Negru şi aur (Salon al Iadului). Isnoave vechi (La [Livedea cu nuci] Viişoara), de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Negru şi aur (Salon al Iadului), Isnoave vechi (La [Livedea cu nuci] Viişoara) şi o serie de texte mai scurte, reunite de primul editor al Operei lui Mateiu Ion Caragiale sub titlul informativ «Notiţe pentru Craii de Curtea-Veche», la care am adăugat alte două fragmente reduse (Nella şi ... arză-l focul Bucureşti), nu şi fragmentul în limba franceză despre Curţile vechi, reprezintă zestrea postumă a textelor literare mateine, elaborate la diferite date, între 1906 şi 1912, în orice caz anterioare redactării finale a Crailor de Curtea-Veche. Aşa cum se înfăţişează aceste vestigii de proză, păstrate cu grijă de scriitor, fie pentru că îi plăceau, regăsindu-se într-însele, fie unde nu dispera să le folosească într-o împrejurare - eventual într-o reluare a Odraslei regilor -, ele ne oferă un excelent prilej de analiză în domeniul eboşei, care spune multe asupra fazelor de laborator ale creaţiei unui scriitor, mai cu seamă a unuia atât de aplecat asupra stilului.

Analiza textelor învederează că, iniţial, Mateiu I. Caragiale se gândise la un roman istoric sau cu predominanţă istorică, în care să povestească mărirea şi decăderea, creşterea şi vestejirea arborelui Măgurenesc, familie boierească înrudită cu casele domnitoare. O notiţă marginală ne indică întinderea în timp a acţiunii: 1656-1907. Lucrurile nu sunt clare, fiindcă nici unul din fragmentele râmase nu se petrece în trecutul istoric, ci în anii din jurul lui 1907. Ar rămâne ipoteza că am fi asistat la sfârşitul unei familii vechi de un sfert de mileniu, prin stingerea ultimei odrasle, Mihnea al IV-lea, sau plecarea Anei Măgureanu, cu trenul, în străinătate.

Celelalte personaje, domniţa Mara, o domniţă Smaranda, un Georges III, Nella, o Păună, un Iancu Mitan, nu prind contur. În schimb, se precizează o curte pustiită, o casă cu stafii în mahalaua Sfântului Mina, o culă, un „drăgălaş” cuib pe strada Colţei, câteva interioare, iar dintre acestea un salon cu plafonul zugrăvit în negru şi aur, care fusese al domniţei Mara, ibovnica lui Mihnea al IV-lea - a se reţine titulatura succesiunii, ca la casele domnitoare. Motto-ul de la Aur şi negru („Ca la noi la nimeni”) îl prevesteşte pe acela din Craii de Curtea-Veche, preluat din pledoaria lui R. Poincare, ceea ce îndreptăţeşte premisa că şi în aceste prime încercări de proză structurată n-ar fi lipsit observaţia moravurilor, precum nici ideea că un loc blestemat nimicea destine, altfel îndrituite la cele mai înalte trepte ale cinstirii sociale.

Acţiunea, câtă se poare prefigura, se construieşte în jurul unei răzbunări cu caracter poesc, pusă la cale de Mihnea împotriva Baldovineştilot (familia Golescu afirma a se trage dintr-un Baldovin pierdut în negura vremurilor!). Motivul urii între cele două case rămâne necunoscut, iar în aşteptarea vindictei, care putea să fie moştenită, Mihnea are comportamente bizare, stări de furie, de exaltare, de adâncă depresiune, foloseşte travestiul, ia băi într-o atmosferă decadentistă, cu toatele prilejuri de foarte colorate descripţii în care recunoaştem calitatea stilistică a creatorului, panoplia sa de mijloace artistice, într-un moment de maximă flamboianţă.

Mateiu I. Caragiale

Chiar acesta este şi interesul paginilor respective care, în altă ordine de idei, ne indică foarte limpede modul în care lucra scriitorul, adică pe bucăţi, mari porţiuni de virtuozitate, ce urmau a fi articulate. Cum tocmai aceste articulaţii lipsesc, intenţiile prozatorului în ce priveşte cursul acţiunii ne rămân ascunse. Ca şi mai târziu, Mateiu redactase fraza de sfârşit a povestirii, din care s-ar putea desprinde motivul despărţirii finale a ultimului vlăstar al unei foarte vechi familii, de leagănul ei pământesc - plecarea în străinătate. Ana Măgureanu îl anticipează, astfel, pe Pantazi, din Craii de Curtea-Veche, întocmai cum câteva onomastice din aceste pagini răzleţe vor reveni în alte lucrări ulterioare ale prozatorului, semn al unui laborator de creaţie foarte închis.

Momentul artistic al acestor prime încercări de dimensiuni mai întinse - scriitorul „lucra” şi cu peticuţe de hârtie scrise mărunt - este cel de dinaintea fixării în motivul tainei, în linii generale, deci, mai puţin dezvoltat decât chiar în Pajere, şi mult în urma lui Remember. Aerul de stranietate vine din vasta artificialitate a textului, domeniu în care artistul îşi va perfecţiona uneltele introducând acele note realiste de pe urma cărora au luat naştere lungile şi nu întotdeauna seninele discuţii asupra realismului prozei mateine sau predominanţei poetice.

Tema nebuniei, care l-a preocupat mult pe scriitor, atât de îndatorat problemelor eredităţii, temă care străpunge în mai multe rânduri în opera sa matură, pare a fi avut rezervat un loc amplu în aceste prime proze. Coborâtorul regilor păgâni, vânători de zimbri şi asupritori de noroade avea să sfârşească pe drumurile Orientului, onorar în calitatea sa de nebun? Pare că toate acele suflete adormite demult, ce zăceau în el l-ar fi împiedicat s-o facă, dar toate acestea sunt simple ipoteze, iscate din lectura unor fragmente.

Cercetând „acele două schiţe şi acel material de crâmpeie” de care am vorbit, Perpessicius, care le-a scos la lumină, în Ediţia sa de Opere din 1936, se apleacă cu mult interes asupră-le: „«Negru şi aur» şi «Isnoave vechi» ne duc în epoca de dibuire adolescentă a autorului, când viziunea istorică, aşa cum a realizar-o şi în bună parte din «Pajere», predomină. Este, în acest material, ici şi colo, ceva din timbrul dominator, de romanticitate, al nuvelelor istorice ale lui Odobescu, e mărturia netă de a voi să reconstituie, în toate crengile lui, «copacul măgurenesc», pe care avea poate să-l urmărească între 1656 şi 1907, numele eroilor înşişi duc parcă mai repede la modelul amintit decât la altele şi, în afară de ecouri din Ion Ghica, stilul chiar e încărcat de podoabele autorului lui «Mihnea cel Rău». Urmat pe linia aceasta, desigur că romanul putea năzui să fie o «reconstituire istorică», despre care abia s-ar fi putut spune în ce măsură e «greşită».”

Aluzia, foarte discretă, ţinteşte verdictul lui Nicolae Iorga la adresa Crailor de Curtea-Veche, roman care se trage, ca să spunem aşa, din prozele de început ale lui Mateiu. Însă Perpessicius atrage atenţia că prozatorul n-a urmat drumul acesta şi nici nu putea să-l urmeze. Plecând de la Prefaţa lui Perpessicius, Şerban Cioculescu (Breviar, Varietăţi mateine, III, în „România literară” din 9 decembrie 1976) comentează pe larg opiniile acestuia, spre a-şi spune punctul de vedere despre primele proze mateine: „în comentariul din «Prefaţă», Perpessicius le consideră pe amândouă, într-o măsură, din punct de vedete stilistic, tributare genului nuvelistic al lui Odobescu şi celui memorialistic al lui Ion Ghica, şi ca atare, încercări de tinereţe, anterioare magistralei stăpâniri a scrisului din Craii (de Curtea-Veche). Ne-am fi aşteptat ca savantul editor, care a fixat cronologia unor poezii eminesciene după indicaţiile mai mult sau mai puţin transparente ale grafiei şi ale hârtiei, să procedeze în acelaşi fel şi pentru cele două preţioase fragmente.

Această operaţie nu mai poate fi încercară de alţii, deoarece ele au dispărut din arhiva Fundaţiilor, dimpreună cu celelalte manuscrise ale lui Mateiu, donate de Marica, văduva lui. Rămâne aşadar să zăbovim un moment asupra stilului, ca să apreciem dacă aceasta datează din anii dibuirilor, cum credea Perpessicius, sau, în cazul maturităţii «scriiturii» (cum le place tinerilor a spune), epocii de aur a creaţiei lui Mateiu. În prealabil însă, ne vom manifesta surprinderea că Perpessicius, căruia nu-i scăpa nimic din ceea ce ar fi putut contribui la clasarea materialelor, lasă necomentate acele scurte Notiţe pentru Craii de Curtea-Veche, în care izbeşte faptul că aproape toate se încadrează tematicii din Negru şi aur. Notiţele încep cu o mişcătoare confesiune a unei femei, Mara II, care-şi exprimă pietatea şi duioşia unei quasicentenare lucide, faţa de «câte-un copac bătrân de la noi».

Aceşti «arbori bătrâni» sunt localizaţi la Comana, acea reşedinţă, după Negru şi aur, a Baldovineştilor, neam detestat de Mihnea, eroul misterios al primului fragment. Misterios o dată prin caracterul său anacronic, ca să nu spunem acronic, deoarece este greu să-l plasăm în timp. Prin descrierea salonului domniţei Mara, ne-am crede într-un palat domnesc din trecutul feudal al Ţării Româneşti, dar o reflecţie a lui Mihnea ne trezeşte la realitate. Fire duşmănoasă şi mocnită, acesta urzeşte sau visează numai la o răzbunare de tip poesc, în această într-adevăr revelatoare frază: «Să-i ridici pe neştiute, când dorm, şi să-i închizi într-o încăpere cu desăvârşire lipsită de lumină, unde să-i zideşti de vii, ca în balerca de Amontillado [a lui E. Poe] - dar nu înainte să le fi umplut temniţa-mormânt cu de-ale mâncării, [ca să] le prelung<eşti> încă şi mai mult chinurile, înainte ca nebuni, ori tâmpiţi de besnă, să piară încârligaţi de foame!».

Aşadar, misteriosul Mihnea a hălăduit în a doua parte a secolului trecut, după ce Baudelaire, în al şaselea deceniu al acestuia, prin epocalele tălmăciri din Edgar Allan Poe, l-a făcut cunoscut în lumea întreagă, inclusiv în patria lui, care nu-şi dădea încă seama de dimensiunile geniului său. Cum însă iubitoarea arborilor seculari semna Mara II, spre deosebire de defuncta «domniţă» din Negru şi aur, putem deduce că aceasta din urmă fusese însăşi soţia lui Mihnea, deşi titlul de «domniţă» se dădea numai vlăstarelor domneşti nenuntite, celelalte fiind numite cu exclusivitate «doamne». Modernii au uitat de această elementară distincţie protocolară, dovadă faptul că bunul prieten al lui Mateiu, genealogistul şi heraldistul Nicolae A. Boicescu (din Buiceşti, cum îi plăcea să-şi spună), îi zicea soţiei sale «domniţă», iar nu «doamnă» (care, în zilele noastre, devenise un substantiv de două ori «comun»).

Că această Mara II este alta decât defuncta din Negru şi aur ne mai indică şi acest fragment din Notiţe pentru Craii de Curtea-Veche. «Mara fusese ţiitoarea lui Mihnea al IV-lea, şi nu fusese dorinţă care să nu-i fie împlinită, nici volnicie şi călcare de lege trecută cu vederea... nici volnicie să nu-i fie trecută cu vederea». Din acest edificator fragment aflăm că Mihnea, desigur unul şi acelaşi cu cel din Negru şi aur, îşi zicea «al IV-lea». Cum ştim că n-au domnit în Ţara Românească decât trei voievozi cu acest nume (ultimul şi singurul luptător, în glorioasa tradiţie a lui Mihai Viteazul), nu ne rămâne decât să credem că acest Mihnea, oarecum contemporanul nostru sau mai precis al părinţilor şi bunicilor noştri, nutrea ambiţii domneşti, socotindu-se urmaşul, legitim sau bastard, îndrituit să stea pe scaunul ţării.

Pe de altă parte, cum însă între acele Notiţe pentru Craii de Curtea-Veche şi Negru şi aur, ca şi Isnoave vechi, nu sar în ochi notabile diferenţe stilistice, toate atestând aceeaşi largă frazare, de grele draperii, aceeaşi predilecţie pentru lexicul «neaoş» şi aceeaşi sistematică evitare a neologismelor, întru o cât mai apropiară atmosferă istotică arhaica, oricât ar fi fost subiectul de contemporan, nu putem crede ca Perpessicius, că tustrele fragmente ar aparţine cronologiceşte vorbind, unei epici de tranziţie. Se ştie că Mateiu lucrase la Craii de Curtea-Veche, pe-ndelete, aproape douăzeci de ani, că părăsise o vreme proiectul, spre a-l relua şi definitiva în cele din urmă cu spor.

În interval, n-ar fi exclus ca şi fragmentul Negru şi aur şi Isnoave vechi, dacă ne luăm după Notiţe, să fi făcut parte din materialele iniţiale ale Crailor de Curtea-Veche şi că, pe parcurs, ele au fost părăsite, spre a da scurtului roman dorita unitate. Mihnea revine într-o pagină răzleaţă din donaţia Saint-Georges de la BCS (Biblioteca Centrală de Stat)”. Mai edificat, pare-se, asupra intenţiilor lui Mateiu, Ovidiu Cottuş analizează fragmentele în chestiune ca pe o operă cu o certă coeziune. După ce precizează că, în continuate, fragmentul Negru şi aur se înfăţişează ca o succesiune de ritualuri tenebroase, criticul atinge problema izvoarelor, în acelaşi loc pe care şi-l alesese şi Perpessicius.

În concluzie, la aceste pagini de început ale scriitorului - dacă de început au fost cu toatele - Ovidiu Cotruş urmează trasarea portretului de autor al lui Mateiu I. Caragiale, pe care tocmai aceste fragmente necoerente i l-a inspirat, după ce, critic, dat şi poetic, a încercat să le afle unitatea şi dispunerea: „Dar nimic nu i-a fost mai străin decât spontaneitatea, decât dicteul automatic; nu s-a lăsat niciodată purtat de fluxul vieţii sale interioare, ci a căutat să-i impună o ordine riguroasă (propria lui ordine), pe care n-a încetat să o disimuleze, ci, dimpotrivă, a scos-o în evidenţă cu satisfacţia, uneori ostentativă, a unui adevărat artefix care a reuşit o bucată de bravură sau, după spusele lui, a unui «aurfaur». O atenţie critică îndreptată exclusiv asupra procesului de «făurire» a operei lui Mateiu, dar neatentă la noaptea tulbure din care au fost smulse metalele şlefuite cu o nobilă îndârjire, ar duce la o înţelegere la fel de parţială ca şi atenţia critică îndreptată exclusiv înspre straturile profunde unde s-a zămislit mitologia sa personală”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …