N. Crevedia

N. Crevedia (pseudonimul literar al lui Nicolae Cârstea) (24 noiembrie 1902, Crevedia Mare, judeţul Giurgiu - 5 noiembrie 1978, Bucureşti) - poet, prozator şi gazetar. Fiu de ţărani înstăriţi - Ion şi Floarea Cârstea -, Crevedia ar fi avut posibilitatea să parcurgă normal ciclurile şcolarizării, dar din cauza războiului a început cursurile secundare târziu, la Liceul „Sf. Sava” din capitală, izbutind să termine cele 8 clase în numai 5 ani (1919-1924). A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti În condiţii precare, întreţinându-se din diferite servicii.

Începe să publice epigrame (gen în care va debuta şi editorial, în 1930), apoi articole şi recenzii la „Viaţa literară” (din 1926), unde va fi o vreme şi secretar de redacţie. Acelaşi post i se încredinţează la „Calendarul” (din 1932), „Gândirea” (din 1932), „Porunca vremii” (din 1935) şi „Sfarmă-Piatră” (din 1935). Cu inter­mitenţe, a fost şi profesor suplinitor, iar din 1940 a deţinut funcţiile de ataşat de presă şi secretar cultural la Ambasada Română din Sofia, unde a publicat câteva lucrări destinate cunoaşterii culturii române în Bulgaria. Suspendat în 1945, Crevedia revine în presă abia în 1957, ca redactor la săptămânalul „Glasul patriei”, apoi cu colaborări sporadice la câteva reviste literare.

În publicistica sa, apărută cu precădere în periodicele la care a lucrat şi mai rar în altele, Crevedia, teribilist, cu gură şi moravuri slobode, dar cu talent verbal, atacă în special subiecte politice, de pe poziţii tot mai accentuat naţionaliste, aliniindu-se cu naturaleţe tonului agresiv, inflamat ce caracteriza ziarele respective. Temperamental şi batjocoritor, scăldat de o umoare cam rea, necenzurat de raţiune şi bun-simţ, produce texte incitante, dar departe de rolul de formator (corect) de opinie publică. Mai lăudabilă este perseverenţa cu care milita pentru afirmarea unor valori literare şi obţinerea de drepturi sociale pentru scriitori, remarcându-se în acest sens seria de interviuri cu diferiţi autori, articolele şi recenziile din „Universul literar”, din „Porunca vremii” (rubrica „Lampa lui Aladin”) sau amintirile din „Luceafărul” (1966-1968), frag­mente dintr-un volum de memorii rămas în manuscris.

Între colaborările la periodice se află mai multe traduceri care făceau parte dintr-o mereu anunţată, dar neapărută Antologie a poeţilor bulgari. Fervoarea sa umoristică s-a manifestat şi în preocuparea de a alcătui unele culegeri precum Antologia epigramei româneşti (în colaborare cu A.C. Calotescu-Neicu, 1933) sau Epigramişti români de ieri şi de azi (1975). Crevedia a fost şi un participant statornic la şedinţele Sburătorului, un membru activ al Societăţii Scriitorilor Români, extinzându-şi prestaţia literară în cadrul turneelor unor echipe de autori, conferenţiind şi citind din propria operă.

Versurile din volumul Bulgări şi stele (1933; Premiul So­cietăţii Scriitorilor Români) sunt mai degrabă o manifestare violentă a unei atitudini de frondă socială, morală şi estetică, prin afirmarea ostentativă a preferinţei pentru reperele de valoare şi stabilitate ale spaţiului rural, pentru formele natu­rale de viaţă şi de simţire, pentru expresia directă, neaoşă, nesupusă interdicţiilor şi normelor limbajului cult (Mărturie). După ce exaltă forţa biologică, instinctul constructiv, simţul dreptăţii, comportamentul primitiv, de fiinţă ancenstrală, telurică, în Taica, fiul îşi clamează la rândul său dorinţa aprigă de a răspunde necesităţilor vitale (Mi-e foame, mi-e sete!).

Spai­ma organică în faţa intemperiilor care opresc rodirea pămân­tului provoacă o viziune terifiantă a efectelor secetei, plasticizate într-un tablou apocaliptic (Foamete), aşa cum lipsa mijloacelor de subzistenţă în mediul urban îl face să arunce diatribe şi blesteme grele asupra oraşului (Fapte diverse). Rostirea ţărănească sau suburbană, cu inserţii dialectale, aspră, dură, uneori trivială, dar în căutare de figuri şi imagini de efect, şocante chiar, este principalul suport al tensiunii lirice revendicative, în insolenţa sa orgolioasă, poetul dă glas trupului, instinctelor, impulsurilor fiziologice, atacând zonele joase ale sensibilităţii. Stelele sunt despuiate de orice conotaţie meta­fizică, devin biete frânturi de materie, infime faţă de impor­tanţa bulgărilor, iar divinitatea e coborâtă pe pământ, personificată ireverenţios şi apostrofată.

Venită pe valul tradiţionalismului în floare la „Gândirea” care a lansat-o, această poezie i-a surprins pe comentatori, care, cu excepţia lui George Călinescu şi a lui Şerban Cioculescu, au recunoscut în Crevedia un poet de sorginte argheziană, dar autentic, original, stăpânit de duhul pământului, plin de energie vitală, de o expresivitate viguroasă, frustă, inventivă, capabilă de construcţii verbale şi imagini pitoreşti, insolite, brutale uneori, dar fireşti pentru cinismul şi sinceritatea agresivă a autorului.

Cu timpul, antagonismul (mai mult poză artistică) dintre contestatar şi lumea în care se integrase deja dispare, şi în celelalte volume - Maria (1938), Dă-mi înapoi grădinile (1939), Versuri (1968), care reia şi plachetele anterioare, Vinul sălbatic (1977) -, predomină consemnarea trăirilor erotice senzuale, a diverselor stări şi gânduri cotidiene, a unor momente biografice şi imagini disparate, simple vederi animate cu peisaje rurale etc.

Crevedia re­cunoaşte că are un „cuget mic cu zeii mici”, că nu caută nimic dincolo de lucruri, deoarece „cerul e pe pământ”, „cu fete, struguri, flori şi artă”. Lipsit de iluzia transcendenţei, încearcă să-şi vindece tristeţea de a fi trecător intensificându-şi iubirile şi chefurile sau semeţindu-se în faţa eşecurilor şi a morţii, încredinţat că a fost învestit cu „marea misiune a Frumosului”. Totuşi, cuprins de melancolie şi resemnare, poetul, „c-o desnădejde care n-are nume”, e gata să se abandoneze materiei pe care o slăvise. În general, poezia lui Crevedia s-a ivit la nivelul percepţiei şi al senzaţiei şi se adresează acestui nivel, fiind lipsită de o dimensiune spirituală, sintetizatoare, care să dea coerenţă şi consistenţă demersului său.

Volumul de proză scurtă Bacalaureatul lui Puiu (1933) afirmă un umorist în genul lui Gh. Brăescu, cu o sigură intuire/reprezentare a elementului comic în psihologia şi manifestările personajelor pe care le conturează în special cu ajutorul dialogului, spontan, sprinten, spectaculos uneori. Descrierile sunt pline de haz, isteţe, uşor atinse de un suflu urmuzian. În piesa titulară, şcolarizarea unui elev răsfăţat necesită o permanentă campanie a familiei, care culminează cu o amplă mobilizare de forţe în vederea promovării bacalaureatului.

Contrastul dintre nepăsarea şi insolenţa elevului convins de inutilitatea absolută a învăţăturii şi comportamentul febril, cam prostesc, al părinţilor şi rudelor, dar şi comportamentul profesorilor din comisie, ale căror întrebări şi manifestări sunt ridicole, întreţin interesul amuzat al cititorului. O variantă pentru scenă, comedia cu acelaşi nume, a fost pusă în repetiţie la Teatrul Naţional din Bucureşti în toamna anului 1939, fără a fi însă reprezentată.

Dintr-o perioadă anterioară datează romanul Dragoste cu termen redus, publicat abia în 1934. Aici, între narator şi personajul principal există o subtilă diferenţă de percepere şi atitudine; în timp ce personajul e prins cu adevărat într-o poveste de dragoste, cu lirismul, inocenţa şi trăirile contradictorii aferente, naratorul, care ştie mult mai mult, îl ridiculizează punându-l în ipostaze care scot în relief iluzionarea neroadă, ignoranţa, aşteptările şi frământările vane, întreg comicul situaţiei îndrăgostitului naiv.

Metamorfoza de la imaginea purităţii virginale a sorei medicale de care se îndrăgosteşte militarul cu termen redus la revelarea brutală a adevărului că aceasta era o practicantă a amorului liber este trăită cu înfrigurare de personaj şi cu evidentă satisfacţie a persiflării de narator. Capacitatea de a fixa o psihologie şi de a reface discursul interior al perso­najului, care conţine comentarii mute ale întâmplărilor vizibile, umorul inteligent şi proaspăt, alimentat cu observaţii şi calificative proprii registrului comic, produc o naraţiune modernă, alertă, cu fraze scurte şi adecvate, care menţin textul viu.

Meditaţia asupra forţei (oarbe, nocive) a iubirii este continuată în romanul Buruieni de dragoste (1936), o prelucrare a unui episod autobiografic notoriu în epocă - o relaţie, eşuată în scandal public, cu o scriitoare. Accentul reconstituirii nu cade pe dezvăluirea unei mistificări literare (de care era bănuită fosta prietenă), ci pe drama omului care are nefericirea de a se îndrăgosti de cine nu trebuie şi de a nu se putea vindeca. Ca fermecat cu o fiertură din „buruieni de dragoste”, personajul nu se poate desprinde dintr-o relaţie care capătă aspectul unui coşmar, deşi simultan convieţuieşte cu o altă femeie, care întruneşte toate aşteptările.

Renunţând la izbuc­nirile lui răzbunătoare din presă, în roman Crevedia reuşeşte să adopte o atitudine calmă, consemnând faptele fără invective şi acuzaţii grave, reprimându-şi chiar şi tendinţa spre persiflare. Cu toate acestea, contemporanii i-au reproşat ineleganta ges­tului, nerecunoscând romanului vreo calitate. Totuşi, dincolo de geneză şi de construcţia deficitară, neunitară şi parazitată de secvenţe superflue, această proză rezistă parţial prin interesul în sine al subiectului, prin calitatea de document, prin tensiunea stilului direct, lapidar, alertat de nevoia acută de comunicare a unei întâmplări neobişnuite.

Opera literară

  • Epigrame, Bucureşti, 1930;
  • Bacalaureatul lui Puiu, Bucureşti, 1933;
  • Bulgări şi stele, Bucureşti, 1933;
  • Dragoste cu termen redus, Bucureşti, 1934;
  • Buruieni de dragoste, Bucureşti, 1936;
  • Maria, Bucureşti, 1938;
  • Dă-mi înapoi grădinile, Bucureşti, 1939;
  • Versuri, Bucureşti, 1968;
  • Vinul sălbatic, Bucureşti, 1977.

Antologii

  • Antologia epigramei româneşti, introducerea editorului, Bucureşti, 1933 (în colaborare cu A.C. Calotescu-Neicu);
  • Epigramişti români de ieri şi de azi, introducerea editorului, Bucureşti, 1975.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …