Muntenia şi Moldova înainte de descălecare

Regiunea slavonă în Muntenia şi Moldova

Mai mulţi cronicari şi istorici au fost de părere că Muntenia şi Moldova ar fi fost cu totul deşarte de locuitori, atunci când ele fură colonizate prin românii de peste munţi. Aşa Cantemir susţine că „Moldova, de care el se ocupă, ar fi fost lipsită de locuitori la descălecarea lui Dragoş, care ar fi împărţit-o toată la tovarăşii săi de arme. Ei însă, ţinând că este lucru nevrednic, pentru oameni deprinşi cu armele, să se apuce de lucrat pământul, fură siliţi ca să facă prădăciuni în ţările vecine, cu învoirea principelui lor, şi răpind de acolo cultivatori de pământ să-i aşeze pe ale lor proprietăţi?”

După Cantemir, populaţia Moldovei ar fi fost datorită unei îndoite colonizări: acea de peste munţi, de origine română şi de rang nobiliar, şi acea adusă de nobili pe moşiile lor, de origine ruteană sau polonă, popoare ce locuiau în apropierea Moldovei, şi care alcătuiră stratul supus al poporului moldovenesc. Neculai Costin aşişderea spune că „de la Atila şi de la bulgari până la Laslău, craiul unguresc, pe vremea căruia s-a descălecat al doilea rând ţara, 700 şi mai bine de ani, au fost pustii locurile acestea”. Tot aşa susţine şi Miron Costin că „fost-au dar pustii mai bine de 600 de ani, locul acesta unde acum suntem noi, adică Moldova”.

De asemenea, Ureche arată că „Moldova în atâţia ani s-a aflat pustie, până când a vrut milostivul Dumnezeu a nu lăsa pe acest pământ fără de oameni, ci cu voia Sfinţiei sale îndemnându-se o samă de feciori de domni din Maramureş, au venit peste munţi”. Aceeaşi părere este reprodusă, dintre cronicarii străini, de ungurul Thurocz, care spune că: „Bogdan, voievodul valahilor din Maramureş, adunând pe valahii din acel district, ar fi trecut pe ascuns în ţara Moldovei, care ar fi fost de mult timp pustie de oameni, din pricina vecinătăţii tătarilor”. De altă părere sunt boierii Moldovei, care întocmiră vestita anaforă din 1817, căreia i s-a dat numirea de „Anafora pentru felul proprietăţei în ţară din vechime”.

Această anaforă nu este o lucrare teoretică, ci o socotinţă a boierilor într-un proces al răzeşilor de Vrancea cu biv vel vistierul Iordache Ruset, care dobândise o parte din moşia răzeşilor, ca dar, de Constantin Alexandru Ipsilanti. Răzeşii vrânceni se tânguiseră la domnul Scarlat Calimach, că fără dreptate s-ar fi dăruit acea moşie vistiernicului Ruset, întrucât n-ar fi fost pământ domnesc, ci moşia lor de baştină.

Vechilul lui Iordache Ruset întâmpină, că răzeşii n-ar poseda nici un hrisov domnesc de dăruire a pământului stăpânit de ei. Răzeşii răspunseră că stăpânirea lor era mai veche decât înfiinţarea Moldovei şi deci nu puteau avea hrisoave de la domni, deoarece aceştia veniseră în urma naşterii proprietăţii lor. Scarlat Calimach cere de la câţiva boieri, cei mai cărturari ce se aflau atunci, părerea lor asupra acestui punct, părere rostită de boieri prin anaforaua din 1817.

Argumentele pe care le invocă această anafora, pentru a susţinea că ţara a fost locuită din vechime, că pământul Moldovei n-a fost cu totul pustiu pe timpul descălecare! şi că deci nu ar fi fost luat în întregimea lui în stăpânirea domnului, devenind pământ domnesc, precum tocmai am văzut că spunea Cantemir, sunt mai ales următoarele: „Mărturisirea istoricului Filipide, arătând că Câmpulung din Moldova şi Vrancea, mult mai înainte de descălecarea lui Dragoş, pentru că au fost locuri tari şi pentru bărbăţia locuitorilor, singuri erau stăpânitori slobozi acestor părţi”; al doilea, faptul că chiar Alexandru cel Bun, care nu domneşte decât 50 de ani după Dragoş, cumpără mai multe moşii „de pe la moşinaşi, ce le aveau din moşi şi strămoşi”, ceea ce nu s-ar putea înţelege, dacă originea acelor proprietăţi n-ar fi fost mai veche decât cu 50 de ani mai înainte, „căci atunci cum s-ar fi putut zice, din moşi şi strămoşi?”

Anaforaua însă nu aduce nici un hrisov de-al lui Alexandru cel Bun în sprijinul acestei păreri. Citează numai nişte hrisoave de la Ştefan cel Mare din 1487, 1494 şi 1502 şi de la Petru Vodă din 1529, prin care se întăresc vânzări şi cumpărături de baştine strămoşeşti şi de împărţeli bătrâne a moşinaşilor pământului. Mai invocă anaforaua şi împrejurarea că obiceiul pământului ar respecta întotdeauna stăpânirea din vechime, chiar când ea nu ar putea fi sprijinită pe o scrisoare de dăruire, observând boierii că „dacă ar rămânea a se cere asemenea scrisori de pe la moşinaşii de toată starea, nici o a mia parte n-ar rămânea moşii cu asemenea urice de danie, şi toate celelalte s-ar lua domneşti”.

În sfârşit, mai aduce anaforaua şi mai multe întărituri ale domnilor vechi, precum una din 3 iulie 1424, de la Alexandru cel Bun, alta din 1448, de la Petru Vodă Aron, o a treia din 1483, de la Ştefan cel Mare şi încă altele, care toate arată că întăresc stăpâniri de baştină a deosebiţilor locuitori, ceea ce nu este decât o repetare a temeiului al doilea.

Dacă însă în timpurile mai vechi putea fi dezbatere asupra întrebării dacă ţările române erau sau nu împoporate la descălecare, astăzi, după starea izvoarelor cunoscute ale Istoriei românilor, nu mai poate fi nici o îndoială asupra acestei împrejurări, şi mai multe dovezi, din care unele conţinute în documente sau mărturisiri contimporane, adeveresc aflarea de locuitori de baştină ai Munteniei şi Moldovei, peste care vine şi se suprapune pătura descălecării.

Populaţia slavonă

Populaţia care locuia din vremuri mai vechi Muntenia şi Moldova, era de două neamuri: slavoni înspre şes şi români către munte. Despre locuinţa popoarelor slave prin partea plană a României libere, fac dovadă întâi numeroasele denumiri de râuri şi localităţi de origine slavonă, fără înţeles în limba vorbită a poporului român, prin urmare, date învederat de o populaţie slavonă ce acum a dispărut, după cum s-a văzut din nomenclatura cercetată de noi mai sus, din care acel al Ialomiţei este adeverit documentai tocmai din veacul al VII-lea.

Etimologia acestui nume slavon, care vine de la cuvântul ialov = sterp, neroditor, ne arată că acest râu îşi trase numele de la stepa pe care o străbate, Bărăganul. Împrejurarea însă că slavii au dat acestui râu un nume ce-şi trage originea dintr-observarea că pământul din jurul său era neroditor, ne arată că acei din ei ce locuiau prin aceste părţi, ştiau să preţuiască rodirea pământului, că deci îşi trăgeau hrana din el, erau popoare aşezate.

Constatarea acestui singur nume, pentru timpul când slavii începură a se mişca spre sud, îndreptăţeşte încheierea că, alăturea cu el, trebuia să fi fost sumă de altele şi că deci numele slave ce le întâlnim în câmpia moldo-valahă sunt toate anterioare descălecării. Căci cum ar putea ele să fie posterioare, când este constatat că nici o aşezare însemnată de popor slav nu s-a adaos în Muntenia sau Moldova, după întemeierea principatelor?

Pe lângă numirile râurilor, dealurilor şi altor elemente geografice fireşti, România mai înfăţişează şi o sumă de numiri de localităţi de origine învederat slavică, care arată că ele au fost întemeiate de slavoni; dar, fiindcă ele astăzi sunt locuite exclusiv de români, trebuie numaidecât admis că populaţia slavonă a dispărut, absorbită de elementul românesc ce a venit peste dânsa de la descălecare încoace. Înşirăm aici câteva din numeroasele denumiri, luate numai de la comunele a două judeţe, anume din Mehedinţi, partea de şes a judeţului, şi Dorohoi, la cele două capete ale României.

În Mehedinţi se află: Glogova, Jupca, Leorda, Negomiri, Şovarna, Tehomiri, Vidimireşti, Zegujani, Gvardiniţa, Iablaniţa, Padina, Smadoviţa, Stigniţa, Corcova, Jirovul, Miluţa, Clenovul, Dobra etc. În Dorohoi, întâlnim: Herţa, Târnauca, Hreaţca, Buda, Molniţa, Oroftiana, Pomârla, Lişna, Hovirna, Crasnaleuca, Horodiştea, Mileanca, Derţca, Losna, Zvoriştea, Zamoştii, Rădăuţi, Catuşca, Suhărău etc. Şi aşa, în toate judeţele de şes ale României în care un mare număr din comunele sau cătunele aflătoare poartă numiri slavone, pe când, dimpotrivă, în judeţele de munte, deşi se află şi acolo sate cu numiri slavone, marea majoritate a lor poartă numiri româneşti.

Aceste fapte neîndoielnice îndreptăţesc încheierea noastră că partea de şes a României era locuită, înainte de descălecare, mai mult de popoare de viţă slavonă, care au fost deznaţionalizate cu încetul, potrivit cu lăţirea elementului românesc tot mai jos către câmpie. Existenţa slavonilor în câmpia moldo-română este însă atestată, pentru vremile anterioare descălecării, nu numai prin topografia ţării, ci şi de alte izvoare. Aşa Miron Costin, în Poema Polonă, ne spune că, dând Dragoş peste un om în hotarele Moldovei, când rătăcise la vânatul bourului, i se adresă lui cu cuvintele: bune ome, la care dânsul răspunse pe ruteneşte că nu ar înţelege ce i se spune, şi atunci Dragoş chemând un tălmaci, acel locuitor îi spuse în limba ruteană că s-ar numi Iaţcu şi ar fi din Sneatin, că el îşi aşezase de câţiva ani prisaca în acel loc, în care nu venise nimeni până acuma la el.

Mai mult încă, slavonii în şesul Moldovei, la coborârea lui Dragoş, sunt dovediţi şi documental. S-a aflat anume un document din anul 1134, care pomeneşte despre existenţa în Moldova către acea epocă, a unui principat slavon, cu reşedinţa în oraşul Bârlad. Iată cuprinsul acestui document prea interesant: „În numele Tatălui şi Fiului şi sfântului Duh: eu Ivancu Rotislavovici, de prin scaunul de Galiţia, principe al Bârladului, mărturisesc negustorilor din Mesembria ca să nu plătească vamă la descărcarea în Bârlad, în Tecuci şi în celelalte oraşe ale noastre, iar, la exportarea diferitelor mărfuri: locale, ungare, ruseşti şi boeme, să o plătească numai în Haliciul mic şi nu aiurea; iar plata o va spune voievodul şi întru această promisiune…, de la naşterea lui Hristos una mie una sută treizeci şi patru, luna lui mai în 20 zile”.

Acest hrisov ne arată deci că prin sudul Moldovei se afla în veacul al XII-lea un principat, sub un duce Ivancu Rotislavovici, care era sub autoritatea ducilor de Galiţia, deoarece el arată prin document că ar fi „Kneaz al Bârladului de prin scaunul Galiţiei” (ot stola galizskago Kneaz berladsky). În acest principat se aflau mai multe oraşe, din care se pomenesc trei: Haliciu Mic ce era, după cum se vede din numele său, o colonie a Haliciului, adică a Galiţiei; Tecuciu, care în slavoneşte înseamnă şivoi şi Bârlad, a cărui etimologie se deduce de la berlo (slavon) - nuia.

Deşi acest principat este pomenit într-o diplomă din veacul al XII-lea, existenţa lui trebuie să fie mult mai veche, deoarece relaţiile sale comerciale erau la acea dată atât de întinse, încât ajungeau până în Mesembria şi Boemia. Fără îndoială că suzeranul acestui principat, ducatul Galiţiei, se întindea până la hotarele sale, care vor fi ajuns ceva mai sus de Bârlad, poate până pe la judeţele Vasluiului, Romanului şi Bacăului, încât vedem că nordul Moldovei era şi el sub stăpânirea, cel puţin nominală, a Galiţiei, cea efectivă aparţinând popoarelor barbare ce ocupau unul după altul câmpia moldo-română. Prezenţa unor oraşe slavone în sânul popoarelor barbare pe pământul Moldovei, trebuie să ne mire tot atât de puţin ca şi aflarea oraşelor Kiev, Nowgorod, Moscova, înlăuntrul Rusiei, şi mai adânc înlăuntrul lumii barbare.

Slavonii erau mai deprinşi cu popoarele prădătoare: apoi ei reprezentau în sânul mongolilor elementul civilizator, încât toate nevoile mai culte ale hoardelor ce cutreierau Europa Răsăriteană găseau în slavoni mijlocitorii lor fireşti. În oraşele înfiinţate de slavoni, cumpărau şi vindeau popoarele barbare obiectele, de al căror schimb aveau trebuinţă. Toate aceste oraşe slave erau cetăţi întărite, care primeau în zidurile lor pe barbarii turani numai atunci când veneau pentru daraverile lor, dar le închideau porţile şi le opuneau împotrivire, de îndată ce se apropiau cu scopuri duşmăneşti.

Chiar dacă s-ar bănui autenticitatea diplomei lui Ivancu Rotislavovici, încă existenţa principatului Bârladului este dovedită şi din alte izvoare. Aşa cronica numită Novgorodskaja vorbeşte sub anul 1146, 12 ani după data documentului arătat, tocmai despre Ivancu, numindu-l principe de Bârlad (kniaza berladskago). Cronica de Kiev iarăşi aminteşte în mod destul de lămurit aflarea oraşelor pomenite în diplomă bârlădeană, spunând la anul 1158 că Iaroslav, ducele Galiţiei, căutând să dobândească de la muscali extrădarea principelui Ivancu, care şi el ridicase pretenţii la tronul Galiţiei, acesta căută prin fugă un adăpost în oraşele dunărene (v gorodiech po dunaiskich). Ce soi de popor locuia în acest principat al Bârladului? Poate se vor fi aflat şi români, atraşi din munţii lor către oraşe, în care ei puteau vinde acele mărfuri locale de care vorbeşte documentul. Întâlnim adeseori numele de brodnici, redat uneori de scriitorii bizantini sub acel de bordoni. Ce neam de oameni vor fi fost nu se poate hotărî.

În afară de oraşele amintite ca existente în Moldova înainte de descălecare, anume Galaţi, Tecuci şi Bârlad, o geografie rusească alipită pe lângă Voskresanskaia Letopis mai dă încă următoarele oraşe din ţările române: „lângă Dunăre Vidicov cu şapte ziduri de piatră şi Mdin (Vidin) dincolo de Dunăre. La sudul fluviului Novoia Selo, Akoliatris; lângă Marea Neagră, Varna, Kavarna (mai jos de Constanţa); de această parte a Dunării (la nord), la gura Nistrului, Belgrad (Cetatea Albă), Cern, Askii Torg (Iaşi), la râul Prut, Romanov Torg (Roman), lângă Moldova, Nimeci (Neamţ) în munţi, Conojucnov, Kamen (Piatra), Sociava, Siret, Bănia, Nipusa, Kolomija, Gorodok pe Ceremuş şi lângă Nistru, Chotin, şi acesta e un oraş bulgăresc şi valah”. Este interesantă mai ales amintirea târgului Iaşi sub numele de Askii Torg, din care românii au făcut Iaşi, cum au făcut muşiţă din muscă, lişiţă din slavona liska şi ploşniţă din ploska, vârşă din verska. I final a dat forma plurală, Iaşi. I începător, după analogie iad din ad, ianot din enod.

Locuinţele românilor în Muntenia

Dacă şesul era locuit în majoritate de popoare slavone, muntele era sălăşluinţa aproape exclusivă a românilor; căci slavonii, care căutaseră şi ei un adăpost alăturea cu românii în munţii Daciei, încă din vremurile primelor năvăliri, îşi pierduseră naţionalitatea lor în sânul poporului românesc, unde erau să dispară în curând, sub valul ce se cobora din vârful munţilor, şi ceilalţi slavoni, care mai păstraseră încă, în câmpia moldo-română, felul lor de a fi. O cercetare a documentelor şi izvoarelor celorlalte lăsate de timpurile anterioare descălecării, ne va dovedi că întreg semicercul de munţi, ce se întoarce către România, era locuit, cu mult înainte de descălecare, de popor românesc.

Regele Ungariei, Bela al IV-lea, care domneşte de la 1235 până la 1270, voind să apere ţara lui de reîntoarcerea năvălirii mongole, care pusese în o aşa de grea cumpănă statul unguresc, voieşte să aşeze pe marginile Transilvaniei, dinspre Muntenia, pe cavalerii Sfântului Ioan din Ierusalim. El dăruieşte deci acestor cavaleri pământurile aşezate peste munţi, în Valahia, prin un document din 1247. În acel document se pomenesc cinci mici state, din care trei sunt arătate anume ca împoporate cu români, iar două lasă a se induce aceiaşi împrejurare.

Regele anume concede cavalerilor toată ţara Severinului, împreună cu knezatele lui Ioan şi al lui Farcaş până la râul Olt, precum şi ţara numită Lytira (a Lotrului), exceptând din această donaţie knezatul voievodului valah Lytuon, pe care îl lasă valahilor, precum îl avuseră şi până acuma. Mai dăruieşte regele, cavalerilor, întreaga Cumanie, de la râul Olt înainte, afară de ţara voievodului Seneslau, pe care o lasă de asemenea valahilor, precum o avuseră şi mai înainte.

Despre celelalte două principate ale lui Ioan şi Farcaş, deşi documentul nu ne arată de ce popor erau locuite, putem induce cu siguranţă că erau tot de români, mai întâi din faptul aşezării lor în regiunea de peste Olt, care întotdeauna a fost unul din adăposturile de căpetenie ale românilor, apoi din împrejurarea că aceste două state sunt numite knezate, ceea ce am văzut că erau nişte autorităţi în obicei la poporul român de peste munţi.

Regele concedează, prin documentul său, cavalerilor, dreptul de a percepe jumătate din veniturile, foloasele şi slujbele tuturor teritoriilor dăruite, şi anume a ţărişoarelor din dreapta Oltului, precum şi din ţara lui Seneslau din stânga acestui râu, pe jumătate, iar a restului Cumaniei în întregimea lor, pentru termenul de 25 de ani. Dacă regele încuviinţează luarea a jumătate din veniturile ţărilor stăpânite de voievozii Lytuon şi Seneslau, atunci ce înţeles poate avea scoaterea lor din donaţia făcută şi lăsarea lor în starea precum fusese până atunci?

Pentru a înţelege această aparentă contrazicere, trebuie să observăm că veniturile regeşti din aceste ţărişoare erau de două feluri: biruri (reditum et servitiorum), în acele supuse direct autorităţii regelui şi dăruite cavalerilor, precum din terra Lytira, de la care regele concede jumătate din venituri şi foloase ce se culeg de la valahii din acea ţară şi tributuri (proventum et utilitatum), de la voievodatele recunoscute ca autonome ale lui Lytuon şi Seneslau, pe care regele le lasă afară din donaţia făcută. Astfel, regele putea încuviinţa cavalerilor jumătate din veniturile sale, cuvenite ca tribut din ţările voievozilor români, fără ca să le fi dat vreun drept de ocârmuire asupra lor, pe care nici regele nu-l avea.

Regele renunţă însă în totalitate, în favoarea cavalerilor, la unele venituri speciale din ţărişoarele date în stăpânirea lor directă, precum de la biserici, atât acele existente, cât şi de la acele ce s-ar zidi în viitor: apoi de la morile acelor ţărişoare, în care regele voia să favorizeze dezvoltarea unei astfel de industrii. Lucru curios, de la morile din ţara Lytira, adică a Lotrului, regele crede că nu are nevoie de a încuviinţa această favoare şi îşi păstrează dreptul la jumătatea veniturilor din ele, probabil fiindcă aici, ele fiind bine întemeiate, regele nu mai avea nevoie să încurajeze înfiinţarea lor. Regele mai concede cavalerilor şi veniturile pescăriilor, afară de acele din Dunăre, din care îşi opreşte jumătate.

Valahii din ţara Lytira mai sunt îndatoraţi a face slujba militară, ajutând cavalerilor cu pregătirea lor războinică, de câte ori ar fi a se respinge vreun atac exterior, şi cavalerii sunt la rândul lor îndatoraţi să dea sprijinul lor acestor valahi în aceeaşi împrejurare. În sfârşit, mai conţine documentul, dispoziţia, că, de câte ori vreun mai mare (nobil) al ţării Lytira ar fi osândit la moarte, el să poată apela la curia regească.

Acest document constată într-un chip neîndoielnic că existau, pe la începutul secolului al XIII-lea, mai multe ţărişoare în regiunea nordică a Munteniei, din care, parte erau de-a dreptul supuse coroanei ungureşti, iar parte numai vasale şi tributare; că aceste ţărişoare stăteau sub nişte conducători, voievozi şi knezi români; că poporul român ce le locuia, era aşezat, având între altele şi mori (fiind deci agricultori) şi că număra în rândurile sale o clasă de nobili; că, în ţărişoarele supuse regelui unguresc, românii erau îndatoraţi, ca şi în regiunile de peste munţi, la apărarea graniţelor de năvălirile străine; bucurându-se deci în totul de organizarea şi de privilegiile pe care am constatat că le avea naţia românească chiar în limitele statului unguresc.

Existenţa acestor principate româneşti mai este întărită şi prin un alt izvor, la care nu ne-am prea putea aştepta, atât este el de străin şi de îndepărtat de Istoria românilor, anume prin un cronicar sau istoric persan, Fazel - Ullah - Raschid (Fazl Ol-lah Rasid Od-Din), care scrie către anul 1300 o cronică a evenimentelor istoriei popoarelor mongolice, după actele oficiale ce se aflau în arhivele hanului mongol din Persia. Asupra redactării acestei cronici, iată ce spune autorul ei: „Se aflau în arhivele hanului mongolilor din Persia nişte fragmente istorice de o autenticitate recunoscută, scrise în limba şi cu literele mongole; dar puţine persoane puteau să le citească.

Pentru a pune aceste materiale la dispoziţia publicului, sultanul Mahmud Gazan Khan voi să fie redactate într-un corp de istorie şi încredinţa această lucrare în 702 (1303) celui mai umilit dintre servitorii săi, Fazel Ullah, fiul lui Abu-l-Kair, supranumit Raschid, medicul din Hamadan, care primi ordinul de a consulta, pentru a orândui aceste materiale, pe învăţaţii chinezi, indiani, uiguri, kiptşahi (kiptchaks) şi alţii, care se aflau la curtea sa”.

Această preţioasă scriere redactată puţin timp după evenimente, pe temeiul unor documente oficiale, iată ce conţine relativ la întrebarea ce ne preocupă: „în primăvara anului 1240, principii mongoli trecură munţii Galiţiei pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda care mergea spre dreapta, după ce a trecut ţara Ilaut (Aluta, Olt), îi ieşi înainte Bazaram-Bam cu o oştire, dar fu bătut. Cadan şi Buri au mers asupra saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek, din ţara saşilor, trecu peste munţi, intrând la karaulaghi, în ţara lui Mischelav (Seneslau) şi a bătut popoarele ulaghice”.

Adevărul spuselor lui Raschid poate fi controlat prin mărturisirea cronicilor ungureşti, redactate de persoane ce fuseseră contimporane evenimentului. Mai întâi data anului Hegirei pusă de cronicarul persan corespunde chiar lunar cu acea pusă de cei ungureşti, dar şi arătările capilor conducători şi a drumurilor călcate de ei consună de minune cu aceste din urmă izvoare. Aşa, Raschid spune că tătarii au intrat în Ungaria în primăvară şi anume trecând peste munţii Galiţiei, iar Rogerius în Carmen Miserabile şi archidiaconul Thomas, în Istoria pontificilor din Salona (şi Spoleto-Split), arată ambii că tătarii au intrat prin Poarta Rusiei, aşezată, precum am văzut, între Galiţia şi Cumania, în ziua de 12 martie.

Între şefii mongoli citaţi de Raschid aflăm şi pe Cadan, arătat ca mergând spre stânga de Orda, care, apucând spre dreapta, ajunge la ţara Oltului şi apoi la Bazaram-Bam. Cadan deci coborî pe la baza Carpaţilor Orientali, prin valea Oltului şi ajunse la saşii Braşovului, de unde trecu în Muntenia, la karaulaghi. Întocmai astfel arată şi izvoarele ungureşti amintite, că Cadan ar fi atacat Rodna, unde erau minele de argint, de unde el se va fi coborât, pe calea arătată, către Braşov şi karaulaghi.

Această concordanţă surprinzătoare între cronicarii ungureşti şi unul persan, ne arată că Raschid era foarte bine informat, din documentele ce le avea la îndemână, asupra locurilor şi a împrejurărilor şi că putem da o deplină crezare şi celorlalte arătări ale sale, care nu pot fi verificate prin alte izvoare. Ce spune cronicarul persan despre români? Mai întâi, că Orda, care mergea spre dreapta, coborând de la nord către sud şi trecând prin ţara Ilaut, după ce trece această ţară, îi iese înainte Bazaram-Bam, care e bătut.

Acest Bazaram-Bam nu este decât corumperea titlului voievodului român, unit cu numele său; este Basarab-banul, care voia să împiedece pe tătari de a trece din ţara Oltului în Oltenia. Era voievodul aceluiaşi stat pe care documentul din 1247 îl arată ca stăpânit de Lytuon; poate că era acest Lytuon el însuşi, care fiind din familia Basarabilor, fusese denumit de unguri, în documentul din 1247, cu numele său propriu, iar de cronicarul persan cu titlul său şi numele de familie.

Ullah-Raschid ne mai spune că, din corpul condus de Cadan şi Buri, după ce acela bătu pe saşii Braşovului, un căpitan, Bugek, trecu munţii, după cât se vede, prin pasul Predeal, şi atacând popoarele kara-ulaghice ce-i ieşiră înainte, le bătu şi pe acestea. Este învederat că cronicarul persan are aici în vedere alt grup de români, decât pe acei ce luptau sub banul Basarab contra lui Orda. Sunt acei amintiţi de documentul din 1247 ca locuind în stânga Oltului, în ţara voievodului Seneslau, nume schimbat de Raschid în Mischelav.

Această împotrivire a ducatelor româneşti contra năvălirii tătare arată că ele dispuneau de puteri însemnate, spre a îndrăzni să se opună unei năvăliri, înaintea căreia regele maghiar o rupsese de fugă, şi de aici se explică cum se face de niciodată călugării Ospitaliţi (Ioaniţi) nu luară în stăpânire locurile concedate lor prin diploma lui Bela, deoarece regele îşi însuşise numai nişte drepturi închipuite asupra unor regiuni, asupra cărora nu avea nici o autoritate, şi dăduse deci ceea ce nu era a lui.

Mai târziu, întâlnim tot în aceste părţi, pe voievod Lythen (Litean), învederat acelaşi cu Lytuon din 1247, din Oltenia şi cu Bazaram-Bam al lui Raschid, care se revoltă împreună cu fratele său Bărbat contra regelui Ungariei, Vladislav Cumanul (1272-1290), pe când era încă minor, la începutul domniei lui, adică pe la 1272-1279(1277), „ocupând, cum spune regele, pentru sine o parte din pământul nostru de dincolo de Alpi şi nevoind cu nici un chip să ne dea veniturile acelor părţi”.

Atât indicaţia locului unde domnia Litean, cât şi numele fratelui său, Bărbat, arată că este vorba de românii din Valahia şi deci, de unul din ducatele indicate de documentul din 1247 şi de cronica persană; după numele voievodului, acel din dreapta Oltului. Din cercetarea de până aici rezultă că atât Oltenia, cât şi partea muntoasă a Valahiei Mari era locuită de români înainte de descălecare. Mergând mai departe pe coastele munţilor Carpaţi, întâlnim altă grupă însemnată de români, locuind în colţul unde aceşti munţi, părăsind îndreptarea lor către răsărit, apucă deodată înspre nord, anume prin ţinuturile de azi ale Putnei şi Râmnicului, în aşa-numita Vrance.

O bulă papală din anul 1234 spune despre aceste părţi următoarele: „În episcopatul cumanilor, se află, după cât ştim, nişte popoare, care se numesc valahi. Deşi ele se cred a fi creştine, dispreţuiesc biserica romană şi nu primesc sacramentele de la onorabilul nostru frate, episcopul cumanilor, ci de la nişte pseudoepiscopi ce se ţin de ritul grecesc. Câţiva din regatul unguresc, atât unguri, cât şi saşi şi alţi dreptcredincioşi, zăbovind printre ei, trec la credinţa lor şi făcându-se una cu acei valahi, primesc după felul lor sfintele sacramente, în dispreţul episcopului cumanilor”.

În episcopatul cumanilor se vede deci că locuia pe la 1234, o masă compactă de valahi, care-şi aveau organizarea lor bisericească deosebită şi anume sub mai mulţi episcopi. Este firesc lucru de a admite că nu le lipsea nici o organizare politică şi că erau întocmiţi într-un voievodat, asupra existenţei căruia fântânele sunt însă mute. Că ţara în care se întindea episcopatul cumanilor era o ţară organizată, se vede şi de pe aceea că se aşezaseră în ea mai mulţi unguri şi saşi, care apoi părăseau religia lor catolică, întorcându-se la acea a pseudoepiscopilor. Pentru ca ungurii şi mai ales saşii, popor civilizat pentru acele timpuri, să fi fost atraşi afară din ţara lor, trebuia ca noua lor patrie să le fi oferit oarecari foloase materiale, mai ales în trebi comerciale.

Episcopatul cumanilor, amintit de bula din 1234, fusese înfiinţat de papi cu 7 ani mai înainte, în 1227; dar, încă pe la 1218, găsim pomenit un „Capitulum Cumanorum” („de Como”), a cărui reşedinţă nu este indicată. Ştim că acest episcopat al cumanilor era la Milcov şi că fusese prefăcut dintr-o episcopie mai veche, acea a Milcovului. Această episcopie a Milcovului este amintită într-un document din 1096, care ne arată pe Laurenţiu, episcopul ei, cerând ajutorul secuilor pentru a repara biserica întemeiată de străbunii lor şi care pe atuncea era ruinată.

Deşi acest document este bănuit de falş, avem alte dovezi pentru existenţa unei episcopii anterioare acelei a cumanilor. Un document din 1228 ne arată pe episcopul Teodoric mustrând pe secui, care se supăraseră pentru schimbarea numelui episcopiei (din acea a Milcovului în acea a cumanilor). „Ce vă supără, zice el poporenilor săi, schimbarea numelui, dacă episcopia rămâne cu aceeaşi bună plecare şi înţeles către naţia voastră? Oare în biserica lui Hristos nu s-au întâlnit lupul şi cu mielul? Pentru ce nu s-ar împăca secuiul cu cumanul şi cu valahul?” Această dojana se referă neîndoielnic la schimbarea numelui episcopiei.

Deci prin bula din 1227 papa nu înfiinţase o episcopie nouă, ci schimbase numai numele vechii episcopii a Milcovului în acea a cumanilor. Că această episcopie a cumanilor se întindea tot în colţul sud-apusean al Moldovei, prin Vrancea, se vede dintr-o scrisoare din 1279 a papei, în care, vorbind de ruinarea episcopiei din părţile tătarilor, adică de acea a cumanilor, pomeneşte şi de ruinarea cetăţii Milcovului, dovedind încă odată identitatea acestor două aşezări.

O bulă papală mai târzie, din 1453, spune despre acest episcopat al Milcovului (cumanilor), că se afla aşezat în preajma Braşovului, care oraş se întâlnea chiar în dioceza lui şi că fusese expus la loviturile turcilor. Dacă în această bulă episcopatul este arătat ca fiind aşezat în părţile Transilvaniei şi în vecinătatea Braşovului, geograficeşte lucrul este în totul exact. Călugărul Rogerius ne spune în sfârşit, că „Bochetor, unul din capii tătarilor, în vremea năvălirii lor în Moldova, din 1241, după ce a trecut fluviul Siret, ajunse la episcopatul cumanilor”.

Din toate aceste arătări rezultă că episcopia cumanilor, adică vechea episcopie a Milcovului, se întindea în colţul sud-ostic al Transilvaniei şi în acel Sud-vestic al Moldovei, pe la pârâul Milcovului, prin Vrancea, cuprinzând în el Braşovul şi secuimea şi pierzându-şi hotarele spre răsărit în lumea tătărască. Nu este nici o îndoială că centrul episcopiei Milcovului sau a cumanilor se întindea în afară de ţara ungurească. Ea era în Cumania, ţară deosebită de Ungaria, cauză şi pentru care regele Ungariei purta şi titlul de rege al Cumaniei.

La aceşti cumani din ţara lor se gândea papa în încercările sale de a-i întoarce la religia catolică, în bulele sale anterioare anului 1241, când încă cumanii nu se aşezaseră în Ungaria, decât în număr prea mic, sporind ei în această ţară după năvălirea tătară. Astfel, în o bulă din 1227, îndreptată către arhiepiscopul Strigonului, papa îi spune că a aflat despre întoarcerea mai multor nobili din acea gintă şi a unui principe Botz, din ţara lor, cu toţi supuşii săi, pentru care îl însărcinează a rândui un episcop special pentru acea ţară, ceea ce arhiepiscopul face, prefăcând episcopia Milcovului într-una menită în special spre întoarcerea cumanilor la credinţa catolică.

Aceşti români pe care-i aflăm în episcopatul cumanilor, constituiau o masă compactă şi în ţinutul secuilor, încât se vede că era o continuitate în aşezările lor, din muntele care era în stăpânirea secuilor, până în şesul ce stătea sub acea a cumanilor. Cronicarul unguresc Simon Keza spune despre secui, pe care îi crede greşit a fi o rămăşiţă a hunilor, că „fiind primiţi de unguri în Panonia, nu fură aşezaţi în câmpia ţării, ci avură împreună cu valahii soarta de a fi relegaţi în munţi la hotar unde, amestecaţi cu valahii, se zice că ar fi deprins literele lor”.

Astăzi scaunele secuilor sunt aproape în totalitatea lor locuite numai de populaţie maghiară. Cea română în sânul căreia secuii se aşezară, a fost cu totul deznaţionalizată de ei şi a deprins limba ungurească. Odată cu maghiarizarea poporului român, s-a schimbat şi caracterul terminologiei geografice din română în maghiară, lucru ce nu se întâmpla nicăieri aiurea. Faptul că mai înainte locuiau şi românii alăturea cu secuii, nu poate fi supus nici unei îndoieli.

Afară de spusele lui Keza, mai posedăm şi o dovadă documentară, într-un act emanat de la regele Vladislav, din 1301, prin care „românii din satele valahe ce se află în mijlocul secuilor de lângă Odorhei, sunt apăraţi, de năvălirile secuilor”. Românii îşi pierdură naţionalitatea după un timp îndelungat de convieţuire alăturea cu secuii, anume tocmai pe la sfârşitul veacului al XVII-lea.

De aceea, întâlnim încă multe sate în scaunele secuilor, acele care altă dată erau locuite de români, în care se slujeşte încă astăzi în biserică în limba română, ceea ce dovedeşte că pierderea naţionalităţii româneşti s-a făcut după introducerea limbii române în biserică, adică spre sfârşitul veacului al XVII-lea. Şi astăzi, când întrebi pe locuitorii acelor sate, ce sunt? Ei răspund, Olahi, adică români; dar atâta le-a rămas din naţionalitatea lor originară.

Aflarea unei populaţii româneşti în scaunele secuieşti întăreşte însă mult existenţa ei pe acelaşi timp şi în Vrancea, care era contiguă regiunii locuite de secui şi cu care acea populaţie alcătuia o singură masă ce locuise cândva numai în munţi, însă care, de la năvălirea secuilor peste ea, în adăposturile tocmai unde ea se retrăsese, se coborâse şi mai spre vale în locurile unde mai târziu se înfiinţa episcopatul cumanilor.

Din organizarea Vrancei, anterioară descălecării, se explică cum se face de ea păstrează mai întâi în sânul statului muntean, apoi de la Ştefan cel Mare, după dezlipirea ei din corpul Munteniei, în acel al Moldovei, o poziţie deosebită. Cantemir ne spune că această „republică ar cuprinde 12 sate şi vreo 2.000 de case, ai cărei locuitori trăiesc cu păstoria şi nu practică agricultura. Ei plătesc principelui pe an un tribut hotărât, iar în celelalte se ocârmuiesc după legile lor, neprimind de la domni ordine, nici judecători”.Şi Vrancea deci păstrează, la descălecarea Munteniei, o autonomie respectată de întemeietorul unităţii statului, ca şi de cealaltă parte a ţării, banatul Olteniei.

Până aici deci am stabilit că întreaga coastă meridională a Carpaţilor Transilvaniei era încinsă, înainte de întemeierea domniei muntene, de mai multe mici state, care aveau nobleţă, episcopi şi voievozi, la care se cunoştea scrisoarea şi care erau îndestul de organizate pentru a atrage la ei pe ungurii şi pe saşii de peste munţi. Această organizare primi însă o grea lovitură prin năvălirea tătarilor.

Locuinţele românilor în Moldova

Urcând pe Carpaţii Moldoveneşti, de la Vrancea, care aparţine prin poziţia ei atât Moldovei, cât şi Munteniei, în sus, întâlnim o populaţie română prin judeţele Bacăului şi a Neamţului, pe acolo pe unde ştim că se ridică şi cetatea Neamţului, a cărei nume dovedeşte existenţa unei populaţii desigur române, prin jurul ei. Doi autori bizantini ne-au lăsat arătări neîndoielnice asupra acestui fapt, pe care ambii îl aşează în veacul al XII-lea.

Cinnamus, născut la 1145 şi deci contimporan evenimentului ce raportează, spune că, „în anul 1161 (1166), împăratul Manoil Comnen, duşmanul cel mai înverşunat al ungurilor, trimite în expediţia întreprinsă contra lor în acel an, pe Alexios cu o mare armată către Dunăre, prefăcându-se că ar voi să lovească pe unguri iarăşi prin locurile obişnuite. Leon Batatze (Vatatzes) cu o armată tot aşa de puternică, în care se afla mai ales un număr însemnat de valahi, care se zic a fi o colonie italică, fu trimis pentru a cădea asupra ungurilor dintr-o altă parte, dinspre Marea Neagră, pe unde ei niciodată nu fuseseră atacaţi.

Conform cu acest plan, Alexios ajunse la Dunăre şi speria necontenit pe unguri, prefăcându-se că ar vrea să treacă fluviul, în timp ce Batatze (Vatatzes,) căzând asupra lor din părţile de către Marea Neagră, pustii totul în calea sa, ucise un mare număr de oameni şi, luând tot pe atâţia în robie, se întoarse înapoi încărcat cu prăzi. Împăratul, voind însă să dea ungurilor şi o a treia lovitură, trimise încă o armată, care înainta către nord, în direcţia Tauroscitiei, sub conducerea lui Lamparda şi Nichifor Petralifa”.

Ungaria trebuia deci să fie lovită din trei părţi deodată; prin locurile obişnuite, din partea Mării Negre şi prin Taurosciţia. Locurile obişnuite erau prin sud, trecând Dunărea şi Sava, pe unde în nenumărate rânduri găsim pe bizantini războindu-se cu ungurii. Taurosciţia nu este altceva decât Galiţia. Atacul de la mijloc, sub Batatze (Vatatzes) trebuia deci să se facă între aceste două puncte extreme şi, fiindcă Cinnamus spune că lovirea lui Batatze (Vatatzes) trebuia să vină dinspre Marea Neagră, este învederat că el avea în vedere Moldova şi trecătorile Carpaţilor din aceste părţi (bunăoară pasul Oituzului), cu atâta mai mult că Cinnamus adaugă că, prin aceste părţi, niciodată ungurii nu fuseseră vreodată atacaţi, ceea ce este adevărat pentru regiunea arătată. Tocmai în acest scop, al unei neaşteptate loviri, apucase Batatze (Vatatzes) peste păsurile răsăritene ale Carpaţilor. Valahii sunt arătaţi însă ca aflându-se numai în corpul său de armată.

S-a susţinut de potrivnicii continuităţii, că aceşti valahi erau din acei ce locuiau în Imperiul Bizantin. Atunci însă nu înţelegem, mai întâi, pentru ce ei se aflau numai în armata ce ataca dinspre Moldova şi nu şi în celelalte ce mergeau peste Sava şi prin Galiţia, care nu sunt arătate ca având în ele acest element. Apoi numărul cel foarte mare de valahi, pe care cu deosebire apasă cronicarul, îi arată pe aceştia ca o împrejurare deosebită în constituirea armatei greceşti.

Pentru ce oare Cinnamus ar fi notat această particularitate, dacă ar fi fost vorba de simpla alcătuire a unei armate bizantine? Pomenirea deosebită a valahilor în armata lui Batatze (Vatatzes) se explică numai dacă admitem că aceşti valahi erau din partea locului pe unde trecea generalul bizantin şi că ei, aliindu-se cu împăratul grecilor, sporiseră numărul armatei expediţionare, ba chiar o constituiau aproape în totalitatea ei, punându-se numai sub conducerea unui general experimentat.

Această interpretare a locului lui Cinnamus nu este o simplă ipoteză, căci alt scriitor bizantin, contimporan cu Cinnamus, ne dă o indicaţie, că valahii ce locuiau prin acel timp în Moldova, erau într-adevăr prietenii şi aliaţii împăratului Manoil Comnen. Anume iată ce povesteşte Nicetas Choniates despre o împrejurare întâmplată în 1167 (1164), şase ani după expediţia lui Batatze (Vatatzes).

Unchiul împăratului Manoil, sebastocratorul Andronic Comnen, fiind închis pentru că uneltise o răscoală contra nepotului său, ajunse a scăpa din închisoare şi, trecând Dunărea, voia să fugă către ducatul Galiţiei; el înaintase până la hotarele acestei ţări şi se credea ajuns într-un loc de scăpare, când fu apucat de către nişte valahi, care prinseseră limbă despre fuga lui şi îl înapoiară împăratului. Slujba făcută de valahii lui Choniates împăratului Manoil, arată că ei căutaseră să-l îndatorească şi că erau deci în bune relaţii cu curtea bizantină.

Aceşti valahi însă trebuiau să locuiască tot pe acolo, pe unde şi Cinnamus spune că se aflau acei ce luară parte la expediţia lui Batatze (Vatatzes,) anume prin judeţul Bacăului. Nicetas spune anume că aceşti valahi s-ar afla pe la hotarele Galiţiei, unde ei prinseseră pe Andronic. Despre Taurosciţia, adică Galiţia propriu-zisă ne vorbeşte apoi Nicetas despre hotarele acestui loc, care deci nu putea fi un oraş, ci o ţară.

Galiţia însă sub puternicii ei principi din acele vremuri: Omomislu (Iaroslav Osmomâsli) şi Daniil, care smulseseră Lublinul de la Polonia şi stăpâneau de fapt Kievul, trebuie să se fi întins şi în Moldova, pe atunci nestăpânită de nimeni, până mai jos de principatul Bârladului, pe care documentul bănuit de falş, din 1134, îl pune tocmai sub a ei suzeranitate.

Hotarele Galiţiei, dinspre Bârlad, trebuiau să fie ceva mai sus de capitala principatului lui Ivancu, aproximativ prin judeţele Vasluiului, Romanului şi a Bacăului şi fiindcă populaţia română s-a dovedit îndeobşte ca locuind părţile muntoase, aceşti valahi trebuie să se fi aflat prin judeţul Bacăului şi acel al Neamţului. Concordanţa între cei doi autori bizantini, care ea însăşi întăreşte faptul aflării românilor prin regiunile arătate, mai este sprijinită şi de altă împrejurare, anume tocmai de numele ce-l poartă cetăţuia a căreia ruine se văd încă lângă oraşul Târgu Neamţ, care oraş, împreună cu pârâul şi judeţul de acelaşi nume, au fost toate împrumutate de la acel al cetăţii.

O bulă papală ne dă desluşiri asupra zidirii acestei cetăţi, care se vede făcută într-adevăr de nemţi, anume de cavalerii teutoni, cărora regele Andrei al II-lea, după ce le restituie donaţia ţării Bârsei, pe care întâi le-o retrăsese, le adaugă spre dezdăunare şi o „bucată de loc peste munţi în Cumania, unde numiţii fraţi ridicară o cetate foarte tare”. Îndepărtarea în care se află însă cetatea Neamţului de Ţara Bârsei, ar putea să arunce oarecare îndoială asupra zidirii ei de cavalerii teutoni din Braşov.

Să nu uităm însă că germanii erau colonizaţi şi în Bistriţa şi Rodna, chiar în faţa cetăţii Neamţului, în Transilvania, şi că deci este mai mult decât sigur că acea întăritură fusese făcută de cavaleri în interes comun, pentru a apăra pasul Tulgheşului, cel mai îndemănatec de trecut pentru barbarii din câmpie, către aşezările din ţara de peste munţi. Este învederat însă că numele de cetatea Neamţului nu a fost dat acestei aşezări de către întemeietorii ei, ci de acel popor în sânul căruia ea fusese ridicată, adică de românii lui Cinnamus şi ai lui Choniates, din elementul slavon al limbii lor. Din toate aceste rezultă însă în chip evident aflarea de aşezări româneşti şi de la Putna în sus până spre Bucovina.

Cantemir ne-a mai păstrat o relaţie din care putem deduce că, şi mai la nord, prin munţii Bucovinei, se află o grupă de populaţie românească constituită, ca şi Vrancea, într-un soi de republică ce exista încă cu oarecare drepturi şi privilegii pe timpul său. Aceasta era „republica Câmpulungului, care cuprindea vreo 15 sate, toate cu legile şi judecătorii lor proprii. Locuitorii ei nu se pricep la lucrul pământului şi toată ocupaţia lor e păstoritul oilor. Tribut anual plătesc şi ei către domnii de mai înainte şi această legătură întărită ei o înnoiesc de câte ori se pune domn nou, trimiţând anume delegaţi spre aceasta la curte”.

Cantemir adaugă că „locuitorii Câmpulungului nu sunt boieri, dar nici supuşi boierilor; că au un obicei al pământului, care nu e acel de pretutindeni. Ciobani îndrăzneţi, ajutaţi de asprimea locurilor, ei primesc pe vornicii ce le plac şi gonesc pe ceilalţi; dau, cum am spus, o dare a lor aparte, străveche, pe care nici un domn nu s-a ispitit s-o urce. Strânşi, ei şi-ar lăsa vetrele şi ar căuta culmile sigure, mânându-şi înainte bogăţia fugară”.

Este învederat că nişte asemenea drepturi, păstrate după constituirea statului moldovenesc, arată că oamenii acelei regiuni erau mai vechi locuitori ai ţării decât acei ce veniră de peste munţi; că ei se supuseseră acestora în chip condiţionat şi că din acea aşezare originară a drepturilor lor faţă de descălecătorii, se trăgea poziţia deosebită de care ei, ca şi vrâncenii, se bucurau în sânul statului moldovenesc..

De la Câmpulung în sus, se întinseseră românii în hotarele monarhiei polone, mult mai spre şes de cum îndrăzniseră să o facă în regiunile mai joase ale ţărilor române, cele bântuite de barbari. Aici întâlnim nişte knezi bolohoveni sau valahi, între principatele de Halici, Volhynia şi Kiev, până în apropierea Bugului superior. Un document ne dă chiar preţioasa indicaţie că orăşelul Bolochov din Galiţia era numit „villa Valachorum”. Ei trăiau sub conducătorii lor proprii, numiţi knezi, ca şi la românii din Ardeal şi Ungaria, şi tocmai această organizare a lor sub aşezământul românesc al knezatelor, întăreşte faptul românităţii acestei populaţii.

Prima lor pomenire se face în anul 1231, în luptele regelui Ungariei, Andrei al II-lea, pentru Halici, cu principele volhynian Daniil. Aici apar între trupele auxiliare şi knezii bolochoveni, ca aliaţi ai ungurilor. Este de notat că românii ortodox! ajută ungurilor catolici contra Volhyniei ce era şi ea ortodoxă, ceea ce dovedeşte mai strânsa legătură politică între bolohoveni şi unguri.

Fiindcă Ungaria nu s-a întins niciodată până la obârşiile Bugului, apoi nu putem interpreta acel ajutor dat de bolohoveni ungurilor decât că acest grup de români păstrase legăturile cu Ungaria şi după ce emigrară din cuprinsul ei, cum vom vedea că le-a păstrat şi Dragoş, după întâiul descălecat al Moldovei. Din aceste emigrări ale românilor peste Carpaţii Moldoveneşti, fără a rupe legăturile cu Ungaria, trăgea această ţară dreptul ei de supremaţie asupra Moldovei, drept rămas fără temelie de fapt prin căderea câmpiei Moldovei sub tătari.

Patru ani în urmă, întreprind bolohovenii, în înţelegere cu principele de Cernigov, alt război contra volhynilor şi, între 1235-1240, ei mai fac singuri o expediţie contra principelui Boleslav al Mazoviei. Încă şi după năvălirea mongolă, ei fură în stare a mai purta un lung şi energic război cu principele Daniil, care se sfârşi în 1257, cu izbândă acestuia.

E lesne de înţeles cum această masă de români, îndestul de numeroasă pentru a purta războaie pe propria ei seamă, a putut să se lăţească către nord şi răsărit până adânc în părţile şesului. Regiunea pe care ei o ocupară aici, era ocrotită de statul polon, pe când, înspre sud, ei trebuiau să nu se prea îndepărteze de munte, din pricina expunerii la prădăciunile tătarilor.

Din cercetarea de până aici s-a dovedit că românii ocupau laturile exterioare ale Carpaţilor şi anume pe tot întinsul lor parcurs, de la cataractele Dunării, până în nordul Moldovei. Era firesc lucru ca românii, deprinzându-se de la o vreme cu greutăţile traiului, să fi încercat a se coborî pe ambele laturi ale munţilor ce-i adăpostiseră atâta timp.

Pe când deci pe de-o parte ei se lăsau către văile Transilvaniei, unde se constituiau în mai multe voievodate, ei se coborau şi către acele deschise înspre Dunăre şi Marea Neagră, organizându-se şi aici sub aceeaşi formă de ocârmuire naţională. Pe când şesul era mai mult în stăpânirea slavonilor, ca unii ce veniseră dinspre şes, partea muntoasă a ţării era mai ales locuită de români. Deosebirea de origine a populaţiei ambelor regiuni ale ţărilor române se oglindeşte şi în terminologia geografică, mult mai bogată în numiri de origină slavonă la câmpie decât la munte.

Împoporarea Munteniei cu locuitori înainte de descălecare, dă seamă pe de altă parte despre putinţa unui comerţ îndestul de întins al genovezilor cu laturea nordică a Dunării, prin veacurile al XII-lea şi al XIII-lea. Anume genovezii îşi întinseră comerţul în Marea Neagră, mai ales după căderea Imperiului latin, favoritorul veneţienilor, 1261 (tratatul de la Nymphaeon).

La 1288, genovezii încheie un tratat cu armenii, apoi cu tătarii şi fondează Caffa, în Crimeea. Marea Neagră devine curând după aceea un lac genovez. Afară de peşti, piei lucrate şi carne sărată, genovezii se mai aprovizionau mai ales cu grâu, cum vom vedea-o mai la vale. Tot genovezii par a fi întemeiat porturile dunărene Giurgiu, aşa numit de la Sun Georgio, patronul Veneţiei, şi Calafat, de la calafatare = a unge corăbiile cu dohot.

Ţările române de dincoace de munţi nu erau nişte pustietăţi nelocuite la venirea românilor de dincolo. Ele înfăţişau nu numai o populaţie îndestul de numeroasă, dar aceasta era chiar închegată în o organizare rudimentară de viaţă de stat. Năvălirea tătară, speriind şi zguduind până în temelia lor aceste începuturi de viaţă orânduită, făcu pe locuitori a primi, ca o apărare mântuitoare, coborârea de peste munţi a valului de români ce se lăţea către câmpie. Astfel pregăti cumplita năvălire mongolă patul cel nou în care era să curgă de acum înainte mult bântuitele unde ale vieţii româneşti.

Întemeierea statelor Munteniei şi a Moldovei nu are deci înţelesul unei colonizări, întreprinsă de românii de peste munţi, în siliştile deşerte ale viitoarelor principate, ci este o suprapunere a unui element nou, coborât din Transilvania, peste unul de baştină, care se plecă înaintea lui. Din această amestecare a ambelor pături se explică singure urmările descălecării, cum vom vedea la locul său.

Aici însă, înainte de a păşi la expunerea evenimentului însemnat, care procură românilor viaţa neatârnată şi făcu cu putinţă o istorie proprie şi o dezvoltare a lor naţională, trebuie să limpezim un alt punct esenţial: relaţiile în care s-au putut afla românii de la nordul Dunării cu acei din Macedonia, şi dacă a mai fost vreo atingere între aceste două grupe de la prima lor desfacere în două popoare.

Check Also

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …

Campania regelui Ioan Albert în Moldova (1497)

Pregătită din vreme, campania regelui Ioan Albert din toamna anului 1497 a reprezentat pentru Moldova …

Manufacturile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Apariţia manufacturilor este semnul premergător al orânduirii capitaliste. „Atelierele cu un număr de muncitori mai …