NATO după Războiul Rece

Sfârşitul războiului rece şi al bipolarismului (1955-1962)

Începând din 1953, numeroasele schimbări din viaţa internaţională au contribuit la atenuarea tensiunilor specifice „războiului rece”. Moartea lui Iosif Stalin a marcat începutul „dezgheţului”, iar doctrina coexistenţei paşnice lansată de Nikita Hruşciov a amplificat acest proces. În răstimpul 1955-1962, bipolarismul, criteriul după care a funcţionat războiul rece, a dispărut.

Patru sunt motivele principale:

  • Începând din 1951, în Europa Occidentală s-a constituit o serie de organisme comunitare cu funcţii economice care continuau primul pas spre integrarea europeană în problema de apărare, crearea NATO. În 1955, prin Tratatul de la Viena, semnat de Anglia, Franţa şi URSS, s-a restabilit statul austriac independent. URSS şi-a retras forţele armate din această ţară, dar, în ideea unei compensaţii de forţe, a creat blocul militar al statelor comuniste, Organizaţia Tratatului de la Varşovia.
  • Un alt fenomen important a fost apariţia între cele două „lagăre”, comunist şi capitalist, a lumii a treia, formată din ţări asiatice şi africane recent eliberate şi care au refuzat să se alinieze vreuneia dintre tabere. Conferinţa afro-asiatică de la Bandung din 1955 a fost prima manifestare a solidarităţii statelor lumii a treia. În 1961,25 de state care nu făceau parte din cele două blocuri politico-militare amintite s-au reunit la Belgrad şi au pus bazele mişcării de nealiniere. Ideea nealinierii apăruse din refuzul Iugoslaviei, Egiptului şi Indiei de a susţine operaţiunile militare americane din Coreea.
  • În 1960 s-a produs ruptura ideologică între China şi URSS. China a contestat rolul conducător al URSS în mişcarea comunistă şi a propus noilor ţări independente din Asia şi Africa un model comunist diferit de cel sovietic, cel al „comunismului agrar”. Astfel, lumea comunistă s-a divizat.
  • Cursa înarmărilor şi instaurarea echilibrului terorii au fost ultimele, dar nu cele mai neînsemnate motive ale necesităţii destinderii şi a coexistenţei paşnice. Bomba cu hidrogen, apreciată ca fiind de câteva ori mai puternică decât cea atomică, era în posesia ambelor tabere. URSS încerca să învingă în războiul rece câştigând competiţia în cursa înarmărilor.

Perioada destinderii a avut parte însă şi de o serie de crize majore: criza Suezului (1956) şi cea a rachetelor (1962). În Egipt, naţionalizarea Canalului Suez în 1956 de către preşedintele Nasser a determinat intervenţia militară franco-engleză în cooperare cu armata israeliană. Dar ameninţarea sovieticilor cu utilizarea armei atomice şi presiunea americană au transformat victoria franco-engleză într-o derută diplomatică, determinând victoria cauzei lui Nasser. Statele Unite, în spiritul destinderii, nu au intervenit apoi în zona de influenţă sovietică nici atunci când armata sovietică a înăbuşit mişcările de la Berlin (1953), din Polonia (1956) şi Ungaria (1956) şi nici chiar în cazul construirii Zidului Berlinului în 1961.

În Cuba, după trei ani de gherilă, Fidel Castro l-a înlăturat pe dictatorul Batista în 1959. Anunţând o reformă agrară, Castro a intrat în conflict cu Statele Unite şi s-a apropiat de Uniunea Sovietică, acceptând instalarea unor rachete nucleare sovietice pe teritoriul cubanez. În octombrie 1962, preşedintele american Kennedy a obligat URSS să-şi retragă rachetele, dar s-a angajat să nu mai comploteze pentru înlăturarea regimului Castro. Criza rachetelor a marcat sfârşitul războiului rece, cele două superputeri acceptând să revină la politica de coexistenţă paşnică.

NATO după războiul rece

Prima extindere a NATO a avut loc după începutul războiului rece, în 1952, prin aderarea Greciei şi a Turciei. Scopul acestei extinderi era consolidarea flancului sudic al alianţei. A doua extindere s-a petrecut în 1955 cu RFG. Apelul la fostul adversar s-a făcut în condiţiile războiului din Coreea, aliaţii cerând germanilor să contribuie la apărarea Europei Occidentale. După 1962, problema cea mai importantă a celor două blocuri politico-militare a fost încetarea cursei înarmărilor. În 1967, Statele Unite, URSS şi Marea Britanie au semnat, urmate apoi şi de alte 100 de naţiuni, tratatul de ne-proliferare a armelor nucleare. În 1972 s-a semnat primul tratat de limitare a înarmării, SALT I.

Schimbarea climatului internaţional a dat un impuls eforturilor de pace. În 1973, reprezentanţii Statelor Unite, Canadei şi ai tuturor statelor europene - cu excepţia Albaniei - s-au întâlnit la Helsinki pentru a dezbate multiplele probleme ale Europei în epoca războiului rece. Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) şi-a încheiat lucrările în august 1975, o dată cu semnarea Acordului de la Helsinki prin care, în principal, se recunoşteau graniţele deja existente în Europa şi care făcea referire şi la respectarea drepturilor omului de către toate statele semnatare.

România după războiul rece

România s-a distanţat treptat de politica Moscovei, realizând între anii 1958 şi 1960 acorduri economice cu statele vest-europene. Dezvăluiri recente au arătat că după criza rachetelor din Cuba, România a anunţat Statele Unite, la 4 octombrie 1963, că în cazul repetării unei acţiuni sovietice de acest tip, capabilă să antreneze NATO şi Pactul de la Varşovia într-o confruntare militară, România va rămâne neutră. Această atitudine a constituit prima fisură în Pactul de la Varşovia. La începutul anilor ’60, România a profitat de conflictul sovieto-chinez pentru a-şi lărgi marja de libertate faţă de URSS. De altfel, în 1964, România a votat la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru prima dată altfel decât statele comuniste.

Cea mai spectaculoasă acţiune de distanţare faţă de Moscova a avut loc în august 1968, când România a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei, ba chiar a condamnat vehement acţiunea militară a Pactului de la Varşovia. Vizita preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon, în România în anul următor - prima vizită a unui preşedinte american într-o ţară comunistă -, a consacrat poziţia distinctă a României în cadrul blocului sovietic. Spre deosebire de celelalte ţări comuniste, România şi-a menţinut şi relaţiile diplomatice cu Israelul, după războiul din 1967 cu ţările arabe.

Check Also

Urmările războiului ţărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja

Războiul general al ţărănimii, cum îl numeşte Friedrich Engels, s-a terminat prin înfrângerea răsculaţilor şi …

Al doilea război mondial, un război total

Hitler cucereşte Europa (1939-1941) La 1 septembrie 1939, trupele germane au invadat Polonia. În 3 …

Finanţarea, înzestrarea şi aprovizionarea armatei române în timpul Războiului de Independenţă

Refuzul puterilor europene de a recunoaşte independenţa României a demonstrat încă odată că singura cale …

Războaiele strâmtorilor purtate de Genova şi Veneţia

Importanţa economică a bazinului Mării Negre avea în mod necesar să-i sporească interesul pe plan …

Războiul antiotoman condus de Mihnea al III-lea (1659)

Mihnea al III-lea, domnul Ţării Româneşti, era un grec constantinopolitan care se pretindea fiul lui …