Neoliticul târziu (circa 2800-1900 î.Hr.) pe teritoriul României

În această nouă etapă, comunităţile tribale locale au atins cea mai înaltă treaptă a orânduirii comunei primitive, când triburile neolitice de pe teritoriul tării noastre au cunoscut şi o stare economică mai bună. În domeniul forţelor de producţie se constată un mare avânt. Creşterea productivităţii muncii şi a producţiei, având drept urmare crearea acum a unor rezerve sporite de produse, au generat lupte intertribale urmate imediat şi în chip necesar de apariţia aşezărilor întărite cu şanţuri, ca cele de la Cucuteni, Hăbăşeşti, Truşeşti, Vidra, şi uneori şi cu valuri de apărare, ca la Sălcuţa.

Contactul cu comunităţile ariei egeo-mediteraneene - care trăiau în forme de viaţă mai dezvoltate, caracteristice epocii bronzului - cât şi cu triburile de păstori nomazi din stepele nord-pontice, a accelerat ritmul dezvoltării triburilor de pe teritoriul României. Pătrunderea progresivă a uneltelor de cupru a fost un alt eveniment important în dezvoltarea forţelor de producţie.

Comunităţile din epoca neolitică târzie de pe teritoriul României trăiesc din nou în cadrul unor arii geografico-culturale vaste. În locul fărâmiţării culturale din etapa anterioară, iau naştere, pe vechiul fond şi printr-un proces autohton de dezvoltare, arii culturale mari. Aceasta este epoca ceramicii pictate. Acum se dezvoltă, în decursul celor trei faze ale lor, culturile Gumelniţa, Sălcuţa, Cucuteni, cultura cu ceramică pictată de tip Petreşti, precum şi cultura Decea Mureşului.

Prin etapa târzie a neoliticului se înţelege o perioadă în care majoritatea formelor de cultură materială aparţin din punct de vedere tipologic neoliticului, dar alături de ele, apar forme cu totul noi. În unele regiuni, nu prea îndepărtate de acelea ale României, ca în Grecia şi Macedonia, de pildă, se şi trecuse la epoca bronzului. Fenomenul dezvoltării inegale este acum general în Europa, întrucât creşterea forţelor de producţie din neoliticul vechi şi din cuprinsul etapei de care vorbim aici nu a avut pretutindeni acelaşi ritm şi aceeaşi intensitate. De aceea nici pe teritoriul patriei noastre purtătorii diferitelor culturi din neoliticul mijlociu nu au trecut în acelaşi timp la etapa următoare.

Se constată că purtătorii culturilor dinafară arcului carpatic, care se găseau în contact mai strâns cu aria balcano-egeo-anatoliană, au trecut mai repede la formele superioare ale neoliticului târziu. Pe fondul vechilor culturi se constituie acum alte unităţi. Procesul de formare a culturilor acestei etape nu s-a petrecut totdeauna numai pe teritoriul României. Deşi deosebite prin structura lor intimă, fapt care se datorează în primul rând lipsei unui fond omogen care să fi stat la baza genezei lor, cât şi chipului felurit al desfăşurării procesului genetic - totuşi aceste culturi se înfăţişează în totalitatea lor cu trăsături unitare, care se manifestă deopotrivă şi pe plan social. De data aceasta s-a ajuns la o închegare şi mai strânsă a comunităţilor tribale, mai ales începând din a doua jumătate a etapei.

Dezvoltarea generală a forţelor de producţie a dat posibilitate omului să folosească tot mai mult resursele naturale ale mediului înconjurător. Populaţia a crescut. Tehnica de prelucrare a uneltelor din piatră şlefuită se perfecţionează. Numărul acestor unelte sporeşte foarte mult faţă de trecut. Toporul perforat se generalizează, dar nu a dispărut nici toporul plat trapezoidal, care, dimpotrivă cunoaşte tocmai acum cea mai mare răspândire a sa. Utilajul de silex al unor culturi, cum este de pildă acela al culturii Gumelniţa, este de o rară bogăţie oglindind parcă o adevărată „renaştere” a unei tehnici moştenite dintr-un trecut foarte îndepărtat. Acelaşi proces de diferenţiere se constată şi la uneltele de corn şi os.

Încă dintr-o perioadă mai avansată a neoliticului mijlociu începuseră să apară obiecte de cupru mărunte. De data aceasta însă se răspândesc unelte grele de aramă, care au început să capete o însemnătate economică, aşa cum au fost toporul în formă de daltă sau pană şi toporul-ciocan cu gaură de înmănuşare, pe care le adoptă comunităţile culturii Decea Mureşului şi ale marilor complexe culturale strâns înrudite între ele, Gumelniţa şi Sălcuţa, şi a căror arie de răspândire depăşeşte cu mult teritoriul României.

Tot în etapa respectivă se creează toporul cu tăişul vertical şi gaură de înmănuşare, care va avea apoi o largă folosire în epoca bronzului din aceste părţi ale Europei. Cea mai timpurie apariţie a acestui tip de topor a fost semnalată în nivelul culturii Cucuteni B de la Sărata Monteoru, unde s-a întâlnit în asociere cu toporul cu două braţe. Tot în aceeaşi arie îşi fac apariţia şi pumnalul de cupru şi un fel de cuţit-brici, răspândit în culturile Cucuteni, Gumelniţa şi Sălcuţa. Se lucrează din cupru în această vreme şi diferite podoabe. Prezenţa din ce în ce mai numeroasă a uneltelor de cupru duce la presupunerea că în etapa respectivă au putut fi. folosite unele zăcăminte de cupru nativ din spaţiul carpato-danubiano-balcanic.

Paralel cu cunoaşterea cuprului şi în parte chiar legată de aceasta, se răspândeşte folosirea aurului pentru diverse podoabe. Purtătorii culturii Gumelniţa, se dovedesc a fi avut destul de numeroase podoabe de aur, ca şi aceia ai culturii Decea Mureşului. Meşteşugul casnic al olăritului atinge acum şi el un înalt nivel. Cel mai important progres realizat în acest domeniu este folosirea pe scară largă a cuptorului cu reverberaţie pentru arderea oalelor în cameră închisă. La baza splendidei ceramici pictate a culturii Cucuteni stă această invenţie.

Numărul relativ mare al fusaiolelor de lut şi al greutăţilor de la războiul vertical de ţesut dovedeşte iarăşi că şi torsul şi ţesutul au luat în această vreme o mare dezvoltare, care a fost desigur determinată şi de intensificarea progresivă a creşterii animalelor domestice. Aceasta începe să dobândească o importanţă din ce în ce mai mare, fără însă ca în cursul etapei neoliticului târziu să se ajungă la modificarea raportului dintre cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, în favoarea celei din urmă. Se constată însă o oarecare creştere a procentului animalelor de turmă. Producţia epocii îşi păstrează totuşi caracterul mixt, cu cele două ramuri economice principale: cultivarea plantelor şi creşterea animalelor.

Creşterea generală a forţelor de producţie, datorită perfecţionării şi diferenţierii vechilor unelte, dar mai ales prin însuşirea unor tehnici şi experienţe noi, a dus la satisfacerea nevoilor crescânde ale colectivităţii. Schimbul de produse între comunităţi rămâne tot întâmplător, ca şi în stadiile anterioare. Dezvoltarea şi perfecţionarea uneltelor, numărul lor relativ mare, cât şi olăritul bazat acum pe cunoştinţe tehnologice superioare faţă de trecut, presupun existenţa în această vreme a unei vremelnice diviziuni a muncii. Cei înzestraţi cu o asemenea îndemânare deosebită „lucrau probabil pentru întreaga colectivitate”.

Întărirea aşezărilor cu şanţuri de apărare şi uneori prin şanţuri şi valuri de pământ se realiza prin efortul coordonat al întregii comunităţi, care încă îşi păstrează coeziunea, deşi, mai ales către sfârşitul etapei, începe să se accentueze tendinţa de slăbire a legăturilor gentilice. Perfecţionarea crescândă lucrării pământului, a creşterii animalelor şi a dezvoltării meşteşugurilor casnice au determinat cu vremea schimbări în relaţiile sociale, în sensul că premisele procesului trecerii de la filiaţia în linie maternă la filiaţia după tată se pun în această etapă. Ceea ce va urma apoi reprezintă o perioadă în care comunităţile neolitice de pe teritoriul României, ajunse până atunci pe cea mai înaltă treaptă a organizării gentilice matriarhale, vor intra într-un nou ritm, mai accelerat, al dezvoltării lor social-economice.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …