Naţionalitatea geţilor şi a dacilor

Geţii şi dacii erau două ramuri ale aceluiaşi popor, căci Strabo spune cu siguranţă şi din propria lui experienţă că „Geţii şi cu dacii vorbeau aceeaşi limbă”; iar Justin arată că „Dacii sunt din sămânţa geţilor”, şi Pliniu adaugă că „acei geţi care au început a locui în Dacia, s-au numit şi daci”. De aceea am şi văzut, în locul raportat mai sus, că Dio Cassius cuprinde sub numirea de daci pe popoarele ce locuiau de ambele maluri ale Istrului, arătând apoi că mai în special ar purta numele de daci aceia ce locuiesc pe malul nordic al fluviului „fie că să fi fost şi aceştia geţi sau traci”.

În acest loc vedem un deplin amestec între geţi şi daci şi ambele popoare poartă amândouă denumirile date şi unuia şi celuilalt din ele. Un alt loc tot din Cassius va adeveri şi mai mult încă această amestecare a numelor sub care erau cunoscute aceste popoare. „Îi numesc daci, spune el, căci aşa se numesc ei înşii şi cu acelaşi nume sunt desemnaţi de romani, deşi nu-mi este necunoscut că ei sunt numiţi geţi de unii dintre elini, nebăgând ei de seamă de spun bine sau rău. Eu însă ştiu că geţi locuiesc dincolo de Hemus, lângă Dunăre”. Şi cu toate acestea, în locul citat mai sus, Dio Cassius numeşte daci pe locuitorii de pe ambele maluri ale Istrului, astfel că numirile de geţi şi de daci sunt pentru el sinonime.

Nu mai puţin însemnat este faptul că pretutindeni geţii şi dacii sunt arătaţi ca două ramuri ale aceluiaşi neam, precum, de exemplu, în locul lui Strabon, unde arată aşezarea respectivă a acestor două popoare, anume că geţii ar locui mai spre gurile, iar dacii către izvoarele Istrului. Acest geograf vorbeşte însă în două locuri despre luptele lui Burebista cu Critasir, regele boilor, şi cu tauriştii, şi spune într-unui că „Burebista de naţiune get ar fi sfărâmat cu totul pe boi sub regele lor Critasir”, iar aiurea arată că „Critasir ar fi fost bătut de daci” , încât se vede aceeaşi identificare a acestor două popoare în mintea lui Strabon pe care am constatat-o chiar acuma la Dio Cassius. Cu toate că dacii şi geţii au putut fi două triburi deosebite, ele erau atât de asemănătoare, încât erau în comun amestecate unul cu celalalt.

Rasa geţilor şi a dacilor

Asupra acestei întrebări s-au susţinut teoriile cele mai deosebite: germanii, după exemplul lui Iacob Grimm, au susţinut că dacii şi geţii ar fi de obârşie germană, întemeindu-se, pentru a sprijini această teză, întâi pe părerea greşită că patria originară a dacilor ar fi fost Germania, apoi, pe confuzia cea intenţionată a scriitorului got, Iordanes, care, în dorinţa de a afla pentru naţia lui un început mai strălucit, consideră pe geţi ca goţi, deoarece numele lor se deosebeau prin o singură vocală unul de altul, şi ia istoria poporului getic, cum o găseşte expusă în pierduta scriere a lui Dio Cassius, Getica, drept obârşia şi începătura poporului gotic.

Ce valoare însă se poate pune numai pe o simplă asonantă a două nume? Dacă ar fi să se pună temei pe asemenea lucruri, ar trebui să se găsească legături între danezi şi daci, deoarece găsim adeseori, în cronicile Veacului de Mijlioc, pe poporul din Dania însemnat cu numele de daci în loc de dani; de asemenea, între lechii din Armenia şi lechii poloni, între ai lui Herodot din Persia şi germanii Europei, între veneţii din Armorica (Bretagne), venzii din Prusia şi locuitorii Veneţiei, şi aşa mai departe. Această teorie a germanismului popoarelor băştinaşe din vechea Dacie a şi fost cu desăvârşire părăsită în vremile mai noi.

Slaviştii, în dorinţa lor de a scormoni rădăcinile rasei lor în timpurile cele mai vechi, pentru a adăogi astfel şi dreptul istoric la predominarea numerică a neamului lor în părţile Europei răsăritene, se silesc a dovedi că vechea poporaţie a Peninsulei Balcanice, tracii şi împreună cu ei geţii şi dacii, ar fi fost de obârşie slavă. Ei invocă mai ales în sprijinul părerii lor elasticul tărâm al etimologiilor numelor proprii. Nu se poate tăgădui că unele din ele au, la prima vedere, oarecare aparenţă de seriozitate, încât ar putea lesne înşela.

Vom analiza aici patru nume geografice care vin mai ales în sprijinul teoriei slaviste: Strumon, un vechi râu al Traciei, care apare încă în Herodot (I, 64) şi se regăseşte în polonezul strumon - râu, gârlă; Bilazora, un oraş în nordul Macedoniei, pomenit de Polyb şi de Tit Liviu pentru care se aduce etimologia slavonă: biela-zora = zorile albe. Uscudama, cetate a besilor lângă Hemus în Tracia, amintită de Eutropiu şi de Ammianus Marcellinus, a căreia silabe ar corespunde cu două vorbe slavone: dama - casă şi uscu - strâmt, şi Dierna sau Tierna râuşor din Dacia, nume pomenit de Ulpian în Digeste, de Ptolemeu, de Tabula Peutingeriană şi de alte izvoare. Acest cuvânt n-ar fi altceva decât numele de apă atât de des întrebuinţat la slavoni: Cerna - (apă) neagră.

Asupra lui Strumon observăm că rădăcina cuvântului sru sau stru este arică şi înseamnă a curge. Această rădăcină s-a păstrat aproape la toate popoarele arice în forme mai mult sau mai puţin pline: Aşa la latini avem forma rit în Rumon, numele cel vechi al Tibrului şi al Romei: Ruma, din care formă veche, rămasă în latina poporană, se explică numele poporan al românilor - rumâni; la germani forma stru în Strom, fluviu, şi tot aşa şi la slavi în forma strumon, râu. Strumon ar putea sluji de dovadă aproape tuturor raselor arice, spre a revendica pe traci.

Cât despre Bilazora, aducem aminte întâi observaţia făcută de mai mulţi autori că un nume aşa de poetic nu se potriveşte de loc ca termen geografic. Nu se întâlneşte pe toată suprafaţa pământului un al doilea nume geografic care să conţină în sine elemente cereşti, ci toate sunt compuse numai din acele culese pe pământ. Ar fi deci mai mult decât extraordinar ca pentru singură Bilazora să se întâlnească o excepţie, şi singur numele acestui oraş să fie rupt din ceruri, mai ales când observăm că zorile nici nu sunt albe, ci roşii. O etimologie mult mai prozaică, dar mai verosimilă, este aceea care derivă acest cuvânt din Velesura ce s-a schimbat în Bilazora în ortografia celor vechi, şi unde ura, ure la albanezi înseamnă punte, iar Veles va fi fost numele propriu al localităţii.

Uscudama conţine într-adevăr pe dama care în slavoneşte sub forma domu înseamnă casă. Insă acelaşi cuvânt se regăseşte în forme aproape identice la toate popoarele arice: scr. damas, zend. damana, lat. domus, celt. damh. Pentru ce să se pretindă oare că dama a fost împrumutat anume de la slavi şi nu de la celelalte popoare arice? Cât despre uscu, acest termen are de asemenea însemnarea de strimt şi în alte limbi arice şi prin urmare şi în cea tracică, compară germanul eng.

Venim acum la argumentul principal al teoriei slaviste, la Cerna. Aici avem oarecum etimologia dată prin însăşi natura lucrului, întrucât apa, la care se aplică această denumire şi de a cărei nume e vorba în termenul nostru, are din pricina culorii datorite patului prin care curge, o aparenţă într-adevăr neagră. Asupra acestui nume observăm întâi că nici o fântână veche nu scrie Cerna cu c iniţial, ci Ptolemeu, Tabula Peuting. Tierna, Ulpian in Digeste Zerna (Zernensium colonia), iar o inscripţie descoperită la Mehadia, Tsierna. Este deci învederat că, în limba dacă, sunetul iniţial al numelui se apropia mai mult de z sau de ţ decât de c, pe când termenul negru este redat în toate dialectele slavice prin cern, ciarn, ciorn, aducând cu sunetul pe care-l are c înainte de e şi i.

Limba tracică, fiind şi ea o ramură a limbilor arice, nu ar trebui să ne minuneze, chiar dacă am găsi în ea un cuvânt pe deplin identic cu unul al limbilor slave. Am văzut mai sus identitatea aproape perfectă în toate limbile arice a termenului care însemna casă şi a celui ce vroia să zică a curge. De asemenea ce încheiere s-ar putea deduce din acel ce înseamnă fiică, şi care în sanscrită se numeşte duhitar şi în germană Tochter? Toate aceste limbi, fiind ieşite dintr-o tulpină comună, trebuie să înfăţişeze între ele asemănări care adeseori sunt surprinzătoare. Dar în cazul Cernei, deşi avem o mare asemănare, nu există identitate, din cauza deosebirii sunetului iniţial însemnată mai sus.

Pentru faptul că sunetul iniţial al Diernei dace nu era c, ci mai curând z, avem şi altă dovadă. Există la daci o plantă (Elleborum nigrum), soi de elebor cu foile negre. Această plantă se numeşte până astăzi la poporul român zirnă (cu z), de unde termenul întrebuinţat despre plante: a se zârni adică a deperi la umbră. Este de observat că numele de zârnă se aplică în româneşte tocmai la aceeaşi plantă, încât nu este de admis ca românii să-l fi împrumutat de la slavicul zerna, cu toată forma sa aproape identică, pentru că la slavi zerna înseamnă bob sau mazăre, şi în acest caz cum s-ar explica cuvântul derivat a se zârni, a deperi la umbră, în cazul când s-ar admite ca zârna românească să derive de la bobul slavon? Din contră, dacă admitem originea dacă a cuvântului, care înseamnă negru, atunci avem explicarea termenului a se zârni, adică a se întuneca, şi din cauza întunecării, a deperi. Cerna de astăzi curgând tocmai pe acolo pe unde se află vechea Dierna, este învederat că numele dac a fost slavizat, fiind ambele aşa de apropiate .

Dacă aceste patru etimologii pierd, la o cercetare mai de aproape, orice putere doveditoare pentru slavismul tracilor, ce să zicem despre o sumă de alte etimologii, care de care mai fantastice? Astfel sunt, bunăoară: crovizii, popor din Tracia, ce nu ar fi decât croaţii slavoni; Carpaţii care ar veni de la crapii - tare; cotensii, trib al dacilor, de la slavicul cât - unghi; Timeşul de la rădăcina tim-ud; Clepidava de la clepati - a suna: Oroles, numele unui rege get, de la orii - vultur; Zamolxis, profetul get, de la za - după şi mrukati - a întuneca. Cu asemenea etimologie s-ar ajunge în curând, cum spune Miklosisch, şi el un slav, însă cuminte, a se slaviza şi Mekka şi Medina.

O a treia ipoteză că daco-geţii ar fi celţi, a fost susţinută dintre învăţaţii români de Ioan Maiorescu şi Obedenaru, precum şi de mai mulţi francezi dintre care cel mai nou este Rosny. Argumentul principal al partizanilor acestei teorii este că celţii au rătăcit şi prin orientul Europei, strămutându-se până în Asia, unde alcătuiră poporul galaţilor. Deşi acest fapt este netăgăduit, el nu este îndestulător pentru a dovedi originea celtică a popoarelor de la Dunăre. Cel mult s-ar putea induce o înrâurire celtică asupra lor. Cât despre apropierile limbistice făcute între limba românilor şi acele celtice, ele sunt, dacă se poate, încă mai fantastice decât acelea ale teoriei slave.

Aşa se invocă bunăoară următoarele analogii: Deva cu Devonshire din Anglia, Timişul cu Tamisa, Giurgiul cu Gergovia lui Caesar (De Bello Gallico), Bucegii cu mons Vocetius din Tacitus (Germania), Galaţii, oraşul de la Dunăre, şi poporul galaţilor din Asia, Dejul cu Desio din Lombardia, Clujul cu Clusium din Etruria, Putna, nume învederat slav şi de origine post-romană, cu Pidna, în fine, Palanca cu Palanqua, numele unui deputat din camera spaniolă! Tot aşa de puţin concludente sunt identităţile de schimbări fonetice ce s-ar observa între limbile celtice şi limba română, precum, de exemplu, prefacerea lui c latin în p, quattuor - patru, sau a lui f în h, precum ferrum - hier, întrucât asemenea transformări se întâlnesc spre exemplu şi în dialectele italice, precum acel sabin şi acel oscic, care nu sunt în nici o legătură cu limbile celtice.

Toate aceste încercări de a grupa pe poporul geto-dac într-una din cele trei mari rase ale germanilor, slavilor şi celţilor, nu au condus la nici un rezultat ştiinţific mulţumitor. Cauza acestei împrejurări trebuie căutată mai ales în faptul că nu interesul curat ştiinţific a împins pe susţinătorii acestor teorii a le da fiinţă, ci că poate, chiar fără de voia lor, s-au amestecat în cercetările lor şi preocupări de altă natură: dorinţa de a da rasei din care făceau parte cercetătorii, întinderea cea mai mare. Aşa învăţaţii slavi susţin originea slavă a vechilor popoare dunărene; acei germani sprijină pe acea germană şi în sfârşit acei francezi, în genere, pe acea celtică. Noi credem că adevărul stă aiurea: că geto-dacii nu erau nici slavi, nici germani, nici celţi, ci popoare de rasă tracică, grupă deosebită de popoare arice care ocupară colţul sudic-răsăritean al Europei.

Geto-dacii sunt traci. Mărturisirile unanime ale scriitorilor vechi sunt sprijinul cel mai puternic al acestei păreri. Toţi mărturisesc într-un glas că geto-dacii ar fi traci. Am văzut pe Herodot cum clasează pe geţi între popoarele tracice, spunând despre ei că ar fi cei mai nobili şi mai virtuoşi din acea gintă. Menandru într-un loc raportat de Strabon spune că: „Toţi tracii şi mai ales geţii, noi toţi (căci dintr-înşii mă mândresc că mă trag şi eu) ne abţinem de la căsătorii” , în care iarăşi se vede atestarea unui scriitor contimporan că geţii ar face parte din marele popor al tracilor.

Tucidid numeşte de asemenea traci pe dacii din muntele Rodop, şi mai lămurit decât toţi vorbeşte Strabon care, după ce spune că dacii ar avea o limbă comună cu geţii, adaugă că şi „aceştia ar vorbi aceeaşi limbă cu tracii”. Faţă apoi cu amestecul, adeseori nevoluntar, pe care scriitorii cei vechi îl fac între geţi şi daci şi între aceste popoare şi traci, nu ne rămâne decât a admite o deplină identitate de rasă a acestor trei ramuri de popoare. Mai este de observat că toţi scriitorii contimporani cu existenţa lor, le dau drept locuinţă, la început, regiunile din sudul Dunării, patria netăgăduită a întinsei rase tracice .

La aceeaşi încheiere duce şi etimologia fluviului Dunărea, nume absolut particular românilor în această formă cu r. Acest fluviu purta numele de Istru până în părţile Moesiei unde i se schimba numele de către pământeni şi se numea Danubiu: pe româneşte Dunăre. În limba strămoşească a tracilor, Dună-re va să zică ducător de nori. Întrucât în limba albaneză re înseamnă nori, iar dano, dane, înseamnă, în toate limbile indo-europene, a da, a duce, Dună-re înseamnă tocmai purtător de nori. Avem deci explicarea etimologică a numelui românesc al Dunării, în limba albaneză, care este rămăşiţa păstrată a unui dialect tracic.

Pe lângă acest argument de mare valoare, şi mărturisirea unor oameni de ştiinţă, care au cunoscut din propria lor experienţă popoarele de care vorbesc, se mai pot adăogi câteva consideraţii lingvistice, care, deşi curgând din un izvor foarte sărac, deoarece atât limba geto-dacilor, cât şi acea a tracilor, sunt aproape dispărute, totuşi puţinele lor rămăşiţi învoiesc nişte apropieri mult mai naturale decât acele ce sunt nevoiţi să-şi închipuie apărătorii teoriilor slaviste, germane sau celtice; căci, dacă acele puţine rămăşiţi înfăţişează asemănări, ele ar fi sporit, dacă am avea mai multe.