Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari

De la stingerea puterii avarilor prin Carol cel Mare (797) până la venirea ungurilor în Panonia şi de aici în Transilvania (898-1037), nu se vede nici un popor barbar să fi năvălit în Dacia Traiană. Mai mult încă, avarii începură a pierde din putere încă cu mult timp înainte de surparea statului lor, anume de la emanciparea de sub ei a bulgarilor (678).

Din acel timp deci şi până la venirea ungurilor, mai bine de 200 de ani, duseseră românii şi slavonii din Dacia Traiană un trai mai liniştit, dacă îl asemănăm cu furtunoasa stare de mai înainte. Aceste popoare adăpostite până atunci în văgăunile munţilor, începură a scoate capul la lumină, coborându-se cu încetul pe coastele şi prin văile lor, unde puteau duce o viaţă mai uşoară. Începură a se întemeia sate şi oraşe române şi slavone în poalele Carpaţilor.

Existenţa mai veche a acestor sate şi oraşe decât aşezarea hoardelor maghiare în Transilvania şi a oaspeţilor germani se poate cunoaşte şi astăzi, de pe faptul că numele lor se văd a fi de origină românească sau slavonă, maghiarizate sau germanizate în urmă. Românii şi cu slavonii lăsându-se înspre şes, se dădură mai cu stăruinţă vieţii agricole şi redeveniră, cel puţin acei ce se coborâseră, cu totul aşezaţi şi deci trebuiră numaidecât să înjghebe din nou începături e unei vieţi de stat. Această organizare a vieţii politice a româno-slavonilor se făcu însă sub înrâurirea bulgarilor, care se substituiseră avarilor în stăpânirea asupra ţărilor de la nordul Dunării.

Cu mult încă înainte de organizarea principatelor Valahiei şi Moldovei, încă de pe când românii nu părăsiseră Transilvania sau se coborau numai cu teamă pe coastele exterioare ale munţilor, întâlnim la e; unele aşezăminte, care sunt învederat de origină bulgărească, deoarece termenii care le înseamnă sunt derivaţi din această limbă. Astfel găsim organizarea primelor state române, întocmită sub nişte şefi numiţi voievozi.

Cuvântul vine de la vechiul dialect slav, vorbit de slavonii Peninsulei Balcanului, voda - conducător, vojavoda - conducător de război, de la voi - război. Tot cu un cuvânt de origine slavo-bulgară este însemnată şi clasa nobililor la români boierii, care cuvânt vine de la vechiul slavon boljar - nobil. Caracteristic este termenul de boiarin întrebuinţat destul de des de izvoarele noastre vechi şi care corespunde vechiului slav boljarin.

Aceste două aşezăminte: voievodul, adică conducătorul, şi nobilii, clasă ce se desface de la sine şi după un proces de alegere social cunoscut, din sânul unui popor, trebuiau să existe iar înainte de înjghebarea societăţilor organizate, întrucât ele sunt chiar condiţia oricărei organizări. Fiind ele însemnate cu termeni de origine bulgară, dovedesc încă o dată adânca vechime a acestei înrâuriri la românii din Dacia.

Tot la acest timp primitiv, al întocmire! vieţii de stat, am raportat noi aşezământul knezului şi termenul slav de bir întrebuinţat la români pentru a însemna darea pe cap a poporului de rând, ceea ce în latineşte se numea tributum. Această dare este şi ea un element neapărat în constituirea unei societăţi, oricât de rudimentară, şi deci trebuie să fie contimporană la români cu boierii, knezul şi voievodul.

Asupra vechimii aşezământului voievodului la românii şi la slavii din Transilvania, ne poate îndruma aflarea lui chiar la unguri, despre care Constantin Porfirogenitul spune că, la venirea lor în Panonia şi chiar înainte, erau sub conducerea unor voievozi. Fără îndoială că ungurii nu putuseră aduce cu sine din stepele asiatice, acest aşezământ bulgăresc, a cărui origine este de căutat la sudul Dunării, şi că atribuirea lui ungurilor de către împăratul scriitor, încă înainte de a se opri acest popor în Panonia şi Transilvania, unde putuse întâlni rudimente de state sub voievozi, trebuie pusă pe socoteala unui anacronism comis de Porfirogenitul care, pe când scria la 952, aflase pe unguri organizaţi sub voievozi. Existenţa unor voievozi la unguri, îndată după arătarea lor în valea Dunării şi munţii Carpaţi, este o dovadă învederată că popoarele supuse de ei aici, slavonii şi românii, erau organizate la venirea ungurilor sub acest fel de conducători.

Cronica cea mai veche ungurească, scrisă de Anonimus Belae regis Notar, enumera trei: al lui Menumorut, dintre Someş şi Mureş, prin Crişiana şi nordul Transilvaniei, al lui Glad, prin Banatul Timişoarei, şi al lui Gelu, în Transilvania. Alte izvoare posterioare mai adaugă un al patrulea principat, acel al lui Kean, în sudul Transilvaniei. Să cercetăm dacă existenţa acestor state se adevereşte pentru timpul când părţile locuite de români au fost supuse de unguri. Cel dintâi din aceste principate, este arătat de Anonimus, ca stăpânit de un duce Menumorut. Acest ducat era aşezat la nordul Banatului, de la munţii Bihorului în sus (dux Bihoriensis), prin regiunea Crişului, a Tisei şi a Someşului, căci Anonimus vorbeşte de un castel Bihor al ducelui şi arată aceste râuri ca curgând prin ţara sa; cuprindea deci regiunea numită astăzi Crişana, unde ungurii dau chiar peste oraşul românesc Satu Mare.

Acest ducat era vasal Imperiului Bulgar de peste Dunăre. Anonimus notar arată greşit că ducatul ar fi fost supus Imperiului Bizantin care, pe atunci, tremura el însuşi înaintea puterii bulgare, condusă de împăratul Simion, şi nu avea cum să stăpânească regiuni dincoace de Dunăre, sărind peste împărăţia Bulgărească. Reiese deci cu evidenţă că Anonimus amestecă aici împărăţia Grecească cu cea Bulgărească, căreia într-adevăr era supus ducatul lui Menumorut. De aceea şi cronicarul spune că, atunci când Menumorut fu somat de Arpad a-i ceda teritoriul statului său, el îi răspunse „cu o inimă bulgărească”, că nu se va supune.

Celelalte izvoare mai vechi ale istoriei maghiare confundă pe acest duce Menumorut cu Sviatopluc, ducele Moraviei, care şi el fu bătut de unguri la cucerirea Panoniei de către ei. Astfel Keza, Thurocz, pe cât şi Cronica Budensă, fac din Sviatopluc un fiu al lui Morut, spunând că ar domni asupra bulgarilor şi moesienilor (adică bulgarilor din Moesia de peste Dunăre), de unde se vede cu siguranţă că cronicarul unguresc amestecă pe ducele Moraviei cu un principe bulgar din Transilvania, care era supus moesienilor, iar nu domnia peste ei.

Poporaţia stăpânită de acest duce, vasal al Imperiului Bulgăresc, era în parte de origine română, precum se vede aceasta din păstrarea vechilor nume ale râurilor Crişul şi Someşul şi din aflarea oraşului denumit cu numele românesc de Satu Mare. E probabil că de la acel ducat se va fi ţinut şi partea mai muntoasă a Maramureşului care, după ce ungurii cuceriră regiunea lui mai plană, rămase ca un adăpost pentru români, sub voievozi naţionali pe care îi vom vedea, că se aflau, ab antiquo, în această regiune de la nordul Transilvaniei.

Al doilea principat amintit de Anonimus, este acel al lui Glad, care se întindea în Banatul Timişoarei, de la râul Mureşului până la Orşova, ultima cucerire pe care ungurii o fac în ţara lui Glad, adică până la puntea lui Traian, pe care şi Porfirogenitul o arată ca aflându-se la capătul ţării cucerite de unguri. Când ungurii întreprind cucerirea ducatului lui Glad, ei supun întâi partea cuprinsă între Mureş şi Timiş, ceea ce arată că ducatul lui Glad se întindea din jos de Mureş, precum acel al lui Menumorut se lăţea la nordul acestui râu. Că şi acest ducat era sub suzeranitatea bulgarilor, se vede întâi de pe aceea că ducele Glad este dat ca originar din Vidin: apoi, din spusele lui Anonimus că ungurii, după ce au trecut râul Timiş, au pătruns în hotarele bulgarilor; în sfârşit, din aceea că armata lui Glad consta din cumani, români şi bulgari.

Românii erau poporaţia băştinaşă a Banatului, centrul fostei Dacii; bulgarii erau stăpânii acestui ducat, al cărui şef însuşi era bulgar: iar cumanii sunt introduşi de Notar în locul pecenegilor, de vreme ce apariţia cumanilor în valea Dunării este posterioară cu 200 de ani cuceririi maghiare. Că ducatul lui Glad era sub suzeranitate bulgărească, se mai cunoaşte şi de pe aceea că un urmaş mai îndepărtat al lui, numit Ahtum, care trăieşte pe timpul lui Sfântul Ştefan, pe când Bulgaria dunăreană căzuse în puterea grecilor sub împăratul Zimisces, recunoaşte supremaţia acestora, după cum recunoştea predecesorul său autoritatea Imperiului Bulgăresc.

Despre Ahtum ne spune Viaţa Sfântului Gerhardt, că, deşi fusese botezat după ritul grecesc în Vidin, totuşi păstra, probabil după vechiul obicei bulgăresc, poligamia, având şapte femei. El construieşte în oraşul Mureşului (Târgu Mureş de astăzi) o mânăstire în onoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în care aşează călugări greci. El se emancipase cu totul de domnia maghiară, uzurpând dreptul de a taxa sările regeşti, care se coborau din Transilvania pe râul Mureş. Teritoriul stăpânit de Ahtum se aşternea întocmai pe acolo, pe unde am văzut mai sus că se întindea stăpânirea lui Glad, ba chiar începând ceva mai sus de Mureş, de la Criş, până la Vidin şi Severin.

Şi acest ducat însă, deşi stăpânit de o dinastie bulgărească, după numele ducilor săi: Glad, Ahtum, era locuit în mare parte de o poporaţie românească, ceea ce se vede de pe păstrarea vechilor numiri ale râurilor Crişul, Mureşul, a Turnu Severinului, apoi de pe valahii care formau armatele ducelui Glad. Tot români trebuiau să fie şi numeroşii păstori care păşteau, după arătarea cronicarului, în munţii acestei ţări, nenumăratele lor turme. Cu toate că Ahtum recunoştea supremaţia grecească şi fusese botezat după ritul grecesc, el era fără îndoială bulgar, mai întâi după nume, apoi prin coborârea lui din ducele Glad, cum arată Anonimus.

Al treilea principat arătat de Anonimus ca aparţinând anumit românilor, era acel al lui Gelu, care este arătat ca întinzându-se în ţara de dincolo de păduri, adică în Transilvania, unde s-ar afla râuri din nisipul cărora s-ar culege aur. Totuşi acest ducat pare a se fi întins mai ales în părţile nordice ale ţării, căci în cele de la sud era, după cum vom vedea, alt ducat, pe care îl aflăm mai târziu încă neatârnat, după ce acel al lui Gelu căzuse sub unguri. De aceea vedem aşezată capitala sau castelul ducatului lui Gelu lângă râul Sameşul.

Ducatul acesta este arătat de Anonimus ca locuit de români şi slavoni, care ar fi oamenii cei mai slabi de pe tot pământul, căci n-ar avea alte arme decât arcuri şi săgeţi, iar ducele lor Gelu nu ar fi om de seamă; nu ar avea pe lângă sine buni ostaşi şi nu va îndrăzni a se opune ungurilor, cu atât mai mult că ar fi suferit în repetate rânduri pustiiri de la cumani şi pacinaţi. Lăsând la o parte apreţuirea lui Anonimus asupra valorii poporului românesc, în care părtinirea ungurească se vede chiar de pe desconsiderarea armatelor române, care erau cu toate acestea identice cu ale ungurilor, să socotim ce poate fi adevărat din raportul lui Anonimus asupra ducatului românesc din Transilvania.

Dovezile documentale ale aflării românilor peste munţi

Pentru aflarea românilor în Transilvania şi îndeobşte în ţările de peste munţi, vorbesc însă, afară de locurile aduse până aici din Anonimus Notar şi care îi pomenesc de-a dreptul, încă şi alte împrejurări Care întăresc arătările lui şi pe care voim să le aducem, fiindcă de către potrivnicii stăruinţei românilor în Dacia Traiană, nu voieşte a se pune o valoare deosebită pe mărturisirile notarului lui Bela. Anonimus spune anume că Panonia ar fi fost locuită la venirea ungurilor de slavi, bulgari, valahi şi păstorii romanilor; căci, după moartea regelui Atila, românii numeau ţara Panoniei păşune, fiindcă turmele lor păşteau acolo.

Aceeaşi calificare a Panoniei de păşunile romanilor se întâlneşte într-un memoriu vechi, redactat de părintele Ricardo în 1237. În această scriere se spune: „S-au găsit în Faptele ungurilor creştini că ar fi altă Ungarie Mare, de unde au ieşit cei şapte duci cu popoarele lor, spre a-şi căuta un loc de aşezare, întrucât nu mai puteau încăpea de mulţimea locuitorilor, care duci au venit în ţara ce astăzi se numeşte Ungaria, iar pe atunci se numea păşunile romanilor, pe care si-o aleseră spre a o locui, după ce au supus popoarele ce trăiau atunci în ea”.

Să se observe că şi Anonimus vorbeşte de cronici anterioare consultate de el şi aminteşte Analele Cronice, care nu par a fi fost altele decât Gesta Hungarorum Christianorum pomenite de memoriul lui Ricarao şi de la care Anonimus se vede a fi împrumutat titlul cronicei scrise de el şi numită tot Gesta Hungarorum. El spune apoi, ca şi acea cronică menţionată de Ricardo, că pricina pentru care ungurii părăsiseră patria lor primordială, fusese prea marea sporire a poporaţiei, şi în sfârşit aminteşte şi despre vechea numire a Panoniei ca păşune a romanilor, explicând mai lămurit oarecum această denumire prin arătarea că provenea de la romanii care-şi păşunau turmele în aceste părţi. Arhidiaconul Thomas, care scrie către 1266 o Istorie a pontificilor din Salona şi Spalatro (Spoleto), zice şi el că: „Ungurii veniră în Panonia şi, după ce uciseră locuitorii acelei regiuni, iar pe parte din ei îi reduseră în sclavie, s-au aşezat în acel câmp. Această regiune, adaugă el, se zice că din vechime a fost păşunele romanilor”.

Cine erau aceşti romani şi ce însemnau păşunile romanilor? Despre romanii propriu-zişi, nu mai putea fi vorba, al căror imperiu dispăruse de mult. Tot atât de puţin pot fi înţeleşi grecii din Bizanţ, întrucât, la venirea ungurilor, 898, epoca tocmai cea mare de înflorire a Imperiului Bulgar sub ţarul Simion, nici nu puteau fi pomeniţi bizantinii pe malul nordic al Dunării şi apoi ce aveau să caute păşunile grecilor din Bizanţ prin aceste părţi, ei care nici nu aveau turme? Aceşti pastores Romanorum nu erau decât românii, care se coborau uneori din munţii lor şi păşunau numeroasele lor turme în pustia avarilor, regiune aproape nelocuită dintre Tisa şi Dunăre, Mesopotamia maghiară. De aceea se şi numea această parte de loc pascua Romanorum.

Că lucrul este astfel ne-o dovedesc arătările mai multor cronici ungureşti, în care se spune că „sub Atila, ieşiră cetăţenii romani dintr-oraşele Panoniei”, retrăgându-se ei în Apulia, iar valahii, care fuseseră păstorii şi colonii lor, rămaseră de buna lor voie în Panonia”; acei valahi, adică românii, care într-adevăr, după retragerea părţii bogate a poporaţiei orăşeneşti, rămăseseră în ţările ocupate de barbari şi se dăduseră la păstorie. Keza ne spune apoi că secuii ar fi o rămăşiţă a hunilor, care avuseră împreună cu valahii soarta de a fi aşezaţi în hotarele munţilor unde, amestecaţi cu valahii, începură a întrebuinţa literele acestora.

Arătările tuturor acestor izvoare ungureşti sunt întărite prin spusele concordante ale cronicarului rus Nestor, care scria către anul 1100. El spune că „în anul 898, ungurii trecură pe la Kiev pe lângă marele munte ce şi astăzi se numeşte muntele ungurilor. Ajunşi la malurile Niprului, ei aşezară acolo corturile lor, căci ei erau nomazi, precum sunt şi astăzi polovţii.

Ei veneau de la răsărit şi trecură nişte munţi înalţi, care s-au numit munţii ungureşti şi se apucară la luptă cu valahii şi slavii, care locuiau aceste ţări; căci, mai întâi, se aşezaseră slavii aici; pe urmă veniră valahii, care supuseră pe slavi, apoi, ungurii alungind pe valahi şi cucerind această ţară, se aşezară aici lângă slavoni, după ce îi supuseră. De aici vine numele ţării de Ungaria”. Aceşti valahi şi slavi ai lui Nestor, corespund întocmai cu blasii et sclavi ai lui Anonimus, încât este învederat că ambele arătări se referă la acelaşi fapt; supunerea românilor din Transilvania de unguri.

Partizanii teoriei imigrării poporului român din dreapta Dunării, care resping mărturisirea lui Anonimus ca a unui scriitor ce nu ar merita nici cea mai mică credinţă, neputând proceda tot astfel şi cu călugărul Nestor, iar, pe de altă parte, mărturisirea formală a acestuia punându-i în o mare încurcătură, caută să înlăture greul, interpretând pe valahii lui Nestor ca franci ai Imperiului Carolingilor.

O atare interpretare este cu neputinţă din mai multe motive. Mai întâi, deşi Carol cel Mare purta titlul de împărat roman, poporul pe care el îl stăpânea, se numea franci şi imperiul lui era cunoscut, nu atât sub titlul său oficial-eclesiastic de Imperiul Roman, cât sub acel real de Imperiu al Francilor, şi este cunoscut că slavii au dat numele de valahi numai popoarelor de gintă latină, niciodată celor de gintă germană, precum erau francii.

Apoi, pe timpul venirii ungurilor în Panonia, nu mai rămăsese decât doară amintirea cuceririi lui Carol şi stăpânirii împărăţiei France în ea Moravii sub Şviatopluc pe care-l răstoarnă tocmai ungurii la venirea lor, sustrăseseră Panonia de mult de sub dominarea francilor, care duseseră stăpâniţi, după Carol cel Mare, de nişte principi slabi şi nedestoinici. Apoi este de observat că, pe timpul cuceririi maghiare, nici chiar titlul de Imperiu Roman nu mai exista, încât măcar pe numele acesta zadarnic să se poată baza explicaţia valahilor ca franci.

Acel înfiinţat de Carol cei Mare, încetase de a mai fi cu Carol cel Gros, 887 şi nu fusese încă reînfiinţat în legătură cu Germania, prin Oton cel Mare, 862; El fusese înlocuit în partea sa răsăriteană prin regatul Germaniei, care pe atunci exista, în fruntea sa cu Arnulf de Carintia. Unde se poate găsi în o asemenea stare de lucruri, fie şi cel mai slab motiv care să fi făcut pe Nestor, a pomeni nici măcar pe francii lui Carol, ci pe germanii lui Arnulf, cu numele de valahi?

În sfârşit, este de observat că Nestor spune, în locul raportat mai sus, că valahii au venit de s-au aşezat între slavoni şi el revine de două ori în alte locuri asupra acestei chestii, încât pare a fi fost bine informat în această privire. Prin urmare, nu înţelege a vorbi numai despre întinderea unei stăpâniri a valahilor în aceste părţi, ci de aşezarea acestora ca popor în sânul slavonilor de la Dunăre.

Aceasta însă nu s-a întâmplat pe timpul lui Carol cel Mare. El întocmise în Pannonia, cucerită de la avari, câteva comitate ocârmuite de franci, şi adusese chiar câteva colonii pentru a împopora locurile pustiite prin război; aceste colonii însă erau „de obârşie germană, ridicate din Bavaria sau slavone, aduse din Carintia. Numărul celor aşezaţi aici devine însemnat şi astfel se dădu naştere în jurul Vienei şi a muntelui Comagene unui sâmbure de poporaţie teutonică”.

Singura interpretare raţională a spuselor lui Nestor este de a raporta cuvintele lui la cucerirea romană, pe timpul lui Traian, şi la efectul ce această cucerire trebuie să-l aibă asupra popoarelor sarmatice, pe care Nestor le arată ca slavi, care locuiau în Dacia alăturea cu dacii. Prin urmare, valahii lui Nestor nu pot fi alţii decât poporul român din Dacia.

Că Nestor nu înţelegea prin valahi nici pe franci, nici pe romani, nici pe spanioli, nici pe veneţieni (italieni nu erau pe atunci), se vede de pe enumerarea popoarelor Europei, făcută de el în capitolul al II-lea (I) al scrierii sale. El spune aici: „de rasă jafetică sunt: waregii, suedezii, normanii, goţii, ruşii, englezii, spaniolii (galitzani), valahii (volohi), romanii (râmleni, româneşte vechi: râmleni), germanii (nemtzi), korliazii (nu se ştie ce popor înseamnă), veneţienii (veneditzki), francii (friagovi)”.

Nestor, cunoscând celelalte popoare ce s-ar fi putut numi valahi, şi numindu-le cu nume speciale, termenul de volohi rămâne numai pentru români, pe care mai ales slavonii i-au însemnat cu acest nume, deoarece cu dânşii au venit ei mai cu deosebire în atingere, pe când de celelalte popoare romanice erau despărţiţi prin rasa germană.

Cât despre rândul în care sunt enumerate aceste popoare şi unde valahii sunt înşiraţi după spanioli, din care ar putea să se deducă că ar însemna pe italieni, observăm că Nestor nu urmează în expunerea lui nici aşezarea geografică, nici asemănarea naţională; aşa el sare de la ruşi la englezi, pentru a trece de la aceştia la spanioli peste franci, pe care nu-i aduce decât la sfârşit, după ce a pomenit pe valahi, romani, nemţi şi veneţieni. Necunoscând el aşezarea popoarelor după cum era în realitate, el arată numai numele lor care lovise urechile sale.

Italienii nici nu existau ca popor pe vremile lui Nestor şi poporaţiile de căpetenie ale Italiei în acest timp erau tocmai veneţienii şi romanii, pe care Nestor îi cunoaşte şi îi numeşte cu numiri deosebite. Îndeobşte, cunoştinţele geografice ale lui Nestor sunt din cele mai confuze, precum nici nu puteau să fie altfel la un călugăr rus din veacul al XI-lea.

Pentru a da un exemplu despre ştiinţa lui geografică, amintim că, într-un loc, el dă ca margine a varegilor, adică a scandinavilor spre apus, ţara englezilor, iar spre sud pe aceea a valahilor. Apoi dacă valahii lui Nestor ar fi italienii, iată Scandinavia mărginindu-se cu Italia. Dar nu se potriveşte această arătare nici cu românii? Este adevărat. De aceea nici nu trebuie cerut de la călugărul rus altceva decât numiri, nu aşezări geografice, şi am văzut că numele de valahi nu se poate referi decât la români.

Alt izvor contemporan cu Nestor este şi poema germană a Nibelungenilor care, între oaspeţii veniţi la nunta lui Etzel (Atila) cu Krimhilda, enumera pe lângă ruşi, greci şi pecenegi şi pe valahii cu ducele lor Ramunc. Forma dată numelui de Ramunc ne lasă să întrevedem în el chiar pronunţarea nazalizată a numelui român, deoarece toate dicţionarele germane actuale indică pronunţarea cuvintelor nazalizate franceze prin ung, ong: Melun: sprich Melung; chatain: sprich chataing. Germanii adaugă un g la sfârşitul unui cuvânt nazalizat, de unde urmează că Ramunc este cuvântul român. Se vede în această poemă o amintire veche a românilor, deoarece este strămutată tocmai pe timpul lui Atila. Părţile cele mai vechi ale poemei fiind din veacul al XI-lea, povestea despre Ramunc trebuie raportată tot la timpul lui Nestor.

Concordanţa între izvoarele ungureşti, cronicarul rus şi poema germană, trei izvoare atât de deosebite, dovedeşte într-un chip neîndoielnic aflarea românilor în Transilvania la venirea ungurilor, ceea ce nu este decât conform cu faptul că coloniştii romani n-au părăsit niciodată cucerirea lui Traian. Odată dovedită existenţa românilor în Ardeal, nu avem nici un motiv a ne îndoi că ei nu vor fi fost constituiţi într-un stat vasal bulgarilor şi anume sub principele Gelu, arătat de Anonimus, precum erau vasale tot bulgarilor celelalte ducate constatate ca în fiinţă în ţările de peste munţi la venirea ungurilor.

Această constituire a unor state sub conducerea bulgărească era firească, întrucât s-a dovedit într-un chip neîndoielnic întinderea stăpânirii întâiului Imperiu Bulgăresc la nordul Dunării. Stăpânirea bulgărească pe stânga fluviului era întâi dinastică, întrucât casele domnitoare din deosebitele ducate erau bulgare. Dar şi cultura câtă era, biserica şi limba scrisă erau de asemenea bulgare. Poporaţia alcătuitoare a statelor era însă românească, întrucât slavii vechi, conlocuitori cu românii şi cu ungurii, dispăruseră în sânul acestora în Transilvania pe de-o parte, în Ungaria, pe alta.

Românii sunt însă adeveriţi şi documentai aproape de la prima apariţie a documentelor ungureşti din Transilvania. Astfel, găsim întâi mai multe nume de caracter învederat românesc, cu toată învestmântarea lor ungurească, în mai multe documente din veacul al XII-lea. Aşa numele Creţu, 1135, Mykula (Micul) şi vila Myroslov (Mirăslău), 1219, udvornicii regali Cuzma (Cozma), Bessu, Bud, Bundu, 1221 (1219,) Mica, Barbatus (Bărbat), 1236; „incola” Nugui, apoi „servi”, Micou şi Lazou, Buhtea (Buchta) (Buftea) şi ciobanul Pychu, 1246 (1221,) muntele Vecul şi numele de persoană Budul, 1252 şi aşa mai departe.

Apoi, un document din 1227 reproduce conţinutul unui altuia mai vechi, dat de regele Coloman, 1095-1114 (1116) unor români din ţinutul Crasnei, prin care regele confirmă stăpânirea asupra pământurilor lor şi le încuviinţează mai multe libertăţi. Cu toate că numele acestor români sunt reproduse cu totul schimonosit de documentul maghiar, totuşi recunoaştem în ele mai multe nume care nu puteau fi purtate decât de români, precum: Voinea, Dinu, Vulcan şi Micu.

Un alt document din 1763 arată că s-a produs în justiţie un document din 1445, în care se confirmă în persoana urmaşilor Petru, Mândru, Nan, Costea, Sandrin, Nicolai de Pop şi Nicolai din Vizau, donaţia făcută de regele Sf. Ştefan străbunilor lor, Negrilă şi Radomir din comitatul Vizăului. În sfârşit, mai cităm încă un document din 1437, pe care-l vom anahza mai pe larg la expunerea relaţiilor lui Mihai Viteazul cu românii Ardealului, în care ţăranii români şi unguri revoltaţi cer să li se înapoieze libertăţile pe care le aveau con cedate de regele Sf. Ştefan.

Toate aceste documente dovedesc însă că ungurii au aflat pe români ca locuitori ai ţărilor transcarpatine la venirea lor în ele. Alt document care raportează existenţa românilor la 1210, este acel al regelui Bela al IV-lea, din 1250, care aminteşte despre ajutorul dat de tatăl lui Bela al IV-lea, regele Andrei al II-lea, lui Borilă Asan, împăratul româno-bulgarilor, căruia îi dă numele său adevărat românesc de Burul, contra răsculaţilor din Vidin, ajutor pus sub comanda lui Ioachim, care-şi întovărăşise pe saşi, pe români, secui şi pecenegi. Expediţia se întâmplă la anul 1210 şi urcă deci la această dată existenţa românilor în Transilvania.

Ducatele lui Kean şi Salanus

Al patrulea ducat şi acesta tot vasal al bulgarilor, este arătat ca existând încă neatârnat pe timpul lui Ştefan I cel Sfânt, care îl supune autorităţii statului maghiar. Acesta este ducatul lui Kean, ducele bulgarilor şi al slavilor, care ar ocupa o regiune întărită de natură, în care Sfântul Ştefan pune pe un unchi al său, numit Zoltan, ca duce în locul lui Kean. Regiunea în care se întindea acest ducat trebuie căutată în sudul şi răsăritul Transilvaniei, căci, mai întâi, această parte poate fi privită ca cea mai întărită de natură; apoi, mijlocul şi nordul Transilvaniei erau ocupate de ducatul românesc, încât nu rămâne alt loc pentru ducatul lui Kean decât sudul acestei ţări.

S-ar putea admite că el să se fi întins în Muntenia, fiind apărat astfel prin puternicul lanţ al Carpaţilor, dacă Thurocz nu ar fi adăogit, că „Zoltan a moştenit acele părţi transilvane, de unde apoi se trage numele obişnuit al ţării de Erdely Zoltan”, adică Ardealul. Tradiţia acestei lupte a lui Sfântul Ştefan cu ducele Kean este cu atât mai de crezut, cu cât fusese păstrată de preoţii de la biserica Sfintei Fecioare din Alba Iulia, căreia Ştefan îi dăruise cele mai multe din preţioasele tezaure dobândite de la Kean şi ai cărei preoţi erau deci ţinuţi să pomenească pe rege şi să amintească faptele lui. Şi acest ducat era bulgăresc prin domnia stăpânitorului lui şi nu prin poporaţie, deoarece tocmai în regiunea pe unde se întindea el - sudul Transilvaniei - se întâlnesc cele mai vechi urme documentare despre români în Ţara Bârsei, pe unde se găseşte teritoriul numit Terra Valachorum.

Un al cincilea ducat pomenit de izvoarele ungureşti şi mai ales de Anonimus, ca aflându-se în Panonia, pe timpul venirii ungurilor, este acel al lui Salanus, a cărui existenţă este însă supusă îndoielii. El însă nu interesează de-a dreptul istoria românilor, întrucât se afla în afară de regiunea locuită de ei. Mai încheietor poate decât existenţa acestor ducate bulgare cu poporaţie română din Transilvania, la venirea ungurilor, pentru aflarea românilor în aceste regiuni, vorbeşte împrejurarea aflării unei poporaţii româneşti în Moravia.

Această poporaţie este astăzi cu totul slavizată, dar ea a păstrat numele ei poporan de valahi; capitala regiunii se numeşte Valah-Mezerici şi mai multe cuvinte româneşti împestriţează graiul ei slav. Toate acestea dovedesc o origine romanică a acestor slavi din Moravia. „Cum, se întreabă Haşdeu, oare acei români ar fi putut ei să nimerească în Moravia, dacă nu i-ar fi împins într-acolo din Panonia năvălirea ungurilor?”

Cercetarea stării Transilvaniei la venirea ungurilor arată că românii în această ţară se aflau constituiţi în mici state, sub nişte voievozi vasali împărăţiei Bulgare, ceea ce corespunde întocmai cu rezultatele dobândite în capitolele anterioare. Am văzut anume că românii nu se dezţăraseră niciodată din Dacia; că peste ei au venit slavonii, care trăiau, încă la venirea ungurilor, alăturea cu ei, în ţările transcarpatine, nefiind încă desăvârşit procesul de absorbire din partea elementului românesc care-i înghiţi mai târziu cu totul, şi că ambele aceste popoare începură, de la decăderea stăpânirii avare în Panonia şi înlocuirea ei cu acea bulgară asupra Daciei, a se coborî de la munte la câmpie, apucându-se de o viaţă aşezată şi de lucrarea pământului, ceea ce trebuie să aibă de neapărată urmare închegarea vieţii de stat. Constituirea efectivă a românilor şi slavilor în nişte state sub suzeranitatea bulgărească s-a adeverit şi din studiul izvoarelor ungureşti. Astfel am dobândit, din combinarea tuturor fântânilor istorice cercetate, un tot armonic, precum trebuie întotdeauna să fie adevărul.

Năvălirea maghiară. Calea năvălirii maghiare

Peste aceste ţări transcarpatine în care începuseră a se înjgheba nişte rudimente de viaţă organizată, vine, puţin timp după ivirea zorilor ei, cucerirea maghiară. Ungurii sunt un popor de rasă mongolă, din ramura finică a acestui trunchi, de care se ţin finii propriu-zişi, ostiacii şi wogulii şi deci înrudiţi cu ramura turcă a aceleiaşi rase. După ce ungurii se desfac de trunchiul finic din care se trag, ei locuiesc câtva timp în Rusia de astăzi, prin guvernământul Orenburg, în regiunea numită pe atunci Ungaria Mare.

Abatele Regino din Prum, trăitor în veacul al X-lea, care văzuse el însuşi pe unguri în incursiunile lor în Germania, ne descrie astfel pe aceasta a treia ediţie a popoarelor hunice: „Ungurii rătăcesc în pustietăţile Panoniilor şi ale avarilor şi îşi caută hrana zilnică din vânat şi pescuit. Ei luptă mai ales cu săgeţi pe care ştiu să le arunce cu o mare dibăcie din arcurile lor de lemn.

Nu se pricep a se lupta în o ordine de bătaie sau a asedia cetăţi: adeseori, se prefac a fugi, pentru a înşela pe duşman. Ei nu ţin însă mult timp la luptă; de altfel, ar fi neînvinşi, dacă stăruinţa lor în bătălie ar fi deopotrivă cu furia primei lor ciocniri. Se hrănesc aproape în chipul fiarelor sălbatice, cu carne crudă şi cu sânge. Inima duşmanilor morţi o taie în bucăţi şi o înghit în chip de doctorie. Ei nu ştiu ce este mila şi cu atât mai puţin cunosc simţiminte motivate prin frica de Dumnezeu sau datoria către rudenii”.

La această descriere trebuie aduse cuvintele lui Ricardo din Cronica (XI) raportată mai sus că: „Ungurii trăiesc ca fiarele sălbatice, necultivând pământul, mâncând carne de cal, de lup şi de alte animale de acest fel şi bând lapte şi sânge de cal”. Nu mai puţin spusele episcopului de Freising, că: „Ungurii sunt oameni urâţi, cu ochii scufundaţi, mărunţi la statură, barbari şi sălbatici în năravuri şi în limbă; un fel de monştri omeneşti”.

Acest cumplit neam de oameni care ajungeau pe străbunii lor, hunii, în sălbăticie, strămutându-se din Ungaria Mare, se opresc pentru câtva timp, pe la 830, în regiunea numită Ateluzu, între Nipru şi Carpaţii moldoveneşti, unde aleg de rege al lor pe Arpad, şeful primei lor dinastii. Ei se pun în legături cu împăratul bizantin Leo, contra lui Simion, împăratul bulgarilor, pradă şi devastează cumplit ţara acestuia. După aceea, ducându-se partea validă a ungurilor în o expediţie către Germania, bulgarii se aliază cu un alt neam de barbari mongoli, pecenegii şi pustiesc cumplit locuinţele ungurilor din Ateluzu.

Parte din cei rămaşi acasă caută atunci un adăpost în munţii de la graniţa Moldovei, în colţul sudic răsăritean al Carpaţilor. Din aceşti unguri, refugiaţi aici, se trage poporul secuilor, neam deosebit de unguri, care împoporează prin excepţie munţii, pe când de altminteri această rasă a ocupat pretutindeni locurile plane. Pentru această origine a secuilor vorbesc mai multe împrejurări: aceea tocmai că ei sunt singurii unguri, care locuiesc în munte, fapt explicabil numai pentru un popor fugit înaintea unei năvăliri şi nu la unul năvălitor.

Împrejurarea că secuii vorbesc tot limba maghiară, deşi ceva mai arhaizată decât ungurii proprii. Această se explică dacă luăm în consideraţie că secuii se despărţiră de maghiari cu vreo 60 de ani înainte de aşezarea acestora în Panonia şi că o ramură de popor ce se desparte din masa lui şi se dezvoltă mai departe, rămâne totdeauna în limbă cu particularităţi mai arhaice.

Ungurii, întorcându-se din expediţia lor şi găsind locuinţele lor din Ateluzu pustiite, adună rămăşiţele poporului lor şi trecând pe lângă Kiev, pleacă către apusul Europei. Fiindcă fosta lor ţară, Ateluzu, fusese ocupată de către pecenegi, apoi ei trebuiră să apuce către Panonia, pe la nordul Carpaţilor. Ei cunoşteau această ţară din prădăciunile lor anterioare şi totdeauna o vizitaseră, apucând drumul prin Galiţia, ceea ce făcură şi acuma.

Că aceasta fu calea urmată de ei, se adevereşte apoi şi din izvoarele maghiare, care concordă spre puternica lor întărire, cu spusele cronicarului rus Nestor. Prin urmare, ungurii nu trecură prin Valahia şi pasul Turnului Roşu sau Porţile de Fier, pentru a pătrunde în Panonia şi nu ocupară deci întâi Transilvania, ci, după cum am arătat, cuceriră centrul Daciei Traiane, câtva timp după aşezarea lor în Panonia, unde intrară pe la nord. Este de luat aminte apoi, că ungurii nu prea repurtară izbânzi strălucite în primul lor atac în contra popoarelor ţărilor de la Dunăre şi mai ales ale celor carpatine.

Astfel, în contra ducatului lui Menumorut, ei fac două expediţii, din care în cea dintâi cuceresc numai pustietatea Nyr, aşezată la nordul ducatului. Menumorut se retrage în muntele Igfon şi se împotriveşte încă cu destulă putere, pentru a sili pe unguri să încheie cu el un tratat, prin care ducele bulgar este lăsat în principatul său, cu îndatorirea de a da pe fata lui în căsătorie fiului lui Arpad. La moartea lui Menumorut, nerămânând nici un moştenitor de sex bărbătesc, prin aceasta se întâmplă de trecu ducatul la fiica lui şi deci la soţul ei, Zulta.

Tot aşa de puţin cu efect fu şi atacul îndreptat de unguri contra ducelui Glad, deoarece, cu toate că se supune ungurilor, el nu este scos din domnie şi urmaşii lui se găsesc încă pe timpul lui Sf. Ştefan ca duci ai acelei ţări. Întâlnim anume pe acel Ahtum, care, nevoind chiar să mai cunoască supremaţia regelui maghiar, este bătut de Sf. Ştefan şi înlocuit cu un nepot al regelui, numit Sunad.

Asupra cuceririi Transilvaniei, observăm de asemenea că versiunea păstrată de Anonimus nu o arată ca o izbândă deplină, deoarece, după moartea lui Gelu, Tuhutum, capul ungur căruia Anonimus îi atribuie supunerea ducatului românesc, este ales de poporaţia ţării ca domn în locul lui Gelu. Urmaşii acestui cap ţin Transilvania până pe timpul regelui Ştefan, când ducele Gyula, strănepotul lui Tuhutum, căutând a se face tot aşa de neatârnat ca şi Ahtum, provoacă pe regele maghiar a-l bate şi supune.

Prin urmare, dinastia română fusese înlocuită cu una maghiară, iar, în celelalte, rămăsese tot principatul românesc de mai înainte. Ducatul lui Kean e supus de către Sf. Ştefan, iar sudul Transilvaniei rămâne mai mult timp neatârnat de unguri. Îndeobşte, cucerirea maghiară a ţărilor române din Carpaţi începe mai cu hotărâre sub Sf. Ştefan şi ţine până la 1210, când ungurii o încheie cu supunerea Ţării Bârsei.

Caracterul năvălirii maghiare

Năvălirea maghiarilor asupra ţărilor transcarpatine are deci cu totul alt caracter decât acele ale popoarelor barbare de mai înainte. Mai întâi, popoarele băştinaşe din ţările de peste munţi, românii şi slavonii, fiind organizate în nişte state sub influenţa şi suzeranitatea bulgară, ele puteau opune o nu slabă împotrivire, pe care o şi încercară, până la un punct cu succes, faţă cu [h]oardele maghiare. Aceste nu se putură revărsa neoprite şi pune toată ţara sub foc şi sub sânge. Ele trebuiră să lupte cu oştiri împotrivitoare, iar nu numai să urmărească în goană nişte fugari înspăimântaţi.

Năvălirea ungurilor este mai mult o cucerire a ţărilor locuite de români şi slavoni şi aceasta încă nedeplină. Nu veniseră deci unguri ca goţii, hunii sau avarii, ca un orcan îngrozitor de popoare prădalnice, care prefăceau în pulbere şi cenuşă tot ce le ieşea înainte, ci ca nişte duşmani, cu care cei atacaţi se luptară şi, cu toate că supuse, păstrară însă drepturi faţă de noii lor stăpâni.

Iată cum se poate înţelege că popoarele de peste Carpaţi, care apucaseră acuma să se scoboare din adăposturile munţilor, nu avură nevoie a se retrage înaintea năvălirii maghiare înapoi în cetăţile lor fireşti, ci se supuseră cu încetul stăpânirii lor. Ungurii însă începură în curând, intrând în curentul civilizaţiei, a îmbrăţişa viaţa aşezată şi organizată a popoarelor peste care căzuseră. Din această împrejurare, se explică însă un fapt capital din Istoria Românilor: aşerbirea şi robia cea nemaipomenită în care căzură românii faţă cu ungurii.

Înşelaţi prin respectarea de la început, a drepturilor lor, ei rămaseră pe loc şi fură apoi cu încetul reduşi în sclavia cea mai degradatoare, prin o necontenită uzurpare a drepturilor lor de către cuceritorii ţării. Dacă ungurii ar fi năvălit în ţările carpatine ca şi celelalte popoare barbare, românii şi slavonii ar fi nimerit îndărăt calea munţilor, pe care nu de mult o coborâseră, şi ungurii ar fi devenit stăpânii ţărilor goale, nu şi ai popoarelor de peste Carpaţi.

Expunerea caracterului cuceririi maghiare, după Anonimus Notar, găseşte o întărire în faptul că, chiar pe timpul lui St. Ştefan, o sută de ani după intrarea ungurilor în Panonia, principatele supuse de năvălitori la sosirea lor, păstrau încă jumătatea de neatârnare, în care îi lăsase cucerirea. De aceea, vedem pe Sf. Ştefan că este nevoit să lupte contra lui Ahtum, Gyula şi Kean, fără a vorbi de ţările aşezate dincolo de Tisa şi care trebuiră de asemenea menţinute cu puterea în stăpânirea ungurilor. Semineatârnarea părţilor de dincoace de Tisa, care interesează istoria românilor, se menţine în tot decursul istoriei ungureşti şi adevereşte astfel spusele anonimului notar.

Astfel, pe la 1298, întâlnim pe voievodul Lorandus, care, răpind sub ocârmuirea lui toată regiunea dintre Tisa şi Transilvania şi făcându-se aproape cu totul neatârnat de regele Andrei al III-lea, acesta este nevoit a duce contra lui o puternică armată. Un alt voievod şi palatin, Dausa, are în ocârmuirea lui cele 5 comitate de dincoace de Tisa: Bihar, Solnok, Satu Mare, Zonuk şi Crasna, pe care le conduce cu ajutorul unei adunări sau diete a numitelor comitate, prin urmare, ca nişte regiuni nu pe deplin incorporate în regatul unguresc.

În Transilvania întâlnim, tot pe timpul lui Andrei al III-lea, pe voievodul Ladislau, care, la stingerea dinastiei arpadiene, refuză a recunoaşte pe Carol de Anjou, noul rege al Ungariei, până când papa aruncă asupra ţării sale interdictul eclesiastic. Tot pe atunci, întâlnim în comitatele Maramureşului şi al Ugocei pe voievodul Nicolae şi, mai târziu, aflăm în aceeaşi parte de loc alţi voievozi români, care se revoltă în contra coroanei. Deocamdată, am vrut să arătăm numai cum caracterul cel slab al cuceririi ungureşti se reflectă în urmă în organizarea provinciilor alipite pe lângă coroana maghiară, ceea ce poate totodată fi invocat ca o puternică dovadă a adevărului raporturilor lui Anonimus.

Tot în sprijinul autonomiei îndestul de deplină a părţilor de dincoace de Tisa, se mai poate aduce baterea monezii separat pentru aceste ţări, cu o monetărie în Cluj pentru cele 5 comitate şi alta în Sibiu pentru Transilvania proprie. În sfârşit, linia Tisei forma chiar şi o graniţă vamală, rămăşiţă a vechiului timp, când Ahtum percepea vamă de la sărurile regeşti ce treceau peste Tisa în Ungaria proprie.

Check Also

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …

Romanizarea Daciei

Indiferent de originea atât de pestriţă a coloniştilor din Dacia, ei sunt cu toţii purtătorii …

Istoria românilor din Dacia Traiană

Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura, în sinul căreia este aşezat. …