Naturalism

Naturalismul este o orientare literară apărută în literatura franceză din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi care a luat amploarea unui curent în ultimele trei decenii ale aceluiaşi secol.

Naturalismul se constituie şi în alte literaturi, productiv fiind la început în cea germană, italiană şi spaniolă, mai târziu proliferând în cea americană. Prin unii dintre reprezentanţii naturalismului se declară a fi realism şi, de altfel, cele două denumiri circulă ca sinonime. V.G. Belinski numeşte realismul rus „şcoala naturală”, vorbind în schimb, impropriu, de „poezia reală”.

În literatura italiană realismul şi naturalismul sunt desemnate prin cuvântul verism, iar în cea spaniolă numele comun este costumbrism. În înţeles riguros, naturalismul se deosebeşte de realism prin aceea că, în loc să focalizeze socialul, acordă interes prioritar biologicului, în loc să opereze o selecţie edificatoare în real, reţinând tipicul, înregistrează existenţa pasiv, neocolind banalul şi incidentalul, acordând preferinţă singularului, straniului şi patologicului.

Naturalismul se manifestă îndeosebi în literatură (proză, teatru), dar se exprimă şi în pictură, chiar în muzică. Istoricii literari semnalează aspecte naturaliste la Gustave Flaubert (Madame Bovary), cu toate că scriitorul le-a negat existenţa.

O grupare ce susţine orientarea în această direcţie (fie şi evitând, uneori, termenul) întemeiază Edmond şi Jules de Goncourt, Emile Zola, Guy de Maupassant şi Alphonse Daudet. Ei se întâlneau, împreună cu alţii, la o proprietate a lui Zola de la Medan (sat în apropierea Parisului), de unde titlul unei culegeri colective de nuvele, Les Soirees de Medan. Principal susţinător al curentului, în special prin romanul ciclic Les Rougon-Macquart, Emile Zola îşi asumă şi rolul de teoretician în Le Roman experimental, Les Romanciers naturalistes şi Le Naturalisme au Theatre (toate publicate în 1880).

Marcat, asemenea celorlalţi componenţi ai cenaclului, de scientismul epocii, de filosofia pozitivistă (Auguste Comte, Herbert Spencer), de estetica lui Hippolyte Taine (construită pe concepţia triplei determinări a creaţiei literare: prin rasă, mediu social şi moment istoric), de realizările chimiei şi ale medicinei, Zola se mărturiseşte îndatorat mai cu seamă lui Claude Bernard şi îşi propune să aplice integral concluziile cercetărilor acestuia în opera sa literară. Sub numele de romancier, va face operă de medic.

Convins că pretutindeni în existenţă funcţionează un strict determinism, Zola găseşte că se poate „opera asupra caracterelor, asupra pasiunilor, asupra faptelor umane şi sociale” întocmai cum chimistul şi fizicianul operează pe corpurile brute şi fiziologul pe cele vii. Personajul este „produsul aerului şi al solului, ca planta” şi de aceea scriitorului nu îi rămâne decât să întreprindă, fără preocupări de artă, de stil, „studiul exact al mediului”, stabilind „stările lumii exterioare, care corespund stărilor lăuntrice ale personajelor”.

Nu e câtuşi de puţin necesar ca o istorisire să fie „ciudată”, ci, dimpotrivă, „cu cât va fi mai banală, cu atât va deveni mai tipică”. Totul în romanul naturalist se rezumă, după Zola, la „a face să se mişte personaje reale într-un mediu real”. A da cititorului „o fâşie a vieţii umane” - acesta e principiul. În concordanţă cu el, proza şi dramaturgia naturalistă reflectă realul obişnuit, cenuşiul cotidian, situaţii consternante, apariţii groteşti, anomalii, drame şi tragedii inerente vieţii de toate zilele.

Romane precum Germinie Lacerteux de Fraţii Goncourt, Therese Raquin de Zola, nuvela Boule-de-Suif a lui Maupassant conţin biografiile unor femei de rând, personaje din mulţimea aşa-numiţilor de cei doi Goncourt „oameni care nu au istorie”. În general, atenţia naturaliştilor e reţinută de umanitatea anonimă, de straturile sociale de jos, de categoriile defavorizate, de lumea urbană periferică, de „viermii pământului” (minerii), de populaţia rurală năpăstuită, de dezmoşteniţii de orice fel, de la cerşetori la saltimbanci.

Literatura naturalistă dezvăluie sărăcia şi mizeria abrutizantă, exploatarea bestială, câinoşenia celor ce trăiesc din munca altora. Denunţând inechitatea socială, ei nu o prezintă ca fiind principala cauză a condiţiilor infernale de viaţă pe care le descriu, ci atribuie multe din aceste condiţii unor factori de altă natură, biologică şi fiziologică, între care, în primul rând, ereditatea; prin aceasta s-ar explica înclinaţiile spre perversiuni, spre violenţă, cruzime, crimă. Concluzia implicită nu poate fi decât inutilitatea acţiunilor de schimbare a societăţii.

Instaurat în literatura franceză, naturalismul a avut în romanul şi mai ales în teatrul german reprezentanţi precum Gustav Freytag, Hermann Sudermann, Gerhart Hauptmann, iar în alte literaturi europene (greu de disociat de realism), a fost ilustrat de Giovanni Verga, Blasco Ibanez, Enoch Arnold Bennett, Thomas Hardy, August Strindberg, în timp ce în literatura americană pot fi citaţi Frank Norris, Theodore Dreiser, Upton Sinclair, John Steinbeck, Erskine Caldwell, John Dos Passos, Eugene O’Neillb etc..

În proza românească naturalismul şi-a pus amprenta în unele dintre nuvelele lui B. Delavrancea, cum ar fi Linişte, Paraziţii, Iancu Moroi, Zobie, Milogul, ca şi în scrieri ale lui I.L. Caragiale, şi anume în nuvelele Păcat, În vreme de război, O făclie de Paşti şi în drama Năpasta. Frecvent în proza de la „Contemporanul” (Sofia Nădejde, Constantin Mille etc.), naturalismul poate fi regăsit mai târziu la Liviu Rebreanu, în romanele Ion, Ciuleandra, Răscoala şi în unele nuvele.

De altfel, de naturalismul ţine proza şi teatrul periferiei, aflate în plină expansiune la începutul secolului al XX-lea şi în perioada interbelică, prin autori ca Vasile Demetrius, Alexandru Cazaban, I.A. Bassarabescu, Nicolae Dunăreanu, Carol Ardeleanu, G.M. Zamfirescu, Ion Călugăru, Isac Peltz şi Ury Benador.