiva nu se respectă şi nu găsesc apărători la străini decât când acela care le are şi în contra căruia se fac încălcări este un om care are conştiinţa datoriei sale şi e capabil să facă sacrificii pentru a se apăra.

Ei bine, d-lor, eu sunt încredinţat că, dacă noi nu ne-am lăsa a fi distraşi de uri, de pasiuni, de griji himerice, dacă am uita luptele noastre din trecut şi n-am avea în vedere decât situaţia din prezent, dacă toţi am fi într-o unire şi am protesta, arătând Turciei şi Europei că nu poate să ni se răpească niciunul din drepturile noastre decât numai călcând peste corpurile noastre îngheţate, fiţi încredinţaţi că nimeni atunci nu va îndrăzni să treacă Dunărea”.

Se trecu şi peste observaţiile lui Epureanu că în Constituţia lui Midhat trebuie să se vadă numai o simplă formă menită a trece la arhive şi se votă moţiunea care aproba demna hotărâre a guvernului. Ion Ghica iscăli la Senat o altă moţiune recomandând politica „neprovocatoare”. Dar partidul conservator, înduşmănit de moarte cu guvernanţii, începu o întreagă campanie, prin noul ziar „Timpul”, contra politicii activiste, şi între aceia care vor cheltui acolo toată puterea lor sufletească se aşeză, părăsind un biet inspectorat şcolar care-i fusese răpit ca unui aderent al lui Maiorescu, Eminescu însuşi.

Domnul deschisese anul cu telegrame de felicitare către cei doi prinţi sârbi. În acelaşi moment, pe când ţarul amintea agentului român „sfaturile date de el lui Brătianu la Livadia”, adăugind că „n-are a se plânge de România”, el se adresa către ambasadorul otoman cu aceste cuvinte, care arătau destul de limpede ce trebuia să se petreacă în primăvară: „Sper că Turcia va primi hotărârile conferinţei. Dacă le respinge, voi face să cadă toată răspunderea asupra guvernului d-voastră”.

Dar nu era nicio putinţă ca, în starea de spirit a conducătorilor Turciei Nouă şi în aceia a populaţiei, să se ajungă la o primire a propunerilor europene. Răspunsul negativ se şi dădu la 7/19 ale lui ianuarie 1878. Deci toate cercurile ruseşti fără deosebire vor fi pentru o intervenţie, pe care ruşii doreau s-o facă însă cu o misiune europeană, ca îndeplinitori cu sila ai programului propus în acea nenorocită conferinţă.

Faţă de această eventualitate, Brătianu, care nu se credea încă destul de tare ca să meargă aşa de departe, opri pe domn de a-şi pune iscălitura supt convenţia de trecere a oştilor ruseşti Carol I arăta încă de atunci tatălui său că el vrea nu numai să se înţeleagă cu ruşii pentru aceasta, ci să participe la războiul care ar da independenţa ţării sale. Şi, dăruind un spor de tunuri armatei româneşti, marele duce Nicolae vorbea de opera ce ar fi de îndeplinit „în comun”, şi el adăuga că armatele comandate de dânsul au a întâlni în cale „o ţară prietenă, a carii independenţă, autoritate şi bună stare ţineau a o respecta”. Dar şi el întări a că nu poate fi vorba de un tratat politic, ci numai de o convenţie militară.

I se răspunse însă de domn că, deşi armata imperială putea fi sigură că „va găsi totdeauna cele mai mari înlesniri (facilites) în ţara lui, chiar dacă actul oficial ar trebui să fie iscălit în ajunul trecerii ei”, o înţelegere scrisă nu putea fi decât un act politic şi el nu poate interveni decât după ce Europa va fi înştiinţată în toată forma de hotărârea ţarului. Iar consulului Stuart, mai târziu, i se comunică ultima hotărâre: de a încheia în orice formă convenţia, dacă va fi războim.

Încă din ianuarie, Vernescu şi Nicolae Ionescu plecau, dar domnul încredinţa tot lui Brătianu sarcina de a guverna în ajunul celor mai grele hotărâri. Kogălniceanu, nemulţumit cu metodele urmate în urmărirea foştilor miniştri, nu se arăta dispus să ajute la o guvernare atât de grea. Noul ministeriu cuprinse pe D.A. Sturdza la Finanţe, a căror stare era tot aşa de rea, pe Câmpineanu la Justiţie, şi, neputând îndrepta, el demisiona, pe I. Docan la Lucrări Publice; Nicolae Ionescu crezu că se poate întoarce la Externe. Cu o schimbare în Constituţie, Epureanu se declara gata a intră şi el, ca şi Rosetti.

Agenţilor în străinătate le se comunicase că prin această criză nimic nu s-a schimbat în politica externă. Nicolae Ionescu, total neiniţiat în negocierile şi schimburile de scrisori ce se urmase, el publică o lucrare anonimă, L’Etat roumain et la paix d’Orient, asigurase, cum credea, de altfel, şi Andrassy, că nimic nu arată o apropiată invazie rusească. Şi i se răspundea din Viena că tocmai această invazie stă să se producă. Şi, îngrijorat, el întreba pe agentul de la Berlin, dacă n-ar putea să afle „ce înţelege a face Cabinetul din Petersburg cu Basarabia după abrogarea Tratatului de la Paris”.

Dar, pe când informatorii români se legănau cu iluzia că Poarta va ceda destul ca să se poată păstra pacea, din Petersburg se anunţa înainte de sfârşitul lui martie că Rusia nu va demobiliza, că nu va mai face nicio concesie şi că va fi război, cu asigurarea oficială că se va încheia o înţelegere cu România, pentru ca apoi ultimele speranţe să se lege de negociaţiile de la Londra ale lui Şuvalov asupra cererilor Muntenegrului. Dar atitudinea provocantă a turcilor rămânea aceiaşi, şi ambasadorul otoman de la Viena vorbea agentului român de o ocupaţie a ţării rebele. Se putea crede încă de atunci că şi pentru România zarul e aruncat.

Nimic nu părea că stă în calea unei înţelegeri cu Rusia. Întrebat formal în Senat, la 15 martie, asupra intenţiilor ruseşti privitoare la Basarabia, preşedintele de Consiliu, vorbind şi de mai vechi intenţii care ţinteau la anexarea ţării întregi, credea, fără a se înşela pe sine, şi a voi să înşele pe alţii, că poate aduce această hotărâtă afirmare: „Nu s-a vorbit nicăieri de Basarabia, şi nu de la oameni de credinţa noastră, ci de la alţi oameni avem asigurările cele mai pozitive îşi într-un mod afirmativ, - nu zic: oficiale -, că nu s-a vorbit nicăieri, nici la Berlin, nici la Constantinopol, nici la Viena, nici la Petersburg şi nici la Londra pentru reînturnarea Basarabiei Rusiei, şi nici n-a ridicat Rusia acest incident”.

Se încercase a face ca Andrassy să împiedece aceasta, dar de la Constantinopol se răspunse că întâi România trebuie să declare că va păstra neutralitatea faţă de ruşi.Nicolae Ionescu demisiona deci pentru a nu fi ajutătorul în războiul ce era să se deschidă. Ioan Câmpineanu, care-i urmă, înştiinţa, pe agenţii ţării, la 1 (13) aprilie că, deşi rămânând neutri şi opuşi „oricării alianţe şi cooperaţii”, însă numai dacă turcii nu trec Dunărea, ceea ce Andrassy e rugat să încerce a evita, se vor „stabili condiţiile trecerii ruşilor”. Dar Carol I nu vru să ia ultimele hotărâri fără consultaţia, neobişnuită, a fruntaşilor ţării, dar cu părerea de rău că nu se poate adresa şi la foştii miniştri puşi supt acuzaţie.

Sesiunea parlamentară nu dusese la o înăsprire de patimi, deşi urmărirea foştilor miniştri trebuia să ţie la o parte de orice solidaritate naţională, aşa de necesară în acel moment, pe conservatorii de ambele nuanţe, al căror glas nu se auzi în Corpurile Legiuitoare; intervenţiile împăciuitoare ale lui D. Ştirbei, ale domnului însuşi, care invită la o masă de gală pe fostul sau sfetnic la Război, generalul Florescu, nu izbutiră. Dimitrie Ghica interpela pentru a se rupe alianţa cu fracţioniştii moldoveni, pe care-i reprezintă atunci în guvern Nicolae Ionescu.

Dar glasuri din majoritate cereau arestarea preventivă, la care Brătianu se opuse hotărât, a miniştrilor puşi supt acuzaţie. Şi între oamenii dreptei se alcătuia, cu noul ziar „Presa”, o altă grupare, cuprinzând pe Vasile Boerescu şi Vioreanu. Încă din februarie Brătianu cerea şi obţinea dizolvarea Senatului, de la care, în măsurile ce se impuneau faţă de Rusia, putea să aştepte o împotrivire. Ziarul „Timpul” dăduse încă de la începutul lunii vestea convenţiei cu ruşii, şi primul ministru se strecură de la cererea, făcută acolo, în Senat, de a da o dezminţire.

Ştirea răsufla şi în „Petersburger Herald”, care vorbea de un schimb cu Delta, şi din nou Brătianu trebuia să opună o zadarnică denegare, în care se silea să creadă. El vorbea de un „areopag european”, care nu putea să funcţioneze, şi îndoielile care-l chinuiau îi smulgeau, în martie, acest strigăt: „Cred că nu este România aşa de jos căzută ca să consimtă a se rupe o parte din teritoriul ei şi să se dea altora. Prin urmare guvernul Rusiei nu apreciază sentimentele noastre destul de favorabile pentru ca să vină să ni facă o asemenea destăinuire... Încă odată, o repet, nu va fi un singur român care, de bună voinţa lui, ar primi să se rupă o parte din trupul României, şi nu cred că se va găsi un singur român care nu ar fi capabil să facă toate sacrificiile pentru a păstra neatins teritoriul român”.

Dar cea mai mare parte din senatori, cu Dimitrie Ghica şi Ion Ghica, erau pentru a se înlătura, odată cu guvernul, şi Camera care-l susţine. Situaţia ministeriului devenea tot mai grea. Ion Ghica publică o broşură Cugetări politice, pentru neutralitate, Bălăceanu, de la Viena, care vorbise cu Ignatiev, plecat în misiune, era de aceiaşi părere: a merge cu ruşii, numai dacă turcii trec Dunărea. Întrebările făcute acolo, la Viena, ale lui Brătianu se făceau tot mai desperate, şi Andrassy vorbea numai vag că, fără a se opune invaziei, el nu va admite „nici ocupaţie, nici acţiune de guvernământ rusească, nici cea mai mică anexare”. El mobiliza (31 martie).

Consiliul dorit de domn se adună la 1/13 aprilie. Cel dintâi care vorbi fu bătrânul Constantin Bozianu, avocat şi profesor, fost ministru şi preşedinte de Consiliu, factor principal al redactării codurilor. Partizan al „neutralităţii absolute”, el o admitea, cu „trecerea liberă pentru turci ca şi pentru ruşi”, ceea ce însemna admiterea, din neputinţă de a face altfel, a războiului pe pământul românesc, dar el adăuga că se poate spera că turcii, cărora le s-ar putea cere pe cale diplomatică să nu o facă, nu vor căuta lucrul; pe acest sfătuitor îl îndemna şi teama unei biruinţe a panslavismului.

Manolachi Costachi era şi el de părere că ruşilor să le se dea voie a trece, pe baza unei convenţii sau ba, dar fără cooperare cu dânşii. Dimitrie Ghica rămânea aşa de mult legat de Austro-Ungaria, care ar trebui neapărat să fie întrebată, încât propunea să se ceară acestei Puteri, „cu ştirea Europei, ocuparea României de oştirile ei, spre a împiedeca trecerea oricării oştiri străine”, iar, în caz de nu se capătă de aceşti vecini mandatul european sau ei înşii refuză ocupaţia cerută, „să facem ceea ce interesul nostru ni va dicta”, fie şi iscălind convenţia cu ruşii.

Tot la Austro-Ungaria voia să apelăm Al. G. Golescu, care se ţinea de litera unor tratate pe care nimeni nu mai era dispus să le respecte. Ea, Austro-Ungaria, ar putea să reţină pe turci şi, geloasă de ruşi, „nu poate decât s,ă aibă bune intenţiuni spre a ne ocroti. Iar, clacă nu se poate, să se încheie convenţii şi cu ruşii, dar şi cu turcii!”. În sfârşit Ion Ghica, recomandând „neutralitatea perfectă”, admitea ca turcii să ocupe unele puncte pe malul stâng al Dunării pentru apărarea lor, căci altfel ei ar bombarda oraşele din faţă. Dar şi el e sigur că, în pornirea ei contra ruşilor, Austro-Ungaria va alerga cu armele ca să ne apere de încălcare.

Nu fără mirare vedem pe însuşi Kogălniceanu, supărat de dizolvarea Senatului şi de politica internă a guvernului, propunând ca la Viena să se ceară o acţiune pentru a opri pătrunderea turcilor, cărora le s-ar cere să respecte neutralitatea punctelor ocupate de trupele româneşti, la Calafat şi aiurea. Ruşii nu pot fi împiedecaţi de a trece, şi o convenţie pur militară s-ar putea încheia cu dânşii, dar nu şi o înţelegere politică.

Aceasta şi de frica elementului slav de peste Dunăre şi pentru că „Rusia victorioasă ar popri Basarabia ce i s-a luat prin Tratatul de la Paris”. Singur Rosetti, prevenind ca turcii ar putea să aibă o purtare sălbatecă şi observând că Puterile au părăsit România, afirma numai că e necesară convenţia, fără a o defini, cu condiţia ca „ruşii să ni respecte integritatea teritoriului”.

Printr-o notă scrisă, Câmpineanu e de părere că nu se poate opri trecerea ruşilor, care ar trebui sa fie mărginită printr-o convenţie, dar colaborarea îi pare imposibilă. Numai în raportul consulului englez se cuprinde opinia lui Brătianu că e indispensabilă convenţia, România neputând să se opună, că trebuie luate măsuri la Dunăre contra unei încercări a turcilor de a trece şi că, în relaţiile cu ruşii, e de evitat „ca România să aibă vre-un. prejudiciu, fie în prezent, fie în viitor”. În seara aceia încă, domnul primea pe ofiţerii ruşi trimeşi de marele duce Nicolae şi lua măsuri nu numai pentru trecere, dar şi pentru o acţiune comună, armata românească trebuind să fie în Oltenia aripa dreaptă a acţiunii militare ce sta să se dezlănţuie.

Peste trei zile, pe când trupe plecau spre Calafat, Kogălniceanu, care primise portofoliul Afacerilor Străine, ţinut provizoriu de Câmpineanu, căpăta pline puteri pentru a iscăli convenţia de trecere. Cum ţarul se îndrepta spre Chişinău, Carol I vru, o clipă, să meargă până acolo pentru a-l saluta, afirmându-şi astfel politica, dar Kogălniceanu îl făcu să se oprească pentru a nu fi acolo în clipa chiar a declarării războiului; Kogălniceanu va explica la Chişinău altfel această oprire: se produsese temerea că „20.000 de cerchezi” stau să treacă Dunărea şi domnul nu poate să aibă aerul că fuge la ruşi, şi Bălăceanu îi arăta ridicolul unei astfel de temeri.

În alt ton decât până atunci, marele vizir care înlocuise pe Midhat trimes în exil, cerea în acest moment domnului o înţelegere pentru apărarea împreună cu trupele otomane a teritoriului care e socotit acum ca un singur Principat, fără a voi să-i dea un nume. I se răspunse, că unui ministru, „constituţional şi parlamentar”, nu de domnul însuşi, ci de ministrul de Externe, că hotărârea va fi supusă Camerelor, care singure au să hotărască.

Acestora voia să le supună Brătianu şi convenţia de trecere, dar, fără să aştepte un astfel de act, care ar fi avut caracterul politic ce se voia evitat la Petersburg, trupele ruseşti trecură Prutul. În proclamaţia adresată către locuitori, se înnoiau, din nenorocire, formulele, jignitoare pentru şeful statului, ale vechilor ocupaţii. Se amintea sângele vărsat de ruşi pentru liberarea acestor ţări. Şi se ordona trupelor intrate în ţară să ajute la nevoie contra turcilor pe „români”.

Ţarul însuşi, scriind domnului, din Chişinău, îl asigura doar, cerându-i un „concurs” care nu era cel militar, de „interesul tradiţional şi statornicul sprijin al Rusiei”. Numai marele duce Nicolae, care era de altă părere, sugera lui Carol I „posibilitatea de a ne înţelege asupra operaţiilor armatelor noastre”, ceea ce încă odată nu era o ofertă de colaborare, dar în acest sens se vorbea generalului Ghica, trimes să-l găsească la Chişinău.

Dar şi ţarul credea că trebuie să adauge că ai săi „mai mult decât odată şi-au vărsat sângele pentru aceiaşi cauză”. Din partea lor, şi contra voinţei domnului, Consiliul de miniştri retrăgea trupele româneşti de la Dunăre şi, neţinând samă de o convenţie nevotată, supunea pe soldaţii ruşi tarifului obişnuit pentru oricare călători. În „Monitor” apărea înştiinţarea că fără hotărârea Adunărilor nu se vor lua îndatoriri faţă de armata intrată cu de la sine putere pe teritoriul românesc.

La 14 aprilie apoi, mesagiul arăta o ţară pe care Puterile garante au lăsat-o în sama sa proprie şi adăugi asigurarea că nu vor intra oşti străine în capitala ei. Rusia, care a făcut să se calce graniţele, nu e decât ea însăşi una din aceste puteri şi ea a dat toate asigurările că se va respecta integritatea teritorială a României. Rămâne acuma ca toţi sa se unească întru apărarea drepturilor patriei. Dar şi atunci, când era cea mai imperioasă nevoie de concursul, sincer şi devotat, al tuturora, Rosetti, căruia i se ceruse neapărata condiţie a anulării procesului conservatorilor, refuză neted, în fanatismul său de partid.

Guvernul se arătase decis să nu se amestece în război. Când generalul Ghica fu rechemat de la Constantinopol pentru a merge la Petersburg, unde va rămânea în tot timpul războiului, el avea întâi ordin să-i arate lui Savfet, care nu-şi putea ascunde ce e pe cale de a se petrece, că se va vorbi numai cu Gorceakov pentru ca, în cazul unui conflict armat între Rusia şi Turcia,,să ni se evite nenorocirile unui război pe teritoriul nostru”.

În circulara sa din 4/16 aprilie Kogălniceanu, arătând că a cedat, primind Externele, şi unei cereri din partea domnului însuşi, se referi la ideile sale cunoscute pentru ca să afirme că, în neutralitatea ce se va menţinea, o să se evite primejdia arătată mai sus. Iar Brătianu însuşi arăta lui Bălăceanu de la Viena că doreşte asigurarea de către ruşii înşii a neutralităţii României. Şi agentul român stăruia să nu se părăsească atitudinea lui Câmpineanu, care căpătase din partea lui Andrassy o asigurare care altfel se va pierde.

În sfârşit, Kogălniceanu făcea cunoscut prin circulara din 5/17 aprilie către agenţii români că numai dacă turcii atacă, „vom fi siliţi a lua sfat de la desperarea noastră”. Dar, atingând chestia colaborării într-o scrisoare către generalul Ghica, el se temea că ea ar putea să îndârjească pe Andrassy. Camera va primi, cu 79 da voturi contra 22 sau 25, la 16 aprilie, convenţia, iar Senatul o făcu (40 de voturi contra 10), numai după opoziţia hotărâtă a lui D. Sturdza, a lui Carp, a lui Epureanu. La Cameră, I. Brătianu spunea frumos că românii nu au făcut niciodată cu înalta Poartă tratate prin care să se oblige a merge alături cu dânsa în contra creştinătăţii”.

Din partea turcilor, vorbind de „Principatele Unite”, Savfet denunţa la 20 aprilie votul acesta al Parlamentului românesc, nu numai acuzând, foarte dur, pe „principele Carol” şi guvernul lui, ci şi explicând actele lor ca fiind supt presiunea oştilor ruseşti încălcătoare şi scuzându-se că n-a propus la Conferinţă recunoaşterea „neutralităţii permanente” a ţării, dar observa că pericolul ar fi putut fi înlăturat dacă, potrivit cu Tratatul din Paris, s-ar fi conlucrat militar cu oştirile otomane. Agenţii României în străinătate, departe de a susţinea hotărârea luată, se grăbeau să proteste contra ei, semnalând impresia rea ce a produs-o în ţările unde erau acreditaţi. Generalul român din Ardeal, a cărui conlucrare se ceruse, se refuza „aliaţilor” Rusiei.

Dar şi răspunsul la mesagiu al Camerei se ţinea tot pe linia neutralităţii, invitând guvernul „a feri ţara de orice conflicte cu oricari din vecinii ei” şi a se mărginii la o simplă acţiune de apărare. Domnul însuşi nu mergea mai departe decât acest program, deşi cele dintâi ştiri despre bombardările malului stâng începeau să-i parvină. Senatul fu mai energic, puind în perspectivă cea mai hotărâtă apărare a teritoriului în caz de atac turcesc, şi el nu uita să menţioneze asigurarea din partea ţarului că se va respecta integritatea acestui pământ. Şi, acuma, răspunsul domnesc arăta că, „fără ca de pe ţermurile noastre o singură puşcă românească să se fi tras, oraşele şi satele noastre, pe jumătate pustii, încep a fi devastate”, ca la Reni, la Brăila, la Olteniţa.

Îndată şi la Calafat, unde însă le se răspunsese, acest singur punct având trupe româneşti de pază, că monitoarele de pe Dunăre întră în porturi şi capturează, ca la Bechet, şi nu se uitau nici cerchezii lui Kogălniceanu. Dacă „nu ni se va ţinea samă de moderaţiunea noastră”, adăuga el, „vom fi siliţi a răspinge forţa prin forţă” şi oastea românească nu se va arăta nevrednică de vechile ei tradiţii. Astfel. Carol I lua comanda trupelor sale. El ar fi dorit încă de atunci colaborarea cu armata rusească, dar răspunsul dat de Gorceakov generalului Ghica fu deosebit de brutal: „Rusia nu ţine la cooperaţia României şi n-o sfătuieşte la aceasta”. Dacă începe războiul peste Dunăre, ea însăşi va purta cheltuiala, şi trupele româneşti vor trebui să intre supt comanda rusească.

Un pas mai departe era să fie făcut însă îndată după votarea convenţiei. Înainte de sfârşitul lunii, Bălăceanu putea să comunice declaraţia „confidenţială” a lui Andrassy că „independenţa noastră nu este întru nimic contrară intereselor Austro-Ungariei. De fapt, proclamarea ei de Camere, cu siguranţa că această încălcare a tratatului din Paris nu va fi acceptată până la un nou congres de către Puteri, devenise necesară, nu numai pentru a încălzi o opinie publică aşa de puţin pregătită cu primejdiile şi riscurile unui război, încât boierimea se gândea la un nou exod spre Braşov, ci şi pentru a împiedeca pe ruşi de a sfâşia teritoriul unei ţări pe care ei o considerau într-adevăr tot ca o provincie a Imperiului Otoman.

Domnul vasal nu mersese să întâlnească pe ţar la laşi, unde acesta apăruse rece, distant, chinuit de gânduri, temător de siguranţa sa personală; numai stăpânitorul unei ţări care se libera prin însăşi voinţa ei, cum prin voinţa ei, odinioară, se închinase, putea, în astfel de împrejurări, să se înfăţişeze cu demnitatea cuvenită şi cu tot simţul misiunii sale.

Trebuia însă întâi să se constituie puterea militară capabilă să sprijine această independenţă pe care de atâta timp o râvnise domnul. Înainte de începutul lui mai, când încă nicio acţiune serioasă nu pornise din partea ruşilor, el dispunea de 50.000 de oameni de prima linie, cu 70.000 de rezerve, şi avea la îndemână 180 de tunuri de bună calitate. Comanda o aveau, pe lângă Slăniceanu, fostul ministru înlocuit prin generalul Cernat şi trecut din nou în fruntea statului-major, generalii Mânu, Lupu şi Radovici, coloneii Logadi, Miluţă Cerchez, moldoveni, şi Al. Anghelescu.

Unii ofiţeri luptaseră la Rin în 1870-1, în Algeria, în Războiul de Secesiune al Americei de Nord. Ofiţerul de marină Murgescu va avea o parte însemnată în cufundarea monitorului, a „barabaftei” de la Brăila de către ruşi. Se releva de străinii veniţi pentru informaţii rezistenţa admirabilă a oamenilor, voioşia lor, artileria superioară aceleia a unor oştiri europene.

Hotărârea se apropia. Răspunzând unei interpelări prin care se cerea imediata proclamaţie a independenţei, Kogălniceanu arunca, la 30 aprilie/12 mai, o largă privire istorică asupra rostului nostru în Orient, unde avem a transmite civilizaţia Apusului, asupra situaţiei create prin actele diplomatice, asupra ambiţiilor tinerilor turci, care nu înţeleg nici ce admiteau oamenii Tanzimatului. Neputând să rămână fără interes la redeschiderea chestiei Orientului, nici fără simţire pentru suferinţele creştinilor din vecinătate, părăsită de o „Europă” la care se făcuse recurs, România s-a găsit, prin încheierea convenţiei cu ruşii, înaintea agresiunii otomane. E în primejdie însăşi Unirea.

Dar el întâlnea hotărâta împotrivire contra ideii de a se rupe în acel moment legăturile cu Poarta din partea lui Ion Ghica şi a lui Nicolae Ionescu, contrar, cu argumente scoase din fabulă, al oricărui amestec în lupta celor doi „giganţi”. Respingând argumentele celui cu „urechea ateniană”, Brătianu prezintă şi pe Reşid, Aali şi Fuad ca duşmani ai aspiraţiilor româneşti, deşi prin metode personale deosebite, şi el credea că poate să afirme încă odată că fără intervenţia personală a lui Napoleon ostile turceşti ar fi trecut Dunărea în 1866.

O astfel de atitudine nu trebuia luată faţă de nu popor care nici ca stat nu e o creaţiune a Tratatului din Paris. „Naţiunea română este ea oare o societate anonimă, privilegiată de cele şapte puteri, ca, atunci când privilegiul s-ar ridica... existenţa ei să fie periclitată?... Oare România este o configuraţie convenţională care rezultă numai din convenienţele puterilor Europei?... În România, oriunde vei pune piciorul, dai de un morman frământat şi plămădit cu sângele a sute de generaţii româneşti; fiecare vâlcea, fiecare râu, fiecare colină a României are suvenirii de fapte eroice care fac ca pământul unei ţări să primească întipărirea naţiei şi să devie astfel proprietatea, patrimoniul ei... Fiinţa noastră trebuie să o căutăm în bărbăţia noastră.”

Nu se putea vorbi, într-o mai frumoasă formă, cu o mai nobilă mândrie, de un om cu sufletul într-adevăr mare, mult superior şi mediului prietenilor săi, Şi în acest simţ pentru mistica brazdei neamului Sunt aceleaşi accente ca şi în ce ştia să puie pe buzele lui Mircea ctitorul, care strigă lui Baiazid că împotriva puterii lui se ridică duşmani „râul şi ramul”, marele poet, care, în acel moment, la „Timpul”, era însă adus să apere politica de supusă neutralitate, lovind în liberalismul gol de imitaţie străină.

Nu mai era deci vorba „să realizăm aci, în ţara noastră”, urma Brătianu, „doctrinele amicilor păcii”. Şi la observaţiile că armata ţării e lipsită şi de hrană, el opunea că „oştirea noastră are ce mânca în sensul naţiei romane”. Camera admitea prin moţiunea ei că „recunoaşte starea de război ce este creată României prin însuşi guvernul otoman”.

Într-un Consiliu la 6 mai domnul cerea deci proclamarea independenţei, înaintea căreia Kogălniceanu ar fi şovăit. Pentru a se îndemna la aceasta el avea înainte atitudinea perfect satisfăcătoare a ruşilor, care, până la sosirea lui Gorceakov şi Ignatiev, duşmani ai colaborării şi cu sârbii şi cu românii, cereau cu stăruinţă ca armata lui Carol I să ajute ostile lor, pe care le declarau neîndestulătoare. Marele duce Nicolae, care sosia la Ploieşti, cu trupe puţine, slabe, fără entuziasm, punea pe comandanţii săi supt ordinele rudei din România, soţia lui, o prinţesă de Oldenburg, era vara primară a doamnei, le ordona să prezinte raportul şi să aclame familia domnitoare din ţara care-i primise.

Domnul român făcu rezerve, deşi se arăta gata şi de a păzi în aşteptarea ruşilor Dunărea la Olteniţa şi la Giurgiu, pentru ca pe urmă numai să se concentreze oastea în Oltenia, şi era gata şi de trecerea Dunării pe o linie proprie, sprijinită pe râul Iskăr. Comandantului suprem rus, oferindu-i Cotrocenii ca popas, i se refuza la Bucureşti escorta şi arborarea drapelului.

Carol I făcu vizita sa marelui duce la Ploieşti în ziua de 2, şi răspunsul, care i se anunţase de la început, avu loc la 3; revenind la Cartierul general rus în ziua de 7, se fixară acolo şi amănuntele unei colaborări posibile şi în Bulgaria, un întreg corp bulgăresc, din Rusia şi din România, aflându-se acolo, la Ploieşti. Generalul Nepokoiciţki, unul dintre ofiţerii de la 1849 în Principate, cerea să lucreze cu comandanţii români.

În aceste condiţii, la 9 mai se provoca interpelarea lui Fleva, care trebuia să preceadă recunoaşterea făţişă a independenţei pentru a fi adusă oficial la cunoştinţa Puterilor, ceea ce rezulta formal din admiterea stării de război. Fără a-şi ascunde că numai după război s-ar putea cere acelor puteri ca noua situaţie a României să fie recunoscută, Kogălniceanu admitea că independenţa de fapt există. Data aceasta nu fu nici un vot împotrivă, dar Nicolae Ionescu ţinu să fie, cu încă doi, pentru abţinere.

A doua zi, la serbarea dinastiei, preşedintele Consiliului îşi aduna toate argumentele pentru a saluta, pe temeiul acestei solemne hotărâri naţionale, pe Carol I ca suveran al unei ţări libere şi înarmate pentru apărarea dreptului ei. „Ne dezlipim astăzi”, declara el într-o formulă hotărâtă, de romană siguranţă, „ne dezlipim astăzi cu totul şi pentru totdeauna de Turcia”, căreia i se face făţiş războiul, fără „aspiraţii aventuroase”, dar cu intenţia nestrămutată de a se păstra tot ceea ce posedă ţara în „margenile ei actuale”, ceea ce era şi pentru Rusia o înştiinţare.

Alături de Cameră, Senatul, care votase unanim independenţa, prin gura lui Dimitrie Brătianu, în expresii mai călduroase, dar mai puţin fericite, exprima aceleaşi sentimente, ca şi în numele bisericii, primatul Calinic Miclescu. Răspunsul domnului se feri să facă alte precizări decât aceia, în adevăr bine venită şi complet justificată, că s-au rupt numai „acele legăminte, rău definite şi fără temei, care se numiau în Constantinopol suzeranitate, pentru Bucureşti vasalitate” şi care nu corespundeau principiilor unei epocii care nu admite decât liberele raporturi între naţii şi ţări libere.

De altfel, deşi rezervat faţă de această hotărâre a independenţei, marele duce, care se instala la Cotroceni, venea să felicite la Bucureşti şi lua parte la toate actele solemne din acea zi memorabilă.