Naţional-socialismul în perioada interbelică

Republica de la Weimar

În toamna anului 1918, mişcările revoluţionare l-au determinat pe împăratul Wilhelm al II-lea să abdice şi să plece în exil. Socialiştii au preluat puterea şi au proclamat republica. Pentru a împiedica invazia ţării, ei au semnat armistiţiul, atrăgându-şi ostilitatea naţionaliştilor care refuzau înfrângerea în primul război mondial, în ianuarie 1919, spartakiştii, aripa stângă a socialiştilor, încercând să-i imite pe bolşevicii ruşi, au încercat să preia puterea. Cu ajutorul armatei, socialiştii au înăbuşit sângeros mişcarea spartakistă. Conducătorii spartakişti Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost asasinaţi.

În primăvara anului 1919, Adunarea Constituantă reunită la Weimar a adoptat o constituţie care transforma Germania într-o democraţie, o republică federală condusă de un parlament (Reichstag) şi de un preşedinte ales prin vot universal. Noul regim a trebuit să facă faţă agitaţiilor politice de stânga sau de dreapta şi gravei crize economice şi sociale.

Ocuparea bogatei zone Ruhr de către Franţa în 1923 a adus economia germană în pragul colapsului. Inflaţia a devenit galopantă şi a izbucnit foametea. Republica, nepopulară chiar de la naşterea ei, a trebuit să facă faţă unor încercări de lovituri de stat, precum cea din 1920 a lui Kapp, de la Berlin, sau cea din 1923, aşa-zisul puci al lui Adolf Hitler de la Munchen.

Între 1924 şi 1929, Germania şi-a regăsit prosperitatea graţie investiţiilor americane şi a stabilizării monetare. Mareşalul Hindenburg, candidatul dreptei, a câştigat alegerile din 1925. Regimul s-a consolidat. Berlinul a cunoscut din nou o viaţă intelectuală şi artistică strălucită. Marea criză economică din anii 1929-1933 a schimbat însă radical situaţia. Şomajul a crescut spectaculos, afectând în 1932 circa 6 milioane de oameni.

Societatea germană oscila între comunişti şi nazişti, adepţii Partidului Muncitoresc Naţionalist German (abreviat Nazi), condus de Adolf Hitler. Comuniştii îi urau pe socialişti pentru înăbuşirea insurecţiei spartakiste. Hitler a profitat de dezbinarea stângii şi, fiind finanţat de marii industriaşi germani, precum Krupp, a câştigat alegerile din noiembrie 1932. La 30 ianuarie 1933, Hindenburg l-a numit pe Hitler cancelar. Ca şi Mussolini, Hitler a ajuns la putere pe căi legale.

Dictatura nazistă

Adolf Hitler, un austriac stabilit în 1914 în Germania, a devenit în 1921 şeful partidului nazist. Condamnat în 1923 pentru „puciul de la berărie”, a stat în închisoare nouă luni, timp în care a scris cartea Mein Kampf (Lupta mea), pe care a publicat-o în 1925 şi în care enunţa ideologia rasistă şi antisemită. Ca şi fascismul italian, nazismul a fost naţionalist (pangermanist), antiparlamentar, antisocialist. Programul nazist, promiţând alegătorilor pâine, locuri de muncă şi ordine socială, a sedus pe muncitori, dar şi pe reprezentanţii claselor de mijloc: funcţionari, comercianţi, liber-profesionişti. Naziştii au abandonat la rândul lor anticapitalismul iniţial proclamat în 1920, aflându-se cu marele capital.

Statul nazist, având deviza „un singur popor (ein Volk), un singur stat (ein Reich), un singur conducător (ein Fuhrer), a fost unul totalitar. Incendierea Reichstagului, din 27 februarie 1933, i-a dat ocazia lui Hitler să-i acuze pe comunişti. Partidul comunist a fost interzis şi au fost organizate primele lagăre de concentrare. Obţinând depline puteri de la parlament, Hitler a suprimat toate partidele politice şi sindicatele şi a creat o poliţie secretă de stat, numită Gestapo. La moartea lui Hindenburg, în august 1934, Hitler a devenit şeful statului.

Naziştii au transformat Germania într-un stat poliţienesc şi rasist. Circa 8 milioane de tineri au fost înregimentaţi în organizaţiile militarizate precum Hitlerjugend (Tineretul hitlerist). Sindicatele au fost grupate, după sistemul cooperatist, în Frontul Muncii. În viaţa cotidiană a fost impus ceremonialul nazist: salutul nazist şi zvastica, portul uniformelor brune şi negre, cultul Fuhrerului. Invocând superioritatea rasei albe ariene, Hitler pretindea un spaţiu vital (Lebensraum) în detrimentul slavilor din estul Europei. Totodată, naziştii au declanşat o violentă campanie antisemită (vezi Studiul de caz).

Pe de altă parte, economia a fost revigorată. S-au construit autostrăzi (5.600 km), iar industria armamentului a primit comenzi mari din partea statului. Din 1936, toată economia germană era orientată spre producţia de război. Naziştii au practicat autarhia şi au încurajat industria chimică să producă înlocuitori : cauciuc sintetic, fibre textile artificiale etc. În 1939, şomajul era lichidat.

Naţional-socialismul în România în perioada interbelică

Ideologia naţional-socialistă a fost împărtăşită în România de Partidul German şi de Garda de Fier. În 1932, sub conducerea lui Fritz Fabricius, a luat fiinţă la Sibiu Societatea de întrajutorare „Selbstlife” care a devenit nucleul mişcării naţional-socialiste din România. În 1935, Fabricius a devenit preşedintele Comunităţii germanilor din România, iar în 1936 a fost ales preşedintele Partidului German, căruia i-a imprimat o orientare prohitleristă.

Garda de Fier s-a folosit de teroare şi de atentate pentru a-şi combate adversarii politici, în 1933, legionarii l-au asasinat pe I.G. Duca, iar în 1939 pe Armând Călinescu, ambii prim-miniştri în funcţie ai României, în 30 noiembrie 1937, Codreanu a făcut prima declaraţie categorică privind politica externă în eventualitatea câştigării alegerilor electorale din acel an: „Eu sunt contra marilor democraţii ale Occidentului, eu sunt contra Micii înţelegeri, eu sunt contra înţelegerii Balcanice şi n-am nici un ataşament pentru Societatea Naţiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma şi Berlin. În 48 de ore după biruinţa mişcării legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul.” În 1938, regele Carol al II-lea, folosindu-se de pretextul pericolului fascist, a dizolvat partidele politice şi a instaurat dictatura regală.

Check Also

Tratatele sovieto-germane în perioada interbelică

Tratatul de la Rapallo şi reînnoirea sa Excluse din Societatea Naţiunilor şi defavorizate deopotrivă de …

Dezvoltarea culturii în România între cele două războaie mondiale

Dezvoltarea generală a României în perioada care începe cu desăvârşirea unităţii naţionale se împleteşte în …

Arhitectura şi viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică

În perioada interbelică viaţa de zi cu zi a românilor a devenit mai complexă şi …

Mişcarea democratică şi revoluţionară din Craiova între cele două războaie mondiale

Creşterea numerică şi maturizarea politică a detaşamentului muncitoresc se impun ca o coordonată principală a …

Viaţa politică şi partidele burgheze din Craiova între cele două războaie mondiale

Viaţa social-politică poartă amprentele sistemului de guvernământ al ţării, cu trăsături mai pronunţate privind fărâmiţarea …